1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Noțiunea și importanța identificării criminalistice

Identificarea reprezintă activitatea de cercetare a obiectelor, ființelor sau fenomenelor prin care se stabilesc însușirile comune ale acestora dar și deosebirile dintre ele, pe baza acestor trăsături fiind împărțite în tipuri, grupe și subgrupe, scopul fiind acela de a stabili pentru fiecare entitate în parte elementele de specificitate.

Premisele științifice ale identificării criminalistice

În accepție dialectică, identitatea constituie proprietatea ființelor și obiectelor de a se manifesta individual, de a-și demonstra prin proprietățile și caracteristicile lor egalitatea cu ele înseși și concomitent, deosebirea de tot ce le înconjoară. Așa cum se subliniază în literatura criminalistică, identitatea «concentrează în sine toate proprietățile și însușirile unui obiect, fenomen sau ființă și prin aceasta le deosebește de orice alt obiect, fenomen sau ființă»[1].

Identitatea obiectelor materiale nu este contradictorie conceptului dialectic despre mișcarea universală și continuă a materiei, evoluției inerente a tuturor lucrurilor, ființelor sau a fenomenelor reale. Dialectica afirmă sistemul universal de echilibru, potrivit căruia schimbările lente cantitative nu afectează considerabil proprietățile calitative ale obiectelor materiale, acestea, păstrându-și caracteristicile individuale, rămîn relativ stabile.

Principiile identificării criminalistice

Principiul identității. În stabilirea identității se va avea în vedere atât identitatea cu sine cât și deosebirea de orice este altul, stabilindu-se atât identitatea cât și neidentitatea.

Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop și obiecte mijloc al identificării. Obiectul scop al identificării este un obiect material care se află în legătură cauzală ci fapta ilicită. Obiectul mijloc de identificare îl reprezintă urmele obiectului scop, precum și modelele de comparație.

Principiul stabilității relative a caracteristicilor de identificare.Identitatea unei persoane sau a unui obiect poate fi determinată în măsura în care urmele create în câmpul infracțional reflectă caracteristicile sale esnțiale.

Principiul dinamicii caracteristicilor de identificare și a interdependenței cauzale. Realitatea obiectivă este reprezentată de dinamicitatea sistemelor materiale care se află în continuă interacțiune, schimbare și tranformare.

Obiectele identificării criminalistice

Identificarea criminalistică nu trebuie confundată cu studiul judiciar. Fiind subordonată procesului de probațiune, ea reprezintă un mijloc, o modalitate științifică a acestuia și deci nu poate fi extinsă asupra împrejurărilor de timp și spațiale, a altor elemente de fapt, a căror stabilire reclamă alte forme de investigare decât cele ale identificării criminalistice.

După cum s-a menționat, identificarea criminalistică constă în stabilirea identității unei ființe sau a unui obiect material cauzal legate de acțiunea ilicită. Ea este posibilă numai atunci când obiectul identificării posedă caracteristici ce îl deosebesc de celelalte, îl individualizează. Rezultă deci că obiectele propriu-zise, pe de o parte, și caracteristicile prin care acestea își manifestă individualitatea, pe de altă parte, constituie elemente de bază ale identificării criminalistice.

De asemenea, nu sunt obiecte de identificare însușirile și stările obiectelor materiale. Acestea reprezintă calitatea obiectelor și îndeplinesc un rol deosebit în procesul de identificare - individualizează obiectul și, totodată, îl deosebește de altele.

Pornind de la cele menționate și ținând cont de datele practicii judiciare, putem afirma că obiectele identificării criminalistice sunt:

  1. persoanele participante sau implicate în activitatea infracțională;
  2. cadavrele și resturile oaselor craniene ale acestora;
  3. lucrurile, uneltele, utilajele și mecanismele care contribuie la soluționarea justă a cauzei;
  4. obiectele și substanțele folosite la săvârșirea actului penal;

Cu excepția cazurilor reconstituirii unui întreg după părțile componente, identificarea criminalistică presupune întotdeauna prezența a patru categorii de obiecte: a celor ce urmează a fi identificate, cunoscute sub denumirea de obiecte de identificat; a celor sub formă de reflectări ale obiectului de identificat, nominalizate obiecte identificatoare; a celor suspecte ca fiind obiecte de identificat, denumite de verificat; a celor cunoscute în criminalistică sub denumirea de modele de comparație sau modele-tip de comparație.

