1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  1. Constituirea N.A.T.O.
  2. Principiile directoare ale Tratatului

Cooperarea statelor in vederea menținerii securității in Europa s-a concretizat in constituirea mai multor organizații, a căror concepție cu privire la apărarea continentului european este diferită. Astfel, in funcție de sistemul de securitate propus, regăsim următoarele entități:

  • Uniunea Europei Occidentale reprezintă apărarea europeană a Europei, adică apărarea Europei este asigurată numai de către europene din Europa de vest;
  • Organizația Tratatului Atlanticului de Nord reprezintă apărarea occidentală a Europei, adică apărarea se bazează pe un acord cu statele Unite, in cadrul zonei euroatlantice;
  • Organizația pentru securitate și cooperare in Europa instituie o securitate pan-europeană, prin numărul număr de state pe care-l cuprinde, inclusiv state din America de Nord și din Europa Orientală.

In cadrul acestor diferite sisteme de securitate și organizațiile internaționale, N.A.T.O. ocupă un loc central, prin Tratatul original care stă la baza constituirii sale și, nu in ultimul rand, datorită structurii instituită prin acest tratat.

Constituirea N.A.T.O.

Tratatul de la Washington

încheierea tratatului care a pus bazele acestei organizații s-a realizat intr-un context internațional special, acela al războiului rece. Incepand cu anul 1947, Statele Unite decid să ducă o politică mult mai intervenționistă pe continentul european.

Astfel, intervenția Statelor Unite se face simțită atat pe plan economic, Planul Marshall destinat să grupeze statele din Europa Occidentală, cat și pe plan militar. Doctrina Truman are la bază Rezoluția din 11 iunie 1948, adoptată de Senatul american prin care executivul american este autorizat să se angajeze in alianțe, chiar de tip militar, in timp de pace. In domeniul securității, aceasta s-a concretizat in negocieri cu europenii in vederea contractării de obligații reciprocității consemnate in Tratatul Atlanticului de Nord.

In Europa, relațiile dintre cele două blocuri, in care continentul a fost impărțit in perioada imediat următoare celui de al doilea război mondial, deveneau tot mai incordate. In aceste condiții, guvernanții din Europa Occidentală iși manifestau temerile față de amenințarea sovietică și de riscurile unui război. Aceștia erau convinși de faptul că Europa era in pericol, mai ales in perioada anilor 1948 și 1949, ani care au rămas in istorie ca fiind marcați de politica brutală a Uniunii Sovietice in Europa de Est.

Ca reacție la acțiunile U.R.S.S.-ului, statele europene au acționat in sensul instituirii unei apărări europene prin incheierea Pactului de la Bruxelles, din 17 martie 1948; statele semnatare erau: 58

 

cele trei state ale Benelux-ului, precum și Franța și Regatul Unit al Marii Britanii. Această alianță europeană s-a dovedit, insă, a nu putea interveni in cazul unei eventuale invazii a armatei Roșii.

Ca urmare a acestei imposibilități de apărare, guvernanții europeni și-ai orientat politica către Statele unite. Astfel, in decembrie 1948, la Washington, au fost angajate negocieri intre Statele Unite, Canada și state europene - cele trei state din Benelux, Franța și Regatul Unit. Discuțiile purtate s-au incheiat prin adoptarea unui comun, iar negocierile au fost reluate in primăvara anului 1949 cu alți participanți: Italia, Portugalia, Norvegia, Danemarca, in timp ce Islanda, Suedia și Irlanda au refuzat să participe. Semnarea Tratatului a avut loc la 4 aprilie 1949, aproape in același timp cu adoptarea Statutului Consiliului Europei care va avea loc in mai 1949.

Principiile directoare ale Tratatului

Alianța militară instaurată prin Tratatul de la Washington, se bazează, in principal, pe asistența reciprocă in caz de agresiune a unuia din state părți. Articolul 5 din Tratat, unde este prevăzută această clauză lasă, insă, o marjă de manevră și de apreciere statelor in cazul in care unul dintre ele ar fi agresat. Concret, ajutorul nu este oferit in mod automat și nu trebuie să fie neapărat de natură militară. Statul poate să recurgă la măsuri diplomatice sau economice, precum intreruperea relațiilor diplomatice cu statul agresor sau un embargou total sau parțial. Astfel de modalități de ripostă nu sunt predeterminate, ceea ce lasă Statelor Uniteposibilitate de a aprecia oportunitatea utilizării armei nucleare.

