1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Conceptul și clasificarea criminalostică a infracțiunilor de omor

Omorul, privarea ilegală, intenționată sau din imprudență, de viață a altei persoane [1], face parte din categoria infracțiunilor grave datorită gradului sporit de pericol social pe care îl prezintă. Având ca consecință disființarea fizică a persoanei, omuciderea provoacă daune ireparabile, pentru că, reprezentînd creația supremă a naturii, omul viața sa, atît izolată cât și în conexiune socială, este inestimabilă.[2]

Specialiștii în materie sunt unanimi în a considera că, pe lîngă pericolul pe care îl prezintă, raportat la forma vinovăției, motivul și scopul urmărit, criterii după care legiuitorul clasifică infracțiunile de omor în cinci mari categorii, [3] din perspectivă metodică are importanță delimitatoarea actelor de omor în două categorii în funcție de modul în care acestea au fost concepute[4]. Prima categorie constitue omorurile așa zise evidente care se caracterizeză prin faptul că rezoluția infracțională, ca și punerea acesteia în fapt, apare în mod spontan ca urmare a unui conflict între persoane mai mult ori mai puțin apropiate (vecini, prieteni, rude) sau a neînțelegirilor provocate de eventualele comportări inadecvate în stradă, locuri de odihnă sau distracție. Autorii omorurilor evidente activează deschis, rămân la locul faptei sau în preajma acestuia. Ei nu neagă săvârșirea omorului, adeseori autodenunțindu-se.

Cea de a doua categorie cuprinde actele de omor premeditat săvîrșite în mod tainic, adica după un plan bine chibzuit de operare și ascundere a faptei și a urmărilor acesteia. Datele disprinse din jurisprudența ultimilor ani atestă fără nici o rezervă faptul că omorurile tainice sunt precedate de o complexă activitate de pregătire. Ucigașii studiază modul de viață a viitoarei victime, meditează asupra mijloacelor și a modului de aplicare a acestora în condiții concrete de timp și loc, plăsmuesc alibi și „dovezi” în susținerea acestora în situația unui eventual proces penal. În majoritatea cazurilor omorurile tainice sunt motivate de interese materiale, sentimente de răzbunare sau gelozie[5] și numai uneori de dorința de a înlesni săvârșirea altei infracțiuni sau ascunderea urmărilor acesteia.

Caracteristica criminalistică a infracțiunilor de omor

În doctrina și practica criminalistică circumstanțele care urmează a fi stabilite în cadrul cercetării unei infracțiuni de omor sunt date în patru categorii după elementele constitutive ale conținutului categoriei în cauză de infracțiuni[6]. Prima cuprinde împrejurările care caracterizează obiectul nemijlocit al infracțiunii, respectiv persoana victimă. Identificarea victimei prezintă importanță pe mai multe planuri inclusive pentru determinarea mobilului infracțiunii și stabilirea persoanelor interesate în moartea sa.

Cea de-a doua categorie îmbrățișează împrejurările care în totalitatea lor reprezintă latura obiectivă a infracțiunii. În situația omorului premeditat, pe lîngă stabilirea locului, timpului și a împrejurărilor în care, s-a desfășurat actul de curmare a vieții victimei, este indicat să fie supuse unui studio criminalistic exigent faptele și împrejurările de fapt care specifică sub toate aspectele modul în care s-a activat respectiv, complexul de acțiuni, mijloace și procedee privind aplicarea lor, alte elemente care caracterizează activitatea făptuitorului înainte, în timpul și după uciderea victimei.

O a treia categorie de împrejurări, de stabilirea cărora organul de urmărire penală trebue să fie preocupat pe întregul parcurs al cercetărilor, o constitue ceea ce ține de subiectul infracțiunii. Identificarea ucigașului și a complicilor acestuia reprezintă punctul chee în care cercetarea omuciderii.

