1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Noțiunea și importanța audierii martorului, părții vătămate, bănuitului, învinuitului

În conformitate cu prevederile art. 90 al C.proc.pen. al Republicii Moldova, calitatea de martor este atribuită persoanelor fizice care posedă informații probante de natură să contribuie la justa soluționare a unei cauze penale. Prin urmare, în calitate de martor poate fi chemată orice persoană fizică, care, eventual, cunoaște fapte sau împrejurări de fapt, apte să servească la aflarea adevărului. Nu pot participa ca martori doar persoanele cu deficiențe psihofiziologice, care sunt incapabile a percepe și reproduce în mod adecvat realitatea și avocații, care au luat cunoștință de anumite date în exercițiul funcțiunilor de apărători ai învinuitului sau bănuitului. Sunt exceptate de obligația de a da mărturii în defavoarea învinuitului sau inculpatului soții și rudele apropiate ale acestora.

Frecvența înaltă a mărturiilor în procesul penal se explică, în primul rând, prin faptul că nu în orice cauză există mijloace materiale de probă. Sunt frecvente situațiile când infractorii întreprind măsuri bine gândite pentru a nu lăsa urme materiale sau de deteriorare a acestora. În aceste cazuri, ca și în situația infracțiunilor ce presupun anumită publicitate (actele de huliganism), declarațiile martorilor sunt decisive în aflarea adevărului. În rândul al doilea, prezența mijloacelor materiale de probă nu diminuează importanța mărturiilor atât timp cât acestea contribuie, după cum, pe bună dreptate, se susține în literatura de specialitate, la determinarea esenței mijloacelor materiale de probă și integrarea acestora ”în ansamblul materialelor probatorii în cauze”.[1] [2]

Procesul psihologic de formare a declarațiilor martorului, părții vătămate, bănuitului, învinuitului

Declarațiile martorilor se formează treptat, presupunând trei faze succesive: recepția - faza în care martorul, prin mijlocirea organelor de simț, percepe fapte legate de infracțiunea săvârșită, - memorarea, adică evaluarea și stocarea faptelor percepute, și reproducerea acestora prin 34 comunicarea lor orală sau in formă scrisă organului judiciar.

Recepția reprezintă reflectarea în conștiința martorilor a datelor referitoare la infracțiune și făptuitorul ei. Ea se realizează în baza senzațiilor și percepției, acestea constituind faza inițială a procesului psihic de cunoaștere.

A doua fază importantă a formării depozițiilor martorului constituie, după cum s-a menționat, memorizarea faptelor, obiectelor și fenomenelor percepute în legătură cu săvârșirea actului penal. Memorizarea reprezintă un proces psihic de ordonare și stocare a impresiilor privind obiectele și fenomenele percepute, proces, la baza căruia se află legăturile nervoase specifice ce iau naștere în scoarța cerebrală cu prilejul activității de cunoaștere a omului.

A treia și ultima fază a procesului de formare a declarațiilor martorilor constituie reproducerea în fața organului de urmărire penală sau instanței judecătorești a faptelor memorizate. Calitatea și plenitudinea reproducerii este influențată de capacitățile și calitățile de personalitate ale martorului, de condițiile și împrejurările în care se desfășoară audierea acestuia și, în cele din urmă, de comportarea tactică a celor care îndeplinesc atribuțiile organelor respective.[3]

Etapele procesului de audiere

Ca și cercetarea la fața locului, prezentarea spre recunoaștere, percheziția și alte acte de procedură penală, ascultarea martorilor parcurge trei etape: de organizare și pregătire; de ascultare propriu-zisă și de consemnare (fixare) a declarațiilor.

Pentru ca proba cu martori să contribuie la stabilirea adevărului într-un proces penal, este necesar ca activitatea de ascultare a martorilor, în special, la faza de urmărire penală, să se desfășoare în mod organizat și, firește, în deplină conformitate cu prevederile legislației procesual-penale în vigoare. Organizarea activității de ascultare a martorilor cuprinde: a) stabilirea cercului de persoane care ar putea comunica date utile soluționării cauzei, succesiunea, timpul și modul de chemare a acestora pentru a depune mărturii și b) pregătirea în vederea audierii unor martori, considerați purtători de importante date probante.

