1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În prezent sunt cunoscute 4 forme de integrare economică:

  1. Zona de liber schimb – ţările membre înlătură între ele barierele comerciale, dar fiecare ţară le păstrează în modul său pentru ţările din afara zonei.
  2. Uniunea vamală – înlăturarea tuturor restricţiilor de comerţ între ţările membre şi stabilirea unui tarif vamal comun pentru ţările terţe.
  3. Piaţa comună – în ţările membre există comerţ liber asociat la mişcarea liberă a tuturor factorilor de producţie.
  4. Uniunea economică şi monetară (UEM). Piaţa comună devine o piaţă unică datorită unificării politicilor economice, a legislaţiei şi introducerii unei monede unice în locul celor existente anterior. Se pare că, pentru a fi viabilă, această uniune trebuie să fie însoţită şi de o uniune politică.

Există numeroase exemple ale tuturor acestor forme de integrare economică regională. Dar Uniunea Europeană este unicul proiect de integrare economică care, evoluând de la uniunea vamală la piaţa comună, a ajuns şi la crearea Uniunii Economice Monetare (UEM). Uniunea Europeană este considerată şi cel mai viabil proiect de integrare, iar Uniunea Economică Monetară – cel mai complicat proces logistic efectuat vreodată pe timp de pace. În plus, contextul economic al sec. XX prevedea o uniune economică monetară care să includă şi uniunea politică, şi chiar culturală, astfel influenţând toate domeniile. Deşi istoria cunoaşte şi alte exemple de uniuni monetare, acestea fie că au eşuat, fie că nu au reprezentat o adevărată uniune economică monetară, nefiind asociate unificării politicilor economice, a legislaţiei etc.

Care este elementul nou? Este vorba de trecerea de la moneda europeană comună (ecu) la moneda unică şi reală (euro) care urmează să faciliteze funcţionarea pieţei unice europene. Care este cauza acestor schimbări în Europa? Dezvoltarea economică intensă a altor continente, în special a Asiei, precum şi dominaţia monetară din partea SUA, însoţită de stagnarea relativă a creşterii economice în UE, au ca efect diminuarea ponderii relative a ţărilor europene în economia mondială. Având o politică economică-monetară comună şi o monedă unică, Europa va dispune de o putere crescândă pe arena mondială. În situaţia existenţei unei politici de stabilitate monetară, moneda europeană va putea concura cu dolarul, care astăzi este unica monedă cu adevărat mondială.

Uniunea economică şi monetară reprezintă o etapă superioară a integrării multinaţionale, care presupune:

  • o politică monetară comună
  • o strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre
  • o monedă unică
  • liberalizarea fluxurilor de capital
  • un sistem instituţional care să coordoneze şi administreze politica monetară

Uniunea Economică Monetară, deşi are la bază conceptul de stabilitate, totuşi nu are un succes garantat. Dar atât succesul, cât şi insuccesul ei (de altfel, puţin probabil), vor avea o influenţă puternică asupra echilibrului economic mondial.

Etapele formarii UEM

Prima etapă, (1 iulie 1990 şi 31 decembrie 1993) ale cărei elemente centrale au fost stabilite înainte de Maastricht a reprezentat etapa consolidării pieţei si a marcat începutul perioadei de creare a structurilor economico-instituţionale proprii uniunii economice si monetare.

Obiectivul central al acestei etape l-a constituit creşterea convergenţei politicilor economice şi a cooperării între băncile centrale în scopul încorporării practicilor monetare ale statelor membre în cadrul Sistemului Monetar European.

În cadrul ei s-au realizat o serie de progrese legate de abolirea restricţiilor legate de mişcările de capital, consolidarea mecanismului ratei de schimb şi o întărire a cooperării între băncile centrale ale statelor membre. În cadrul acestei etape, în procesul de consolidare a pieţei Consiliul a stabilit un cadru de convergenţă al performanţelor economice din statele membre şi de monitorizare a progresului realizat, pe baza unor  rapoarte periodice.  

Cea de-a doua etapă a început la 1 ianuarie 1994 şi s-a încheiat la 31 decembrie 1998. În timpul acestei etape, pornind de la prevederile Tratatului  Uniunii Europene statele membre au fost constrânse la a evita deficitele bugetare excesive, şi de a iniţia paşi spre independenţa băncii centrale . În procesul de creştere a independenţei băncilor centrale, Tratatul le interzice  acestora acordarea de facilităţi de creditare guvernamentale sau de achiziţii de instrumente privind datoria publică direct de la acestea.

Etapa a treia, a început la 1 ianuarie 1999 cu stabilirea ratelor de schimb irevocabile între monedele statelor participante şi în raport cu euro. Ecu a fost înlocuit de către euro, şi acesta a devenit moneda oficială a  statelor membre care participă în totalitate la politica monetară comună.

 Din acel moment, politicile monetare şi politica cursului de schimb sunt conduse in euro, iar utilizarea monedei euro pe piaţa internaţională şi emisiunile de titluri de stat  sunt  făcute în mod obligatoriu în euro, Statele membre participante au o singură monedă (euro) şi o singură politică monetară.

