1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  1. Scurt istoric al Consiliului Europei
  2. Organizarea instituțională a Consiliului Europei

Consiliul Europei, cea mai veche organizație de cooperare, este simbolul apărării libertăților și drepturilor indivizilor.

Apariția Consiliului Europei se inscrie in curentul general care iși propune ca finalitate apropierea statelor europene pe plan politic, avand drept punct de plecare discursul lui Wiston Churchill din 19 septembrie 1946, ținut la Universitatea din Zurich. Tratatul de la Londra, din 5 mai 1949, cuprinde statutul Consiliului Europei și reprezintă rezultatul mai multor etape de negocieri care au avut ca scop dorința de a reuni regimurile politice europene ale timpului de tip liberal.

Scurt istoric al Consiliului Europei

Congresul Europei

Congresul Europei s-a reunit la Haga intre 7 și 10 mai 1948. Această reuniune nu a avut un caracter interguvernamental, deoarece a beneficiat numai de prezența personalităților reprezentative pentru mișcările europene care apărau și chemau la realizarea unei Europe unite. Participanții nu au avut un caracter reprezentativ, ceea ce limita competențele lor in ceea ce privește crearea unei organizații internaționale.

Acest lucru nu a impiedicat, insă, exercitarea unei influențe determinante, deoarece congresmenii erau intelectuali sau oameni politici de prim rang: in jur de 1000 de congresmeni au fost prezenți, printre care un număr important il reprezentau membrii guvernelor, parlamentari, universitari, personalități ale lumii religioase și sindicale fost prezidată de Winston Churchill. Deși aparțineau unor partide politice diferite, cei prezenți la Congres cereau unificarea europeană.

Cele două idei care au stat la baza desfășurării Congresului Europei, și care se regăsesc pe viitor in diferitele etape ale construcției europene, in general, au fost:

  • parte a celor prezenți erau partizanii unei Europe calificate ca „supranațională”, adică a unei uniuni de state care să cuprindă in structurile sale o

Adunarea democratică și reprezentativă, susceptibilă de a impune punctele sale de vedere guvernanților. Aceasta este teza cea mai integraționistă și favorabilă unei federații europene;

  • alți participanți aveau o concepție minimalistă a Europei, limitată numai la cooperarea intre state, cu structură dominantă, formată din reprezentanți ai guvernelor și care să dispună de puteri de decizie in cea mai reală tradiție a organizațiilor internaționale.

La finalul lucrărilor Congresului a fost adoptată o rezoluție care cuprindea mai multe puncte, printre care:

realizarea unei uniuni politice intre statele europene;

inființarea unei Adunări Parlamentare care să cuprindă delegații ale parlamentelor naționale;

elaborarea unei Carte a drepturilor omului la nivel european.

Deși Congresul nu a reușit să pună bazele Consiliului Europei, ca organizație, reuniunea iși are importanța sa in ceea ce privește acțiunea viitoare a guvernelor europene.

Conferința de la Londra

Congresul de la Haga nu a rămas fără ecou in randul guvernanților europeni ai acelei perioade. Astfel, guvernul francez, in august 1948, a luat inițiativa și a propus o conferință pregătitoare și altor state europene. Concret, conferința se adresa statelor membre ale Uniunii Occidentale (alianță militară, astăzi dispărută, creată prin Tratatul de la Bruxelles, din 17 martie 1948, care reunea Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Regatul Unit). Propunerea Franței a fost susținută de guvernul Belgiei, insă a fost primită cu reticență de guvernul Marii Britanii.

La 26 octombrie 1948, s-a decis inființarea unui „Comitet pentru studiul și dezvoltarea unității europene”, format din reprezentanții a cinci state membre ale Uniunii Occidentale. Cele două tendințe prezente la Haga au reapărut și aici, astfel incat stabilirea naturii și a structurii viitoarelor instituții se fundamenta pe două idei principale, și anume:

  • teza franco-belgiană, care prevedea ca organizarea statelor să fie coordonată de către o Adunare europeană alcătuită din parlamentari, care să delibereze cu majoritate de voturi. Această idee era, intr-adevăr, una nouă in ceea ce privește structurile interne ale unei organizații internaționale;
  • teza britanică, mai tradiționalistă, viza inființarea unei Adunări formată din delegații ale guvernelor, lipsită de putere de decizie, aceasta fiind incredințată unui Comitet de miniștri.