Pregătirea ascultării martorilor cuprinde: determinarea împrejurărilor de fapt ce trebuie clarificate în cadrul ascultării; acumularea de informații cu privire la personalitatea celor chemați să depună mărturii; acumularea de cunoștințe speciale în situația în care obiectul dialogului ce urmează a avea loc se referă la un domeniu îngust și mai puțin cunoscut organului judiciar; asigurarea condițiilor necesare bunei disfăsurări a ascultării.

A doua fază - de relatare liberă - debutează cu invitația martorului de a expune tot ce știe referitor la fapta sau împrejurările de fapt pentru a căror lămurire a fost chemat.

Procedeele tactice de natură să contribuie la desfășurarea cu succes a relatării libere sunt următoarele:

  1. Crearea unei atmosfere favorabile desfășurării expunerii. Relatările martorului trebuie ascultate cu răbdare, calm și atent, fără a fi întrerupte. Organul de urmărire penală poate interveni, fără a-i sugera, numai în situația în care martorul relatează fapte vădit lipsite de semnificație pentru cauză, în vederea orientării mărturiilor spre obiectul cauzei.
  2. Analiza criminalistică a unor secvențe din relatările martorului în scopul punerii în evidență a eventualelor contraziceri sau neclarități. Asupra unor momente considerate principale sau de importanță deosebită, organul ce desfășoară audierea poate solicita martorului, firește în mod civilizat și tacticos, anumite precizări inclusiv în ceea ce privește veridicitatea datelor prezentate.
  3. Observarea asupra modului de comportare a martorului. Practica demonstrează că martorii care expun faptele așa cum au fost recepționate, sunt siguri și consecvenți în relatările lor. Dacă însă unele fapte sunt tăinuite sau denaturate, în expunere se observă mai puțină siguranță, acestea fiind prezentate în mod inhibitiv, neclar și chiar confuz.
  4. Acordarea de ajutor martorilor care, din diferite motive, nu reușesc să prezinte mărturii în mod ordonat, sau întâmpină dificultăți în exprimarea gândurilor. Sunt frecvente cazurile când martorii, în special, cei al căror nivel de cunoștințe este redus, fie datorită stării emoționale, fie datorită posibilităților lexico-expresive limitate sau specificului faptelor ce constituie obiectul ascultării, nu sunt în stare să reproducă cu certitudine evenimentele și faptele recepționate în legătură cu fapta penală săvârșită. Se impune deci un ajutor din partea celui ce conduce ascultarea, ajutor care poate avea diverse forme: selectarea unor unități lexicale potrivite, reproducerea grafică (desenul, schița) a faptelor, demonstrarea acestora cu ajutorul anumitor obiecte, fotografii ș.a.

În faza a treia a ascultării martorilor, denumită de unii autori ”fază (etapă) de interogare” sau de ”ascultare dirijată”, organul judiciar intervine cu întrebări umiărind clarificarea sau precizarea anumitor aspecte ale declarațiilor făcute la etapa de relatare liberă. La interogarea martorilor se procedează în două situații: 1) când martorii de bună-credință pe parcursul relatării libere involuntar comunică date dubioase, incomplete sau contradictorii și 2) în cazul mărturiilor false prezentate de martorii mincinoși.

În legătură cu declarațiile martorului de bună-credință, organul de urmărire penală poate interveni cu trei genuri de întrebări: de completare, pentru stabilirea anumitor fapte sau împrejurări de fapt la care martorul din diverse motive nu s-a referit; de precizare, urmărindu-se determinarea cu exactitate a unor circumstanțe de loc, de timp, a modului și împrejurărilor în care s-a activat; de verificare, destinate, în majoritatea cazurilor, stabilirii surselor din care martorul a obținut informațiile sau a condițiilor în care a avut loc recepționarea acestora.