După ce viabilitatea ideii a fost verificată, în 1992 "Tratatul Uniunii europene", cunoscut şi ca “Tratatul de la Maastricht”, în vigoare din 1993, a denumit în mod oficial Comunitatea Europeană ca Uniune Europeană. Se vorbea despre crearea unei Uniuni europene economice şi monetare (UEM) ca urmare logică a pieţei comune deja construite. Tratatul a fixat cele trei faze de trecere la moneda unică euro, precum şi criterii de selecţie a ţărilor participante. Totuşi, preocupările tratatului nu sunt doar monetare, ci de asigurare a coeziunii economice şi sociale, precum şi a solidarităţii statelor membre. Sommet-ul de la Madrid (1995) a confirmat că a treia fază a UEM va începe la 1 ianuarie 1999. Sommet-ul de la Dublin (1996) a aprobat structura noului mecanism al ratei de schimb, o serie de aspecte juridice necesare pentru utilizarea euro, reformele instituţionale necesare etc. Sommet-ul de la Amsterdam (1997) propune adâncirea şi lărgirea în continuare a integrării interstatale, lichidarea ultimelor obstacole în calea liberei circulaţii a mărfurilor, o mai mare libertate în afacerile mondiale, eficienţa structurii instituţionale a UE etc.

Conform prevederilor tratatului de la Maastricht, UEM a fost creată în trei etape, cu perioade fixe de timp:

Etapa 1. A început la 1 iulie 1990. Caracteristica principală: liberalizarea totală a mişcărilor de capital şi o cooperare mai strânsă între membrii CE în domeniul economic, fiscal şi monetar.

Etapa 2. A început la 1 ianuarie 1994 şi se considera a fi o fază premergătoare uniunii monetare propriu-zise. Una dintre măsurile cele mai importante este crearea Institutului Monetar European ca precursor al Băncii Centrale Europene. La această etapă a început finanţarea deficitelor bugetare de către băncile naţionale, precum şi monitorizarea mai strânsă a politicilor fiscale şi economice ale statelor membre.

Etapa 3. A început la 1 ianuarie 1999. Din acest moment au fost fixate ratele de conversie ale monedelor naţionale către moneda nouă europeană şi parităţile respective. Răspunderea pentru o politică monetară unică a fost transferată Sistemei Europene a Băncilor Centrale (SEBC) ce include Banca Centrală Europeană (BCE) şi băncile naţionale ale ţărilor participante.

Una dintre constrângeri a fost luată în consideraţie: continuitatea valorii externe a euro. În numele principiului continuităţii "1 euro = 1 ecu", valoarea iniţiala a euro la 1 ianuarie 1999 la ora 0:00 contra devizei X a fost egală cu valoarea ecu contra acestei devize la 31 decembrie 1998 la ora 24:00. În ceea ce priveşte etapele de introducere a euro, trebuie subliniată importanţa minimizării etapei de coexistenţă a monedei euro şi a celorlalte monede naţionale în scopul reducerii costurilor de tranziţie.

Structura instituţională a Uniunii Economice şi Monetare este dată în principal de către Banca Centrală Europeană şi băncile centrale ale statelor membre care, împreună formează  Sistemul European al Băncilor Centrale.

Din acest sistem mai fac parte şi băncile centrale ale statelor membre care nu fac parte din zona Euro, şi care nu participă la luarea deciziilor cu privire la politica monetară unică pentru zona Euro.

Obiectivul declarat al SEBC îl constituie:

  • menţinerea stabilităţii preţurilor
  • definirea şi implementarea politicii monetare unice,
  • crearea şi deţinerea de rezerve valutare ale statelor participante
  •  asigurarea  stabilităţii sistemului  financiar.

Criteriile de selecţie a ţărilor participante. La selectarea ţărilor membre ale UEM au fost aplicate 5 criterii de convergenţă:

Deficitul public: nu trebuia să depăşească 3% din PIB, excepţie fiind cazul în care PIB s-a diminuat substanţial. Deficitul public excedentar poate fi datorat doar unor circumstanţe excepţionale şi temporare şi să nu fie cu mult mai mare de 3%.

Nivelul datoriei publice: nu trebuia să depăşească 60% din PIB, exceptând cazul în care NDP s-a diminuat suficient apropiindu-se de 60% într-un ritm satisfăcător.

Stabilitatea preţurilor: inflaţia nu trebuia să depăşească cu mai mult de 1.5% inflaţia cea mai joasă a trei ţări UE. Rata inflaţiei luată în considerare a fost cea a anului 1997, care este anul premergător celui de luare a deciziei.

Stabilitatea monetară în cadrul SME: moneda trebuia să respecte marjele normale de fluctuaţie prevăzute de SME, fără tensiune majoră, fără devalorizări decise unilateral, timp de cel puţin doi ani precedenţi examenului de performanţă, aceştia fiind 1996 şi 1997.

Nivelul ratei dobânzii pe termen lung: nu trebuia să o depăşească cu mai mult de 2% pe cea a celor trei ţări din UE cu inflaţia cea mai joasă.

Criteriile de convergenţă reală privesc:

  • gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe în PIB,
  • ponderea comerţului bilateral că ţările membre ale Uniunii Europene în totalul comerţului exterior,
  • structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură şi servicii),
  • PIB-ul pe cap de locuitor, calculat fie în funcţie de paritatea puterii de cumpărare, fie la cursul nominal
Loading...