1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Noțiunea, obiectul și sistemul metodicii criminalistice

După studierea elementelor de tehnică criminalistică și a celor de tactică criminalistică, metodologia criminalistică vine să facă o aplicare a acestor elemente generale la specificul infracțiunilor cercetate, fiecare categorie de infracțiuni necesitând, în cadrul anchetei penale, respectarea unor reguli specifice. Aceste reguli au fost generate de experiența anilor de activitate penală, a experienței acumulate de anchetatori de-a lungul timpului.

Metodica criminalistică stabilește folosirea celor mai adecvate reguli de cercetare - mijloace tehnice și procedee tactice criminalistice - care asigură clarificarea problemelor esențiale privitoare la conținutul infracțiunii, participanți, împrejurările în care a fost săvârșită, pentru aflarea adevărului în cadrul procesului penal.

Metodologia criminalistică vizează răspunsul calificat, profesionist, al organului judiciar, în cadrul competențelor și limitelor legale, la un stimul extern - sesizarea unor aspecte care țin de un comportament ce poate întruni elementele constitutive ale uneia sau mai multor infracțiuni. De esență pentru metodologia criminalistică este Ce, Cum și Când să facă organul judiciar pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele importante, în ultimă instanță, pentru realizarea procesului penal.[1]

Metodica criminalistică stabilește atât cadrul în care trebuie să se desfășoare cercetarea diferitelor infracțiuni, cât și particularitățile de care trebuie să se țină seama în instrumentarea fiecărei cauze aflată în lucru. În același timp, este de reținut că ea nu poate și nici nu își propune să afle rețete general valabile, pentru că așa cum orice persoană care a comis o infracțiune sau orice obiect folosit la săvârșirea ei nu este identic decât cu el însuși, tot așa nu pot exista două infracțiuni identice.[2]

În general, dacă ne referim la sarcinile metodicii criminalistice de cercetare a diferitor categorii de infracțiuni, acestea ar putea fi împărțite în generale și speciale.

Sarcinile de ordin general, de obicei, sunt bine definite și rămân neschimbate pe parcursul cercetării, pe când sarcinile speciale pot fi concretizate, modificate, în dependență de natura faptei și alte împrejurări.

Printre sarcinile generale ale metodicii criminalistice pot fi evidențiate:

  • asigurarea unei consecvențe în activitatea de combatere a fenomenului infracțional;
  • acordarea ajutorului organelor de drept în scopul aflării adevărului în cauzele penale;

Din sarcinile speciale fac parte:

  • studierea munuțioasă din perspectivă criminalistică a fenomenului infracțional în ansamblu;
  • studierea și generalizarea practicii pozitive de cercetare a cauzelor penale în scopul preîmtâmpinării săvârșirii unor astfel de infracțiuni;
  • evidențierea unor legități referitoare la activitatea de organizare și realizare a cercetărilor faptelor antisociale;
  • elaborarea unor recomandări științifice metodice cu privire la organizarea, cercetarea și preîntâmpinarea infracțiunilor.

Elementele organizatorice, caracteristice activității de cercetare a infracțiunilor, din aspect tactico-metodic sunt bine definite și expuse de mai mulți cercetători, în următoarea consecutivitate. Ele reprezintă câteva etape ale acestui proces:

  • etapa de acumulare și apreciere a informației despre activitatea infracțională;
  • etapa pornirii pricinii penale și efectuarea acțiunilor procedurale, la faza inițială de cercetare;
  • etapa înaintării, verificării versiunilor și planificării cercetării;

 

- etapa interacțiunii tuturor forțelor implicate în combaterea infracțiunilor.[3]

Aceste etape ale cercetării se evidențiază în diferite situații în mod diferit. De exemplu, la cercetarea unei infracțiuni am putea parcurge toate etapele, în ordinea indicată, în alt caz, am putea parcurge una sau două etape. Configurația activităților de cercetare poate include un număr mare de combinații ale acțiunilor întreprinse.

Principiile metodicii criminalistice

Investigarea cauzelor penale are la bază următoarele principii:

  1. Principiul legalității care prevede că activitatea în comun a acestor doua organe să se desfășoare în conformitate cu prevederile legislației procesual-penale în vigoare, în caz că urmărirea penală este obligatorie, organul de investigare operativă în conformitate cu art.100 și 101 ale CPP al Republicii Moldova întreprinde măsuri pentru descoperirea și fixarea probelor, reținerea făptuitorului și din însărcinarea ofițerului de urmărire penală efectuează acțiuni de căutare. La solicitarea ofițerului de urmărire penală organul de investigare operativă este obligat să-și dea concursul la efectuarea activităților de urmărire penală și prin participarea sa activă să asigure eficiența acestora.
  2. Principiul organizării rațională a interacțiunii, care presupune că activitatea în comun să fie planificată aparte sau prevăzută în mod concret în planul de cercetare a cauzei. Sarcinile organului de investigare operativă trebuie să fie riguros delimitate, astfel ca el să-și poată realiza pe deplin potențialul profesional. Nu poate fi acceptată practica încadrării lucrătorilor operativi în echipa de cercetare doar pentru a pune pe seama lor efectuarea unor activități procedurale cum ar fi audierea martorilor, ridicarea de obiecte, obținerea modelelor de comparație pentru efectuarea expertizei, punerea la curent a învinuitului cu materialele cauzei etc.
  3. Principiul superiorității ofițerului de urmărire penală constă în capacitatea de organizare și direcționare a activității organelor de investigare operativă încadrate în echipa de cercetare. Având întreaga responsabilitate cu privire la cercetarea faptei, ofițerul de urmărire penală coordonează activitatea participanților la proces și apreciază rezultatele activității lor. Datele obținute pe cale