In urma unor negocieri, destul de dificile, purtate in cadrul reuniunii miniștrilor statelor membre ale Uniunii Occidentale, s-a ajuns la un compromis. Acordul de principiu prevedea:

  1. o organizație de state denumită „Consiliul Europei”, al cărui sediu să fie la Strassbourg;
  2. o Adunare formată din parlamentari, dar numai avand rol consultativ;
  3. un organism interguvernamental care să dețină puterea de decizie.

Acest compromis reia, de fapt, teza franco-belgiană.

In lunile martie și mai 1949, la Londra, a avut loc intalnirea finală. Astfel, a fost organizată o conferință in scopul adoptării statutului, adică a tratatului constitutiv al noii organizații. La conferință au participat zece state, și anume: cinci state membre ale Uniunii Occidentale, cărora li se adaugă Danemarca, Irlanda, Italia, Norvegia și Suedia. Cele zece state fondatoare au semnat la, la 5 mai 1949, Statutul care pune bazele Consiliului Europei, Statut ce a intrat in vigoare la 3 august 1949.

Inființarea Consiliului Europei constituie o primă tentativă a construcției unei Europe „europene”; drept urmare, de-a lungul timpului, și alte organizații la nivel statal și-au făcut apariția pe scena relațiilor europene și internaționale. Astfel, regăsim:

  • Organizația europeană a cooperării economice (O.E.C.E.), creată prin Tratatul de la Paris, la 16 aprilie 1948, destinată repartizării ajutorului american, cunoscut sub numele de Planul Marshall și solicitată de către Statele Unite care nu doreau să realizeze ele insele această repartiție;
  • Alianța Atlantică, al cărui Tratat a fost incheiat la 4 aprilie 1949; organizația reunește atat state europene, cat și Statele Unite și Canada;

- Uniunea Occidentală, singura organizație veritabilă europeană, care, insă, a funcționat puțin timp.

Consiliul Europei dispune de mijloace de acțiune modeste, iar repartizarea puterii decizionale rămane cea tradițională. Esențială este dorința statelor europene de a apăra aceeași concepție a democrației liberale față de regimurile comuniste.

Organizarea instituțională a Consiliului Europei

Instituțiile unei organizații de cooperare politică sunt, in principiu, destul de sumare in raport cu sistemul instituțional necesar punerii in aplicare a mecanismelor și a procedurilor de integrare a statelor. Consiliul Europei se situează, din acest punct de vedere, intre două ipoteze. Astfel, se regăsesc structurile clasice ale unei organizații internaționale tradiționale, insă prezența Adunării constituie un element de originalitate.

Adunarea consultativă a Consiliului Europei

Statutul din 5 mai 1949 folosește termenul de Adunare consultativă, cu toate că aceasta s-a autoproclamat „Adunare parlamentară”, in anul 1974.

Adunarea numără 286 membri titulari și supleanți, repartizați intre diferitele state membre, intr- un mod ponderat, insă nu egalitar. Numărul de membri repartizați variază in funcție de mărimea populației statelor membre și este cuprins intre 2 și 18 reprezentanți.

Membrii Adunării nu sunt aleși prin sufragiu universal, spre deosebire de Parlamentul european, ci prin sufragiu indirect. Ei sunt aleși de către parlamentele naționale, potrivit unei proceduri stabilite la acest nivel. Formula este una intermediară, intre sufragiul direct și delegațiile guvernamentale, ceea ce constituie o noutate pentru anul 1949, și chiar și chiar pentru etapa actuală. Prezența parlamentarilor din Camerele naționale conferă, totuși, o mai mare originalitate Consiliului Europei, prezență necesară pentru a simboliza reunirea statelor democrate.

Adunarea, cu sediul la Strasbourg, funcționează după modelul parlamentar: este condusă de către un Birou ales pentru o perioadă de 3 ani de către Adunare, avand in compunere un Președinte și 17 vice-președinți.

