1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  1. Apariția U.E.O.
  2. Structura instituțională a U.E.O.

Originile Uniunii Europei Occidentale

In 1947, cooperarea in vederea redresării europene nu viza numai economia, ci și aportul militar. Astfel, sunt incheiate o serie de alianțe, menite să asigure securitatea colectivă a părților.

Inițial, acestea sunt inspirate din teama unei resurecții a pericolului german (la fel cum o eventuală reapariție a “pericolului bonapartist” a stat la originea Tratatului de la Paris, imediat după cele o sută de zile).

In februarie 1948, Franța și Marea Britanie invită cele 3 state ale Benelux să participe la un sistem de garanție mutuală instituit la Dunkerque.

La 17 martie 1948 este semnat Tratatul de la Bruxelles. Acesta prevede un angajament de asistență reciprocă impotriva oricărei agresiuni, chiar dacă Germania este, totodată, expres vizată. Dispozițiile Tratatului prevăd organizarea unei rețele de relații nu numai militare, ci și politice, economice și culturale și, mai ales, instanțele militare sunt organizate, incă din timp de pace, reprezentate de instalarea, la Fontainbleau, a unui stat major.

Organizația ce rezultă din Tratatul de la Bruxelles, Uniunea Occidentală, o evocă pe cea a Tratatului Atlanticului de Nord.

Sistemul instituțional al Uniunii Occidentale era organizat astfel:

  1. In plan politic, Uniunea a inființat un Consiliu consultativ format din miniștrii afacerilor externe și o Comisie permanentă, cu sediul la Londra, care reunește, in Marea Britanie, ambasadorii statelor membre și un reprezentant de la Foreign Office.
  2. In plan militar, instituția inființată a fost Comitetul miniștrilor apărării. Acesta este asistat de diferite comitete specializate, avand rol, in special, in domeniul planificării strategice a armamentului.

Odată cu apariția Organizației Atlanticului de Nord., Uniunea Occidentală devine, practic, lipsită de substanță, organele sale militare fiind absorbite de comitetele atlantice permanente. Ea supraviețuiește, totuși, cu sistemul său de securitate, pană la reinnoirea din 1954.

Acordurile de la Paris

In octombrie 1954, au fost semnate, la Paris, Acordurile prin care organizația sa extins prin aderarea Republicii Federale a Germaniei și a Italiei, fiindu-i, in același timp, schimbată denumirea, din Uniunea Occidentală in Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.).

Documentele sunt complexe, și comportă o serie de instrumente diplomatice succesive, și anume:

  • restabilirea suveranității germane;
  • extinderea Tratatului de la Bruxelles;
  • crearea unei Agenții de control a armamentului in Europa;
  • atribuirea de noi atribuții organizației inființate prin Tratatul de la Bruxelles;
  • angajamentul Germaniei federale de a nu fabrica anumite arme;
  • angajamentul luat de Marea Britanie de a menține pe continentul european 4 divizii și 2 forțe aeriene tactice;
  • recomandarea admiterii Germaniei in N.A.T.O.;
  • dispoziții necesare implementării de trupe germane in apărarea europeană;
  • o declarație prin care Germania se angajează să nu recurgă la forță pentru ași asigura reunificarea sau pentru modificarea frontierelor;
  • o declarație conformă cu Carta Națiunilor Unite.

Participarea la U.E.O.

In prezent, U.E.O. este o organizație de apărare europeană care reunește 4 tipuri de participare, conform unui sistem cu geometrie variabilă, decis la reuniunea ministerială de la Luxemburg, din mai 1994:

  1. 10 state sunt membri activi (membrii U.E.O. care sunt, in același timp, și membri ai N.A.T.O. și ai U.E.): Germania, Italia, Franța, Marea Britanie, Belgia, Luxemburg, Grecia, Spania, Portugalia și Olanda;
  2. 5 state cu statut de observator (membri ai N.A.T.O. și/sau ai U.E.): Irlanda, Austria, Suedia, Finlanda și Danemarca;
  3. 6 state care au statut de membrii asociați (țări membre N.A.T.O., dar și ale U.E.): Turcia, Islanda, Norvegia, Polonia, Ungaria și Republica Cehă;
  4. 7 state care au statut de parteneri asociați (nu sunt membre nici N.A.T.O., nici in U.E.): Romania, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia.