Obiecte de identificat pot fi persoanele vii, cadavrele, animalele și tot felul de obiecte inanimate, caracteristicile cărora se examinează în vederea identificării lor. Deoarece determinarea obiectelor menționate constituie scopul cercetării, acestea se numesc și obiecte- scop.

Obiecte identificatoare sunt reflectările obiectelor de identificat sub forma reflectărilor memoriale sau material-fixate (urme, înscrieri, imprimări, amprente etc), care reproduc caracteristicile obiectului de identificat și pe baza cărora se realizează identificarea. Având în vedere rolul acestor obiecte de a servi la identificarea obiectelor de identificat, ele se numesc și obiecte-mijloc. Apariția obiectelor identificatoare este, de regulă, legată cauzal de fapta săvârșită și deci ele se înscriu în cadrul obiectelor-probe materiale.

Obiecte de verificat sunt cele presupuse a fi creat reflectări materiale, printre care se află și obiectul de identificat. De exemplu, în cazul când la locul comiterii faptei au fost descoperite urme de spargere, instrumentul care s-a folosit în acest scop va fi obiectul de identificat; urmele depistate servesc la identificarea acestuia și deci se vor manifesta ca obiecte identificatoare, iar instrumentele ridicate prin percheziție sau alte acțiuni procesuale fiind doar prezumate a fi utilizate de făptuitor, constituie obiecte de verificat.

Dacă obiectele de verificat nu pot fi examinate nemijlocit din cauza imposibilității sau a iraționalității prezentării acestora, se apelează la modele de comparație (reflectări de obiecte verificate) prelevate de organul judiciar în ordinea prevăzută de legislația în vigoare (art.154-156 Cod.proc.pen.), dar și conform anumitor reguli tactice.

Genurile identificării criminalistice

După natura lor, reflectările cu semnificație de identificare criminalistică se împart în două grupe: în formă de reflectări memoriale și material-fixate. Aceste două tipuri de reflectări - memorială și material-fixată - determină două genuri de identificare criminalistică: identificarea ființelor și obiectelor materiale după reflectările senzoriale și identificarea acestora pe baza reflectărilor material-fixate.

Etapele identificării criminalistice

Identificarea este o activitate complexă care are drept scop stabilirea identității. Ea este realizată de regulă de către expertul criminalist (într-o expertiză criminalistică) or de către specialistul poliției judiciare (în cuprinsul unui Raport de constatare tehnică). Procesul de identificare prin relevarea acelor trăsături generale și particulare ale obiectului căutat (obiectul de identificat) se face de la general la particular și presupune în principal examinarea urmelor lăsate de aceste obiecte.

Însuși procesul de cercetare în vederea identificării criminalistice se realizează în patru etape.

Etapa întâi este cea de examinare prealabilă a materialelor prezentate, fiind consacrată însușirii de către expert a problemelor ce necesită soluționare prin intermediul expertizei, verificării stării și suficienței materialelor propuse spre examinare, împrejurările cauzei cu prilejul cercetării căreia s-a dispus expertiza. În acest scop, expertul ia cunoștință de ordonanța organului de urmărire penală sau de decizia instanței judiciare privind dispunerea expertizei, efectuează un studiu general al tuturor materialelor prezentate.

În toate celelalte cazuri el va determina necesitățile tehnice de examinare, urmând să procedeze la următoarea etapă (a doua) examinarea intrinsecă sau separată a obiectelor identificării criminalistice, care constă în studierea separată a materialului în litigiu și a celui de comparație în scopul evidențierii caracteristicilor identificatoare proprii fiecăruia. Metoda de bază folosită în acest caz este analiza prin care se depistează și descrie caracteristicile obiectului, începând cu cele generale și continuând cu cele individuale. Se iau în considerare, firește, caracteristicile identificatoare, adică cele esențiale, constante și specifice ale obiectelor supuse studiului.