Cercetării îi revine deasemenea sarcina de a stabili calitățile de personalitate a celor implicați în actul infracțional. Organul de urmărire penală trebue să învederează condițiile de formare a personalității acestora, modul de viață, antecedentele penale în materie, ceea ce se va lua în considerație la încadrarea juridică a faptei, dar și la aplicarea măsurii de pedeapsă.

În sfârșit, o împrejurare care trebue să fie cu certitudine stabilită o reprezintă mobilul sau scopul infracțiunii. Fără a cunoaște forțele motivaționale care au determinat persoana să conceapă și să pună în executare rezoluția cu privire la uciderea victimei, nu se poate stabili gradul de pericol social pe care îl prezintă autorul infracțiunii, circumstanță care duce la calificarea greșită și încadrarea juridică incorectă a faptei, cu toate consecințele nefaste care decurg din această situație.

Structura caracteristicii criminalistice a omortarilor corespunde cu insăși structura infracțiunii. În sistemul omoruruilor pot fi evidențiate câteva elemente, si anume:

- ucigașul si coparticipanții lui;

  • scopul si motivul omorului;
  • metoda de săvârșire a omorului;
  • victima;
  • locul săvârșirii omorului;
  • timpul săvârșirii omorului;
  • natura morții;
  • cauza nemijlocita a morții.

Participanții la săvârșirea omorului, calitatea si contribuția lor la comitearea infracțiunii constituie o problema esențială, pe care trebuie sa o lamurească.

Un interes practic considerabil, prezintă analiza practicii de urmărire penală orientată la stabilirea indicilor cantitativi a legăturilor între diferite elemente ale caracteristicii criminalistice, folosite la diferite feluri de infracțiuni.

Acțiuni de urmărire penală ce se impun la etapa inițială de cercetare a infracțiunilor de omor

Cercetarea infracțiunii de omor, a celor săvîrșite în mod tainic în special, demarează cu cercetarea la fața locului, examinarea medico-legală a cadavrului, audierea martorilor și altor activități procedurale de natura sa asigură realizarea sarcinilor etapei de început a urmăririi penale și anume: depistarea și fixarea urmelor materiale ale infracțiunii; stabilirea locului, timpului și a modului în care a fost ucisă victima; obținerea de date utile argumentării unor supoziții posibile (ipoteze) privind persoanele implicate în actul infracțional, inclusiv victima și autorul uciderii acesteia. Ordinea desfășurării activităților menționate se va stabili de la caz la caz în funcție de datele informativ-probante în baza cărora sa dispus începerea urmăririi penale, primordialitatea aparținând întotdeauna cercetării la fața locului. În baza, rezultatelor cercetării cadavrului și a locului amplasării acestuia, organul învestit cu cercetarea cauzei va putea specifica judicios obiectivele examinării medico-legală a cadavrului, audierii martorilor și a tuturor altor activități preconizate la această etapă de început a urmăririi penale.[7]

Acțiuni de urmărire penală ce se impun la etapa ulterioară de cercetare a infracțiunilor de omor

În dependență de felul omorului și metoda săvârșirii lui, la această etapă sunt concretizate și alte circumstanțe, care formează obiectul probațiunii, dacă ele n-au fost stabilite la etapa inițială de cercetare și în privința lor n-au fost colectate toate probele necesare.Continuarea etapei ulterioare în fiecare caz de omor, este condiționată de specificul situațiilor de urmărire penală, efectuate în scopul verificării lor și de caracterul măsurilor operative de investigație. Etapa ulterioară a cercetării începe, de obicei, după punerea sub învinuire a persoanei învinuite și interogate a ei.[8]

Reconstituirea reprezintă o activitate procedurălă auxiliară, ce constă în reproducerea pe cale experimentală a unor fapte și împrejurări ce au însoțit fapta săvîrșită sau a întregului mecanism al comiterii infracțiunii, în vederea precizării, prin mijlocirea experimentelor, a modului de producere, în condiții determinate de spațiu și timp, a unui fapt sau fenomen ce gravitează în jurul infracțiunii, sau în vederea precizării dacă un anumit fapt ori fenomen a putut sau nu avea loc. Faptele și împrejurările ce pot fi reproduse pe cale experimentală sunt de o mare diversitate.