Rolul U.E.O.

Temeiul activității actuale a U.E.O. il constituie cele două declarații făcute la Maastricht, la 10 decembrie 1991, de către miniștrii de externe ai țărilor U.E.O., care stabilesc rolul acestei organizații și condițiile in care pot fi admiși noi membri și Declarația de la Petersberg, din 19 iunie 1992, prin care miniștrii de externe și cei ai apărării au definit competențele militare ale U.E.O. și situațiile in care aceasta poate utiliza forțele armate convenționale ale statelor membre: “Pe langă contribuția la apărarea comună, in conformitate cu art. 5 al Tratatului de la Washington și art. 5 al Tratatului de la Bruxelles modificat, unitățile militare ale statelor membre ale U.E.O., acționand sub autoritatea U.E.O., pot fi folosite pentru misiuni umanitare și de salvare, operațiuni de menținere a păcii și misiuni cu forțe de luptă pentru gestiunea crizelor, inclusiv pentru impunerea păcii”. Acest gen de misiuni au primit denumirea de “Misiuni de tip Petersberg”.

U.E.O. nu dispune de forțe militare proprii, misiunile sale se desfășoară la cererea Uniunii Europene, iar in cazul in care operațiunile respective presupun utilizarea infrastructurii N.A.T.O. este nevoie de acordul Consiliului Atlanticului de Nord.

Tratatul de la Amsterdam, intrat in vigoare la 1 mai 1999, prevede, in art. J.7 că:

  • “U.E.O. face parte integrantă din dezvoltarea U.E., dandu-i acesteia acces la capacitatea sa operațională...
  • U.E.O. asistă U.E. in definirea aspectelor de politică externă și de securitate comună ce au legătură cu domeniiul apărării.
  • Uniunea Europeană încurajează stabilirea de relații instituționale tot mai strânse cu U.E.O. in vederea integrării eventuale a acesteia in U.E., dacă, Consiliul european va decide in acest sens...
  • U.E va apela la U.E.O. pentru elaborarea și aplicarea deciziilor și pentru acțiunile U.E. care au implicații in domeniul apărării”.

In perspectiva unei Uniuni lărgite, recurgerea la o cooperare consolidată se dovedește a fi deosebită de necesară, lucru pe care redactorii Tratatului de la Nisalll lau avut in vedere. Necesitatea abordării acestui aspect decurge, in primul rand, din diferențele economice și geopolitice care se vor accentua după extinderea Uniunii la cel puțin 27 de state membre și, nu in ultimul rand, din necesitatea garantării acquisului comunitar.

Astfel, cooperarea trebuie:

  • să faciliteze realizarea obiectivelor Uniunii și ale Comunității, să prezerve și să servească interesele sale și să consolideze procesul de integrare;
  • să respecte tratatele, ca și cadrul instituțional unic al Uniunii;
  • să respecte acquis-ul comunitar;
  • se situeze in limitele competențelor Uniunii sau Comunității europene și să nu intervină in domeniile care intră in competența exclusivă a Comunității;

111 Semnat in februarie 2001.

  • să nu aducă atingere Pieței interne, așa cum este ea definită la art. 14, paragraful 2, din tratatul instituind Comunitatea europeană, nici coeziunii economice și sociale stabilite conform titlului XVII din același tratat;
  • să nu facă discriminări intre schimburile dintre statele membre și să nu provoace distorsiuni de concurență intre acestea;
  • să reunească minim 8 state membre (și nu majoritatea);
  • să respecte competențele, drepturile și obligațiile statelor member neparticipante;
  • să nu afecteze dispozițiile Protocolului care integrează acquis-ul Schengen in cadrul Uniunii Europene;
  • să fie deschise tuturor statelor membre.