Există, de asemenea, o serie de comisii permanente, pe domenii, cum ar fi: politic, economic, social, știință și tehnologie, juridic și drepturile omului, cultură și educație, mediu, puteri locale, agricultură, raporturile cu alte state europene, raporturile cu parlamentele naționale, buget. Adunarea se reunește cate o săptămană in lunile: ianuarie, aprilie, iunie, septembrie.

  1. Atribuțiile Adunării

Deși poartă denumirea de „Adunare parlamentară”, instituția nu deține puteri legislative și nu adoptă decizii obligatorii pentru statele membre. Acest aspect nu impiedică, insă, ca Adunarea să exercite o anumită influență. Articolul 22 din Statutul Consiliului Europei prevede faptul că ea este „organul deliberativ (...). Ea discută (...) și transmite concluziile sale Comitetului de miniștri sub formă de recomandări”.

Formele in care Adunarea parlamentară a Consiliului Europei poate intervene sunt diverse, și anume:

  1. adoptă recomandări adresate Comitetului de miniștri;
  2. votează rezoluții pentru a exprima punctul său de vedere cu privire la toate problemele care intră in competențele Consiliului Europei și, in special, cele destinate statelor membre;
  3. emite avize in cazurile prevăzute de textul fondatorilor;
  4. hotărăște directive care vizează problemele de procedură;
  5. propune statelor membre adoptarea de convenții internaționale cu privire la temele diverse care ameliorează astfel rețeaua convențională care unește diferitele state membre.

Funcțiile Adunării parlamentare cuprind:

  • organizarea internă a Adunării, aceasta deținand, in acest caz, o putere de decizie, deoarece ea se adresează ei inseși. Adunarea iși adoptă regulamentul interior, creează comisiile, stabilește data deschiderii sesiunilor ș.a.
  • avizele in cadrul procedurii de aderare a statelor;
  • alegerea Secretariatului general al Consiliului Europei, a secretarilor generali adjuncți, ca și judecătorii Curții europene a drepturilor omului;
  • recomandările adresate Comitetului de miniștri la cererea acestuia sau in mod direct. Ea poate, de asemenea, să adreseze intrebări scrise sau orale Comitetului.

Intr-o manieră mai generală, se poate spune că Adunarea parlamentară joacă rolul de tribun al Europei, deoarece personalități politice de anvergură vin să țină discursuri, iar membrii săi au ocazia de a-și exprima punctele de vedere.

Pe de altă parte, Adunarea se constituie și intr-un forum parlamentar: o dată pe an, dezbaterile au loc cu privire la activitatea O.C.D.E. (Organizația de Cooperare și

Dezvoltare Economică, care reunește 29 de state de pe 4 continente) și B.E.R.D (Banca europeană pentru reconstrucție și dezvoltare, inființată in anul 1990 și a cărei misiune este de a ajuta prin imprumuturi, reconstrucția și conversia economică din Europa de Est). Delegațiile parlamentare formate din toate statele membre ale acestei organizații și ale acestei bănci (ai căror acționari sunt, in majoritate, statele membre ale Uniunii Europene) dezbat bilanțul anual al activității lor. Astfel, Adunarea apare in această situație ca un garant al acestor organisme.

  1. Reuniunile la nivel inalt ale Consiliului Europei

Prima reuniune la nivel inalt a Consiliului Europei s-a desfășurat la Viena, in octombrie 1993, cand, la inițiativa Președintelui Republicii franceze, lansată in mai 1992, șefi de stat și de guvern s-au intalnit. Această reuniune a celor mai inalte autorități politice din statele membre accentuează considerabil notorietatea Consiliului Europei al cărui statut prevede că reuniunile au loc numai la nivel ministerial chiar dacă acest tip de reuniune nu are o bază juridică textuală, practica admite acest gen de inițiativă.

După reuniunea de la Viena, a fost adoptată, de către șefii de stat și guvern, o rezoluție care exprimă tema dominantă a intalnirii. Este vorba despre protecția minorităților naționale, element determinant pentru stabilitatea continentului european.