Examinarea comparativă constă în confruntarea obiectelor în litigiu, fie direct cu obiectele de verificat, fie cu modelele acestora, în vederea stabilirii coincidenței sau deosebirii caracteristicilor evidențiate.

Examinarea comparativă se realizează prin juxtapunere, când obiectele sau reflectările lor fotografice se analizează fiind introduse într-un câmp vizual unic, sau prin suprapunerea imaginilor fotografice a obiectelor comparate în vederea determinării concordanței caracteristicilor morfologice. în practica expertizei criminalistice se folosesc diverse varietăți ale procedeelor menționate, cum ar fi: îmbinarea caracteristicilor liniare, proiectarea concomitentă pe același ecran a imaginilor obiectelor comparate ș.a.

La etapa finală expertul apreciază rezultatele examinării comparative și formulează concluziile. Pentru a decide identitatea sau absența acesteia este obligatorie verificarea elementelor caracteristice coincidente, de asemenea și a celor care diferă.

Metodologia identificării presupune două etape obligatorii:

  1. Etapa examinării separate a obiectului purtător de urme;
  2. Etapa examinarii comparative a urmelor.

În cadrul examinării separate specialistul va analiza obiectele purtătoare de urme în mod individual, separat, încercând a afla cât mai multe detalii utile identificării. Astfel, din analiza separată a proiectilului (glonț) extras din corpul victimei se poate afla calibrul acestuia, materialul din care este fabricat, dacă s-a folosit o armă cu țeavă ghintuită, dacă este de producție internă sau externă ș.a.

În cadrul examinării comparative se vor analiza concomitent atât urma găsită la fața locului cât și urma obținută în condiții de laborator de la obiectul suspectat a fi creat prima urmă, scopul fiind acela de a stabili nu dacă urmele sunt identice, ci dacă obiectul care a creat acele urme este unul și același.

Examinarea comparativă cunoaște trei modalități: procedeul confruntării, procedeul juxtapunerii și procedeul suprapunerii.

Stabilirea întregului după părțile componente - variantă a identificării criminalistice

Conținutul raportului de expertiză

La finalul operațiunii de identificare specialistul poate formula trei categorii de concluzii:

  • concluzii de certitudine;
  • concluzii de probabilitate;
  • concluzii de imposibilitate.

Concluziile categorice pozitive confirmă identitatea, cum ar fi, de exemplu, «amprenta digitală descoperită la fața locului a fost lăsată de degetul mare al mâinii drepte a numitului C».

Concluziile categorice negative contestă, exclud identitatea. Ele pot fi formulate astfel: «amprenta digitală descoperită la fața locului a fost lăsată nu de numitul C, ci de o altă persoană»;

În situația în care stabilirea sau neafirmarea identității este imposibilă din cauza informabilității scăzute a obiectelor identificatoare, precum și din cauza inexistenței metodelor științifice adecvate, expertul recurge la formularea concluziilor privind imposibilitatea elucidării problemei privind identitatea.

Concluzia de imposibilitate a soluționării problemei explică faptul că din diferite considerente nu se poate stabili identitatea. Atare concluzie nu trebuie confundată cu cea categorică negativă, prin care identitatea se exclude.

Vizavi de concluziile categorice pozitive, negative și de imposibilitate, în literatura de specialitate sunt propagate amplu și concluziile probabile sau de probabilitate.[2]

 

[1]    L. Ionescu, D. Sandu. Identificarea criminalistică, București, 1990, p. 50.

[2]    Dicționar de criminalistică, București, 1984, p. 44; Lucian lonescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică, București, 1990, p. 199; A.Buuoepr. KpnMMHanncTMHecKaa aKcneprnaa b coBeTCKOM yro.roBHOM npouecce, Moscova, 1956, p. 129; B. E. Ko.miH. HjeHTU(|)ui<auu;i n ee pont b ycranoBneHun hcthhbi no yronoBHMM je.raM. Moscova, 1969, p. 109; B. O. OpnoBa, Teopna cyjeoHo-nouepKoBejuecKou ngeHTM^MKauMM, Moscova, 1973, p. 291.

Loading...