extraprocesuală, considerate de ofițerul penală inutile sau contradictorii faptelor stabilite prin mijloace procesuale vor fi respinse fără a proceda la formalități procesuale.

  1. Principiul independenței organului de investigare operativă de a alege metodele și mijloacele de realizare a sarcinilor ce țin de competența sa. Ofițerul de urmărire penala în mod autonom sau cu participarea organului respectiv va contura problemele ce pot fi rezolvate pe o cale operativă , el însă nu poate decide asupra procedeelor specifice la care va apela organul de investigare operativă.

Etapele activității de cercetare a infracțiunilor

Întreaga structură dinamică a procedurii de cercetare a diferitor categorii de infracțiuni constă din următoarele etape:

  1. controlul anticipat a motivelor de pornire a procesului penal și a datelor despre semnele infracțiunii;
  2. primirea unei hotărâri procesuale pe baza rezultatelor controlului efectuat;
  3. etapa inițială a cercetării;
  4. etapa ulterioară a cercetării;
  5. sfârșitul cercetării.

Caracteristica criminalistică a infracțiunilor

Problemele ce urmează a fi clarificate în cursul cercetării infracțiunii, se stabilesc în concret, în fiecare cauză în parte, în raport de conținutul infracțiunii săvârșite. Totodată, trebuie lămurite modalitățile concrete în care a fost săvârșită infracțiunea în raport cu natura ei - formă simplă sau agravată - ori, după caz, dacă modurile de operare folosite se constituie în elemente de circumstanțiere ce duc la agravarea faptei. Alteori, din analiza împrejurărilor și modalităților concrete în care s-a săvârșit infracțiunea, în fața cercetării se ridică problema lămuririi locului și timpului când s-a consumat activitatea ilicită, în funcție de aceste elemente fapta putând fi calificată sau nu.[4]

Organizarea și planificarea activității de urmărire penală

După cum denotă exemplele din practica judiciar-penală, cercetarea cauzei poate avea șanse de izbândă doar dacă se va baza pe o organizare chibzuită a activității de urmărire penală, organizare de natură să asigure:

  • operativitatea și eficacitatea maximă a actelor procedurale de administrare a probelor;

- depistarea și interpretarea științifică a urmelor materiale ale infracțiunii;

  • reținerea și interogarea în termeni rezonabili, din perspectiva tactică, a persoanelor bănuite;
  • garantarea confidențialității materialului probatoriu și a datelor cu caracter informativ- existente în cauză.

Odată stabilite, problemele ce trebuie lămurite în raport cu natura infracțiunii și condițiile concrete în care a fost săvârșită, organele judiciare trebuie să desfășoare activitățile specifice de urmărire penală pentru administrarea probelor. Problemele stabilite pot fi lămurite prin efectuarea uneia sau mai multor activități de urmărire penală, menite să ducă la conturarea infracțiunii, identificarea și prinderea făptuitorilor și la dovedirea vinovăției acestora.

Planificarea reprezintă latura cea mai importantă a organizării cercetării faptelor penale, ea asigurând efectuarea acesteia în conformitate cu cerințele legale, în mod temeinic obiectiv și complet. Așa cum se susține în literatura de specialitate și după cum confirmă practica judiciară cercetarea actelor penale, îndeosebi a celor săvârșite în mod intenționat, este de neconceput astfel decât în baza unui plan de lucru, unei programe bine chibzuite și întemeiate pe o analiză profundă a datelor pe care le oferă fapta la o anumită etapă de cercetare penală.

Astfel, planificarea de bază științifică a activității de urmărire penală reflectă:

  • finalitatea și principiile de moment ale activității de urmărire penală;
  • activitățile ce vor trebui îndeplinite în fiecare dintre aceste etape, modul, mijloacele și condițiile de efectuare;
  • termenul și locul unde vor trebui efectuate;
  • sfera participanților la realizarea fiecărei activități, cu precizarea atribuțiilor ce le revin;
  • controlul și evidența efectuării fiecărei activități;
  • bilanțul final al rezultatelor obținute.