Declarația finală a reuniunii cere redactarea unei convenții - cadru internaționale care va fi apoi deschisă semnării și ratificării de către statele membre, potrivit formulei tradiționale. Această convenție a fost pregătită in cadrul Consiliului Europei și propusă statelor in ianuarie 1995.

  1. Comitetul miniștrilor

Dacă Adunarea este o structură plină de originalitate, Comitetul miniștrilor este o instanță dintre cele mai clasice, pe care o regăsim in cadrul oricărei organizații internaționale.

  1. Componența Comitetului miniștrilor

Articolul 13 din statutul Consiliului Europei prevede faptul că acest Comitet este format din miniștrii afacerilor externe din diferite state membre. Deoarece reuniunile erau destul de rare, a fost inființat un sistem care să suplinească acest lucru.

Astfel, la nivel ministerial (miniștrii europeni sau miniștrii de resort) au loc reuniuni ce se desfășoară o dată sau de două ori pe an.

Președinția Comitetului de miniștri este asigurată, pe rand, de către statele membre, prin rotație, in ordine alfabetică.

  1. Atribuțiile Comitetului miniștrilor

Articolul 13 Statutul de la Londra, din anul 1949, prevede faptul că această instituție este cea care are competența de a acționa in numele Consiliului Europei. In ceea ce privește Comitetul miniștrilor, spre deosebire la Adunarea consultativă, suntem in prezența unei structuri abilitate să ia decizii in concordanță cu componența sa.

Astfel, Comitetul are posibilitatea:

  • să adopte recomandări lipsite de orice forță obligatorie pentru destinatarii săi, in acest caz statele membre;
  • să invite la aderare un stat in condițiile Statutului institutiv;
  • să voteze deciziile cu efect obligatoriu in domeniul administrării interne a Consiliului Europei (de exemplu, el adoptă bugetul);
  • să fie un organ de conciliere intre o persoană care se consideră victimă a unei incălcări a Convenției europene a drepturilor omului și statul acuzat de această incălcare in cadrul procedurii de garantare prevăzut in Convenție;
  • să adopte convenții internaționale care sunt, apoi, propuse diferitelor state membre;
  • să propună Secretariatul general.

Modalitățile de vot in cadrul Comitetului de miniștri sunt cele stabilite prin Statutul de la Londra care distinge intre situațiile in care este necesar votul cu majoritate simplă de cele in care este cerută majoritatea de două treimi din membrii sau sufragiul exprimat și votul cu unanimitate. In fapt, aceste dispoziții sunt inutile deoarece actele sunt adoptate cu unanimitate și, uneori, prin consens. Este adevărat că unanimitatea poate impiedica adoptarea unui act, ajungandu-se astfel, la un blocaj.

  1. Secretariatul general al Consiliului Europei

Secretariatul, condus de către Secretarul general, reprezintă continuitatea activității acestei organizații internaționale.

  1. Alegerea Secretariatului general

Secretariatul general al Consiliului Europei este ales de către Adunare cu majoritate, pe baza unei propuneri a Comitetului de miniștri. Inițial, funcționarii erau aleși dintre cei care aveau o carieră diplomatică. In timp, insă, aceștia au fost și sunt aleși dintre personalitățile politice de rang inalt, in primul rand dintre parlamentari, apoi dintre foștii miniștri.

De asemenea, Adunarea alege, in aceleași condiții, doi secretari adjuncți.

  1. Atribuțiile Secretariatului general

In ceea ce privește rolul Secretariatului general intr-o organizație internațională au fost elaborate două teze, și anume:

  • rolul său este limitat la sarcini pur administrative;
  • rolul său este important, datorită atribuirii de puteri proprii prin Statut și prin prestigiul său politic și moral.

In cadrul Consiliului Europei, locul Secretariatului general a evoluat de-a lungul timpului. Inițial, Secretariatul era privit ca un auxiliar administrativ, avand drept atribuție principală organizarea serviciilor. In prezent, Secretariatul are un rol important in cadrul organizației, sub controlul Adunării consultative. Evoluția tipului de personalități alese și-a făcut simțită influența.