In concluzie, pentru a face ca mecanismul să fie operațional, Tratatul de la Nisa inlătură posibilitatea prevăzută in prezent de tratate pentru fiecare stat membru de a opune un veto declanșării unei cooperări consolidate. Noul tratat stabilește la 8 numărul maxim de state membre necesar pentru a face posibilă o cooperare consolidată și prevede posibilitatea realizării acestei cooperări in domeniul politicii externe și de securitate comună (P.E.S.C)., dar mai puțin in domeniul apărării. Aceste cooperări consolidate trebuie să se situeaze in cadrul Uniunii, să respecte rolul instituțiilor și să permite statelor care nu participă inițial să se alăture ulterior.

Totodată, Tratatul de la Nisa consacră militarizarea Uniunii europene. Se prevede necesitatea punerii la punct a unei forțe de management al situațiilor de criză care să intervină cat mai repede posibil. Scopul declarat este acela de a evita ca un conflict să se declanșeze și să se transforme in războaie de proporții, avand consecințe dezastruoase, urmate și de creșterea numărului refugiaților in Europa.

Considerandu-se că Uniunea este capabilă in prezent să conducă operațiunile de gestionare a crizelor, cei 15 au căzut de acord să echipeze și să antreneze o forță de reacție rapidă de 60.000 de persoane, apropiată numeric de “averea” NATO.

  1. Sarcinile U.E.O.

Sarcinile Uniunii Europei Occidentale constau in:

  • obligația generală de asistență in caz de agresiune contra unui stat membru;
  • prezervarea păcii și securității in Europa;
  • oferă statelor membre o platformă de cooperare in materie de politică de apărare și securitate, in scopul consolidării influenței politice in cadrul N.A.T.O. și de a crea o identitate europeană de securitate.
  1. Structura instituțională a U.E.O.

U.E.O. s-a transformat, evoluând de la o simplă alianță la o organizație cu instituții proprii. Ea presupune existența a 3 organe principale, cărora li se adaugă o Agenție pentru controlul armamentelor.

  1. Consiliul U.E.O.

Consiliul U.E.O. succede Consiliului consultativ și este organizat astfel incat să-și poată exercita atribuțiile avand caracter de continuitate. El poate fi convocat de urgență pentru a permite înaltelor Părți contractante să se intalnească in orice situație care s-ar constitui intr-o amenințare la adresa păcii.

Consiliul este o adunare la nivel diplomatic, formată din miniștrii sau alți reprezentanți ai statelor membre. In cadrul Consiliului, deciziile sunt luate, in principiu, cu unanimitate, dar, in anumite cazuri, special prevăzute in protocoalele cu privire la forțele Uniunii, statuează cu majoritatea de 2/3 sau chiar cu majoritate simplă.

Adunarea consultativă

Adunarea consultativă nu reprezintă direct popoarele, ea fiind alcătuită din reprezentanții statelor membre care ocupă un loc in Adunarea consultativă a Consiliului Europei. Astfel, aceștia participă la 2 forumuri parlamentare. Aceasta permite să se cunoască opinia parlamentarilor statelor membre;

Adunarea nu are putere legislativă și nici atribuții bugetare. Pe baza raportului activității Consiliului, Adunarea poate adopta o moțiune de dezaprobare; de asemenea, poate adresa recomandări guvernelor statelor membre ale U.E.O.

Secretariatul general

Secretariatul, ales de către Consiliu, este condus de un secretar general.

Agenția pentru controlul armamentelor

Agenția este formată dintr-un director asistat de un director adjunct și de către mai mulți funcționari; directorul este numit pentru o perioadă de 5 ani prin decizia unanimă a Consiliului, iar mandatul său nu poate fi reinnoit.

Atat directorul, cat și intregul personal sunt supuși controlului administrativ al Secretariatului general al Uniunii Occidentale.

Printre atribuțiile Agenției se numără următoarele:

  • veghează la respectarea regulilor de control al armamentelor;
  • elaborează rapoarte pe care le prezintă Consiliului;
  • organizează și desfășoară anchete, atunci cand este cazul.
Loading...