Experimentele se efectuiază la o dată mai mult sau mai puțin apropiată celei în care s-a săvârșit fapta, timp în care configurația locului a suferit modificări impuse de însăși natura locului producerii faptului (schimbări de a reda circulației o arteră de trafic intens), după cum astfel de modificări se pot datora intervenției voluntare sau involuntare a unor persoane ori fenomene atmosferice. În astfel de cazuri, experimentul va putea fi efectuat după restituirea configurației avute inițial.

Efectuarea confruntării reprezintă activitatea de ascultare concomitentă a persoanelor audiate anterior în aceeași cauză, între ale căror depoziții se constată existența unor contradicții, în scopul înlăturării sau exluderii lor. Alegerea momentului de efectuare a confruntării e condiționat de constatarea nepotrivirilor dintre declarațiile celor ascultați, care poate fi determinat și de unele considerente de ordin tactic.

Prezentarea pentru recunoaștere a persoanelor prezintă cea mai mare importanță nu numai datorită frecvenței, ci mai cu seamă consecințelor pe care le-ar putea antrena falsele indentificări.

Practica existentă în materie a statuat că realizarea acestuin deziderat este în funcție de nivelul de coordonare a activităților procesuale cu cele extraprocesuale. Controlul tehnic și nemijlocit asupra celor bănuiți, constatările investigativ - operative făcute cu acest prilej trebuie să eficientizeze actele de urmărire penală, respectiv percheziția, ridicarea de obiecte și documente, ascultarea martorilor, alte activități procesuale care de obicei se preconizează la etapa ulterioară a cercetării omorului.

În situația în care persoana a cărei urme au fost depistate la locul omuciderii întreprinde măsuri de acoperire (înstrăinarea mijlocului de transport, înstrăinarea sau realizarea unor instrumente de natura celor aplicate la suprimarea vieții victimii), degradare sau falsificare a probelor (șantajarea martorilor, coruperea unor persoane în vederea creării de alibi false etc.), reținerea și interogarea acesteia reprezintă o condiție metodică indispensabilă bunei desfășurări în continuare a cercetării cauzei.

Acțiuni procedurale ce urmează a fi realizate la etapa finală de cercetare a omorului

Atunci cînd făptuitorul este stabilit și în baza unui probatoriu incontestabil, pus sub învinuire, sarcinile etapei finale se vor stabili în dependență de cazul concret. Pe de o parte se vor realiza acele acțiuni, recent apărute, în vederea demascării ucigașului chiler (verificarea alibiurilor, urmărirea și identificarea armei și a altor obiecte - corp delict), iar pe de altă parte, se vor organiza operații tactice cu scopul verificării versiunilor posibile cu privire la persoana care a organizat uciderea victimii, a altor persoane implicate în actul infracțional.

Particularități metodice privind cercetarea omorului urmat de dezmembrarea cadavrului

Un sprijin considerabil al versiunii cu privire la implicarea anumitei persoane la săvîrșirea infracțiunii de omor îl poate oferi expertiza biologică a urmelor de pe suprafețele mijloacelor de transport folosite la transportarea cadavrului, a părților dezmembrate ale acestuia, a uneltelor sau instrumentelor aplicate la suprimarea vieții victimii, în ipoteza în care în mod cert se stabilește omogenitatea lor cu mostrele de la cadavrul victimii.

Rezultă deci în mod implicit că dispunere și efectuarea expetizei biologice sau biocriminalistice, după cum aceasta mai este denumită în literatura dee specialitate[9] [10], ține de categiria activităților desfășurate de către organul de urmărire penală în mod prioritar, la etapa inițială de cercetare, sau chiar imediat după finisarea cercetării la fața locului. Urgența efectuării acestui gen de expertiză se impune și de vulnerabilitatea pe care o manifestă urmele biologice la factorii de mediu și timp.