Respectarea recomandărilor tactice și cerințelor legale a în timpul pregătirii și efectuării audierii

Procedeele tactice, ce constituie tactica ascultării martorilor, după scopul urmărit prin aplicarea lor, se subdivid în trei categorii. Prima categorie include procedeele tactice destinate creării contactului psihologic, acesta prezentând unul din principalii factori de care depinde succesul sau insuccesul ascultării. Categoria a doua cuprinde procedeele menite să acorde martorilor ajutorul necesar la reactivarea memoriei și reproducerea datelor recepționate în urma contactului cu fapta sau împrejurările acesteia. În categoria a treia se înscriu procedeele tactice de influență psihologică în situația în care se împune depășirea mărturiilor false.

Categoriile menționate se aplică în mod consecutiv în cele trei faze în care se desfășoară ascultarea martorilor: introductivă, de relatare liberă și de primire a răspunsurilor la întrebările adresate martorului de către organul de urmărire penală.

Particularități tactice privind audierea martorului minor, persoanelor cu dezabilități și a persoanelor în etate

Tactica ascultării minorilor, va fi stabilită în funcție de nivelul lor de dezvoltare, de capacitățile perceptive și de înțelegere a faptelor și evenimentelor la care au asistat. Astfel, la vârsta de 7-10 ani copiilor le este caracteristică o dezvoltare psihică mai intensivă, o creștere accentuată sporită a potențialului perceptiv și de cunoaștere. Datorită noilor cunoștințe lingvistice acumulate, crește mult capacitatea de redare a realității înconjurătoare, primele elemente ale gândurii abstracte.

Anumite particularități specifice are și ascultarea martorilor handicapați, în special, a persoanelor surde și surdomute, care nu de puține ori sunt prezente la locul săvârșirii actelor antisociale.

Tactica ascultării persoanelor surde și surdomute este în funcție de gradul de pregătire a martorului și, firește, de raportul de legătură a acestuia cu cauza. Prin urmare, organul de urmărire penală, are datoria să se informeze în prealabil asupra acestor împrejurări. Cu acest prilej este indicat ca la etapa de pregătire să se stabilească instituția de instruire a martorului surd sau surdomut pentru a obține informația respectivă referitoare la capacitățile și nivelul de cunoștințe ale acestuia. Se recomandă ca interpreții - participanți obligatorii la acest act de cercetare - să fie selectați tot din cadrul instituțiilor de instruire a persoanelor handicapate.

În ce privește tactica ascultării martorilor în etate, aceasta se va stabili în funcție de gradul de evoluție a psihicului. Primele simptome de îmbătrânire vizează potențialul perceptiv și se manifestă prin scăderea posibilităților de percepție vizuală și auditivă. Ca regulă, ele apar la vârsta de 60-65 ani, deși la unele persoane se pot observa mult mai devreme. Pe măsura înaintării în vârstă, regresia psihică devine mai accentuată. Pe lângă scăderea evidentă a capacităților perceptive, apar elemente de disfuncție a gândirii, memoriei și vorbirii, persoanele în vârstă devin suspicioase, susceptibile și iritabile.

Fixarea rezultatelor audierii

Potrivit legislației procesual-penale în vigoare (art. 83, 115 și 140), principalul mijloc de fixare a declarațiilor persoanelor audiate într-o cauză penală, de altfel, ca și a rezultatelor altor acte de cercetare, constituie procesul-verbal, prevăzut din trei părți componente: introductivă, descriptivă și finală sau de încheiere. Partea introductivă cuprinde:

  1. referiri cu privire la organul în fața căruia martorul sau victima au fost chemați să depună mărturii, locul și data ascultării lor;
  2. răspunsurile acestora la întrebările specificate de formularul -tip privind numele, prenumele și numele după tată, locul și anul nașterii, domiciliul, starea familială, studiile și sfera socială în care activează;
  3. mențiunile respective referitoare la participarea interpretului, în situația în care cei audiați nu cunosc limba de stat, și privind avertizarea în vederea răspunderii penale în cazul sustragerii de la obligația de a declara adevărul, precum și pentru depuneri mincinoase.

 

[1]     A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, lași, 1979, p. 8.

[2]     A. flynoB, Cygebnaa ncnxo.rorrni. Minsk, 1975, p.299.

[3]     A. Ciopraga. Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Iași, 1979, p. 141.

Loading...