Principalele elemente ale planului de urmarire penala sunt:

  1. Versiunile care urmeaza a fi verificate.
  2. Problemele pe baza carora vor fi verificate versiunile.
  3. Activitatile care urmeaza a fi desfasurate.

Utilizarea pe scară largă a cunoștințelor speciale a persoanelor competente

Legislația procesual-penală în vigoare a Republicii Moldova prevede două forme de activitate a persoanelor competente în procesul penal: consultativă, care se realizează prin participarea acestora la efectuarea activităților de procedură cu titlul procesual de specialist, și de examinare științifică a unor fapte sau împrejurări de fapt, efectuată, la cerința organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată, de către persoanele competente încadrate în proces prin ordonanța de dispunere a expertizei judiciare.

In ce privește specialistul, legea prevede participarea obligatorie a persoanei autorizate în medicină la cercetarea cadavrului (art. 120). Participarea specialistului din alte domenii (criminalistică, tehnică, construcție, fizică, chimie etc.) la efectuarea cercetării la fața locului,a experimentului și a reconstituirii, percheziției, audierii ș.a. poate fi dispusă de către organul de cercetare penală sau de instanța de judecată dacă, pornind de la situația concretă a cauzei penale, se consideră oportună.

Legislația în vigoare (art 139 Cod.proc.pen.) prevede și a doua formă de participare a specialistului în proces, respectiv, încadrarea acestuia pentru efectuarea constatării sau tehnico- științifice sau medico-legală în trei situații speccificate expres în lege: cînd există pericol de dispariție a unor mijloace de probă, ori de schimbare a unor situații de fapt, sau cănd este necesară explicarea de urgență a unor fapte sau a unor împrejurări de fapt. Persoana antrenată în această formă de participare în proces a specialistului examinează materialele puse la dispoziția sa și, într-un raport de constatare tehnico-științifică sau medico-legală prezintă organului, care a dispus efectuarea constatării, concluzii sub formă de răspunsuri la întrebările puse spre soluționare pe seama sa.

Legiuitorul nu a determinat noțiunea de expertiză judiciară, specificând doar elementele, caracteristicile de bază ale acesteia. Potrivit prevederilor art.142 al Cod proc.pen expertiza se dispune în situația în care determinarea împrejurărilor relevante pentru cauză reclamă cunoștințe profesionale în domeniile științei, tehnicii, artei etc. Prin urmare, necesitatea aplicării anumitor cunoștințe speciale la determinarea împrejurărilor cauzei reprezintă o primă caracteristică a expertizei și, în același timp, motivația dispunerii acesteia.

După cum este deja cunoscut, în lege (art.143 Cod proc.pen.) sunt prevăzute circumstanțele cauzelor penale pentru a căror clarificare se impune efectuarea expertizei în mod obligatoriu: cauza decedării, natura și gravitatea leziunilor corporale, starea psihică a bănuitului, învinuitului, dacă există suspiciuni referitoare la responsabilitatea acestora, vârsta făptuitorului și a victimei, când circumstanța dată are importanță pentru soluționarea cauzei, dar stabilirea ei pe cale documentară s-a dovedit a fi imposibilă, stării psihice și fizice a părții vătămate, și a martorului dacă apar îndoieli în privința capacității lor de a percepe just a împrejurărilor ce au importanță pentru cauza penală și de a face declarații despre ele, dacă aceste declarații ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în principal, la baza hotărîrii în cauza dată și, în alte cazuri cînd prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.

Conlucrarea și interaciunea serviciilor și organelor abilitate în activitatea de

cercetare a infracțiunilor

Una din condițiile indispensabile descoperii la timp și cercetării sub toate aspectele a faptelor penale rezidă în organizarea unei colaborări fructuoase a organelor de urmărire penală cu alte structuri statale investite prin lege să contribuie la combaterea infracțiunilor, în special cu serviciile operative ale Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiției, Serviciului de Informație și Securitate. Colaborarea acestor organe ca o formă specifică de interacțiune, adică a activa în comun la descoperirea și cercetarea infracțiunilor se impune de necesitatea corelării mijloacelor și metodelor de lucru ale structurilor menționate, conjugării competențelor cu care acestea sunt dotate.

 

[1]     C.  Aionițoaie, V. Bercheșan.                                                                     Tratat de metodică criminalistică, vol.           I,             Ed. Carpați,    Craiova,                                    1994, p. 14

[2]     C.  Aionițoaie, V. Bercheșan.                                                                     Tratat de metodică criminalistică, vol.           I,             Ed. Carpați,    Craiova,                                    1994, p. 16.

[3]     H. A. Cc.iHBaHOB. B. H.Tcpc6n.iOB. nepBOHaLia.ibHbie c.icjctbchhbic jchctbh;l M., H’u-bo Wp. ■Aht., 1969, p.

[4]     C. Aioanițoaie. Tactica criminalistică - Rolul ei în prevenirea și combaterea infracțiunilor, în Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1992, p. 14.

Loading...