Atribuțiile Secretariatului general sunt diverse, printre care le intalnim pe următoarele: atribuțiile administrative;

pregătirea tehnică și materială a reuniunilor Comitetului și ale Adunării;

prezența la reuniunile și sesiunile Comitetului de miniștri și ale Adunării, cu excepția deciziilor contrare care ii permit să participe la activitățile organizației;

elaborarea raportului anual cu privire la cooperarea europeană prezentat la sesiunea de primăvară a Adunării ș.a.

  1. Congresul autorităților locale și regionale

Cea mai importantă structură subsidiară a Consiliului Europei este Congresul autorităților locale și regionale ale Europei care, propus de Adunarea consultativă in anul 1953, are un caracter permanent incepand cu anul 1961. El reunește reprezentanți, aleși sau funcționari, din administrația teritorială. Fiecare delegație națională cuprinde același număr de reprezentanți. Asociația colectivităților locale este necesară avand in vedere prezența structurilor locale descentralizate ca un element care tinde să amelioreze exercițiul democrației. Congresul este competent să dea avize Comitetului de miniștri cu privire la orice problemă care vizează colectivitățile teritoriale, să incurajeze parteneriatele și să participe la elaborarea convențiilor cu privire la cooperarea trasfrontieră de după anul 1980.

  1. Curtea europeană a drepturilor omului

înființată in anul 1959, după ce opt state ii acceptau jurisdicția (condiție stabilită prin art. 56 din Convenția europeană a drepturilor omului - C.E.D.O.), Curtea de la Strasbourg este o jurisdicție internațională independentă.

Curtea este formată dintr-un număr egal cu cel al membrilor Consiliului Europei și nu poate cuprinde mai mult de un reprezentant al aceluiași stat.

Judecătorii ocupă locul cu titlu individual.

îndependența judecătorilor Curții europene a drepturilor omului este garantată de calificările impuse prin lege, imunități foarte intinse106 și, mai ales, modul acestora de desemnare. Judecătorii Curții de la Strasbourg sunt aleși, pentru o perioadă de 9 ani, cu o innoire parțială o dată la trei ani și posibilitatea realegerii, de către Adunarea Consiliului Europei, cu majoritate de voturi, de pe o listă prezentată de fiecare stat membru al Consiliului Europei. Lista trebuie să cuprindă cel puțin doi candidați care să aibă cetățenia statului. Spre deosebire de judecătorii Curții de justiție a Comunităților europene și ai Curții internaționale de justiție, judecătorii Curții europene a drepturilor omului iși pot continua exercitarea unei profesii, insă Regulamentul interior al Curții și Protocolul nr. 8, din 19 martie 1958 stipulează faptul că aceștia nu pot iși pot asuma „funcții incompatibile cu cerințele de independență și de disponibilitate” inerente mandatului lor.

îndependența colegială a Curții este, de asemenea, garantată. Curtea iși stabilește propriul Regulament interior și iși propune procedura care se urmează in fața sa. Astfel, Curtea iși alege singură președintele și vicepreședinții.

Curtea statuează cu majoritate de voturi, judecătorii putand reuni opiniile lor in mod individual; deliberările au un caracter secret.

De asemenea, Curtea dispune de serviciile unei grefe care se bucură de o mare autonomie.

Potrivit Protocolului nr. 8, Curtea europeană a drepturilor omului are și o competență consultativă cu privire la interpretarea Convenției și a Protocoalelor sale.

Avizul Curții, care nu poate fi sesizată decat de către Comitetul de miniștri, nu poate viza conținutul sau intinderea drepturilor garantate, precum nici orice altă problemă care poate face obiectul unui recurs in fața organelor inființate prin Convenție.

Curtea nu poate fi sesizată direct cu un litigiu in materia drepturilor omului. In prealabil, trebuie ca procedura de conciliere să se fi desfășurat in fața Comisiei și incheiată fără a se ajunge la o rezolvare amiabilă. Astfel, dreptul de a sesiza Curtea o au numai Comisia și statele contractante. In prezent fiind operate modificări de procedură, in sensul dispariției procedurii „admisibilității.

Loading...