Acest pact este un instrument de război defensiv care se fundamentează pe postulatul strategic și militar al unui atac ce ar veni din est.

Sistemul de apărare instituit prin Tratat este unul regional, ceea ce inseamnă că el tinde să protejeze o regiune a lumii, și anume zona Atlanticului. Inițial, această zona era una occidentală, care cuprindea state din America de Nord și un stat fondator, Italia, care nu are ieșire la oceanul Atlantic. Prin aderarea și altor state, pe baza unei proceduri prevăzută la articolul 10 care cere unanimitatea statelor membre pentru ca un nou stat să adere la Tratat, zona N.A.T.O. a fost extinsă.

Structura instituțională a N.A.T.O.

Structura instituțională prevăzută de Tratatul de la Washington era una simplă, ce cuprindea numai două instituții, și anume:

  1. Consiliul - compus din reprezentanți din toate statele părți la Tratat; acesta se intrunea ori de cate ori era necesară adoptarea unor măsuri de urgență;
  2. Organe subsidiare create de către Consiliu, printre care un „comitet de apărare”, care recomanda măsuri in caz de declanșare a clauzei de asistență reciprocă.

In scurt timp, aceste structuri au evoluat către un sistem instituțional foarte bine structurat de organe politice și militare care, astăzi, stau la baza funcționării și organizării Organizației Tratatului Atlanticului de Nord.

Astfel, in prezent, structura instituțională a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord este următoarea:

  1. Consiliul Atlanticului de Nord Consiliul Atlanticului de Nord este instituția supremă de consultare și de decizie a N.A.T.O.

Consiliul se reunește intr-una din următoarele formațiuni:

  1. cel mai des, Consiliul se reunește la nivelul reprezentanților permanenți ai statelor, adică la nivel de ambasadori;
  2. de cel puțin două ori pe an, Consiliul se reunește la nivel ministerial, fiecare stat fiind reprezentat de către ministrul său de afaceri externe;
  3. fără o anumită periodicitate, Consiliul se reunește și la nivelul șefilor de stat și de guvern pentru oferi orientările fundamentale ale Organizației.

Deliberările sunt luate cu unanimitate de voturi.

  1. Secretariatul general al N.A.T.O.

Secretariatul generale este condus de către un Secretar general, ales de către statele părți, cu unanimitate de voturi. Secretarul are un rol deosebit de important, avand in vedere faptul că acesta este cel care prezidează Consiliul Atlanticului de Nord. Dintre atribuțiile Secretarul general rețin atenția următoarele: promovarea consultărilor intre state; propunerea unor subiecte de discuții; este putătorul de cuvant al N.A.T.O. pe plan internațional.

  1. Organismele militare ale N.A.T.O.

Aceste organisme sunt numeroase, insă cele mai importante sunt următoarele:

  1. Comitetul militar este compus din șefii de stat major din fiecare stat membru; Comitetul se reunește de două ori pe an pentru a face recomandări Consiliului Atlanticului de Nord. In timpul dintre sesiuni, „grupurile permanente” asigură continuitatea activității Comitetului;
  2. Comitetul planurilor de apărare și grupul de planificare nucleară sunt două organe a căror atribuție principală este aceea de a concepe planuri de apărare comună; aceste structuri, prin funcționarii și componența lor, constituie un fel de stat major internațional, insărcinat cu executarea directivelor Comitetului militar;
  3. Comandamentele militare sunt organe care acoperă o zonă geografică determinată. Astfel, regăsim:

-două comandamente strategice, unul pentru Europa, situat in Belgia și unul pentru Atlanticul de Nord, situat in Virginia;

  • trei comandamente regionale: pentru nord-vest, pentru centru și pentru sud;
  • un comandament unic al Alianței care are funcții diferite in perioada de pace față de perioada de război.
  1. Forțele N.A.T.O., nu reprezintă o armată internațională permanentă plasată sub autoritatea unui comandament unic. Ele sunt constituite din contingente naționale afectate Organizației, plasate sub un comandament militar integrat și provenit din forțele navale, terestre sau aeriene.
Loading...