Metodica cercetării infracțiunilor de omor la comandă

Omorul săvârșit de ucigași angajați contra plată de către terțe persoane, cunoscut sub denumirea de omor la comandă, reprezintă o categorie aparte de infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei, a cărei cercetare pennală, după cum adeverește practica judiciară din Republica Moldova și din țările vecine acesteia, s-a dovedit a fi deosebit de dificilă 69.

Caracterul anevoios al cercetării categoriei în cauză de infracțiuni este condiționat de mai mulți factori. În primul rând, săvârșirea omorului la comandă apreoric presupune cooperarea intelectuală și fizică a două sau mai multor persoane: a celei care comandă uciderea victimii și a celei ce pune în fapt omorul acesteia. Adeseori, penrtu a rămîne în anonimat, persoanele care comandă infracțiunea încadrează persoane intermediare pe seama cărora pun diverse activități vizând organizarea omorului ca, spre exemplu, selectarea după anumiți criterii a persoanei ucigașe, negocierea condițiilor „acordului” infracțional și verificarea realizării acestuia, efectuarea tranzacțiilor bănești ș.a. Partcipația la săvârșirea infracțiunii a două sau a mai multor persoane, avantajează, după cum pe bună dreptate se susține în literatura juridică, relizarea infracțiunii sub raportul săvîrșirii și ascunderii urmelor ei.[11]

În literatura de specialitate se susține insistent formula metodică potrivit căreia cercetarea omorului la comandă trebuie să demareze cu studierea persoanei victime, a modului de voință și a anturajului acesteia ca, în baza datelor obținute, să se omită cea mai plauzibilă versiune cu privire la peroana care a comandat omoruul. În continuare organul învestit cu cercetrea cauzei va studia, potrivit autorilor formulei în discuție, sferele de activitate a persoanei bănuite că a organizat uciderea victimii, a legăturilor sale pe plan economic, sociopolitic și juridic pentru a evidenția subiectul intermediar și, prin mijlocirea acestuia, executorul nemijlocit al infracțiunii.[12]

 

[1]     S. Brânză, Infracțiuni contra vieții, sănătății, libertății și demnității persoanei, Chișinău, 1999, p.8.

[2]     E. Stancu, Tratat de criminalistică, București, 2001, p.541.

[3]     Omor intenționat simplu, omor intenționat cu circumstanțe agravante, omor intenționat cu circumstanțe atenuante omorul pruncului de către mamă și omorul din imprudență.

[4]     C. ^Ttoohhcb. KpnMHHa^ncTHHecKaa xapaKTepucTUKa yoniicTB. în KpnMUHanncTUKa, Moscova, 1997, n.556,.

B.B. KptinoB, PaccnegoBannn ybnucTB, în KpuMUHauncTUKa, Moscova, 2004, n.526.

[5]     T. Medeanu, Crima și criminalul, București, 2002, p.62 și urm.

[6]     T. ÂBepnaHoB, P. BeuknH, W. KopyxoB, E. PoccnHcKaa, KpnMUHanncTUKa, Moscova, 2000, n.705.

[7]     col. de autori PyKOBogcTBO no paccnegoBaHnn vohhctb. Moscova, 1977, p.336 și urm; V. Bercheșan, J. Dumitrașcu, Cercetarea omorului, în Tratat de metodică Criminalistică, Craiova, 1994, p.74 și urm.

[8]      B. ^ncnneHKO, op. cit., p. 103.

[9]     N. Zamfirescu, op.cit. p 128.

[10]   Ă.Eopojy.iHH. Paee.icjOBaHHC vohhctb. coBepmaeMtix HaeMHMMn nnnaMn, în KpnMHHanncTHKa, Mosscova, 1999, p. 398.

[11]   C. Bulai, Drept penal român (partea generală) București, 1992, p.188.

[12]   A. Bopogy^MH, op.cit. p.119.

Loading...