1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1.Gradul fiscalităţii şi povara fiscală

         Misiunea primordială a impozitelor fiind formarea resurselor financiare publice, are loc concentrarea sub posesiunea autorităţilor publice a unei părţi importante din produsul intern brut. Dimensionarea părţii din produsul intern brut (PIB) preluată la dispoziţia statului prin intermediul impozitelor este posibilă prin diferiţi indicatori ai nivelului fiscalităţii, consemnat ca şi gradul de fiscalitate, presiunea sau povara fiscală. Gradul fiscalităţii este analizat atât la nivel macroeconomic, cât şi la nivel de agent economic.

         În această accepţie, indicatorul cel mai frecvent întâlnit este rata fiscalităţii.

La nivel macroeconomic acest indicator arată cât la sută din PIB este mobilizat la fondurile de resurse financiare publice prin intermediul instrumentelor de natură fiscală. El poate avea dublă accepţiune:

         Rata fiscalităţii în sens strict, este egală cu raportul dintre totalul veniturilor fiscale şi PIB:

R f =  V f / PIB*100%

         Rata fiscalităţii în sens larg, egală cu raportul  dintre totalul impozitelor şi contribuţiilor pentru asigurările sociale şi medicale obligatorii şi PIB.

R f = (V f + CAS + CAM)/ PIB * 100 %

         Pot fi determinate şi alte tipuri de arte ale fiscalităţii, care rezultă din diverse combinaţii posibile ale criteriilor de definire a numărătorului relaţiei (ponderea fiecărui tip de impozit concret sau a unei grupe de impozite) în PIB. Analiza sistemului de impozite prin prisma ponderii fiecărui tip de impozit sau a unui grup de impozite în PIB furnizează importante date privind caracteristicile lui: modernitatea, echitatea, justeţea, eficienţa etc. Această analiză este necesară, deoarece numai o privire globală asupra ratei fiscalităţii nu este suficientă pentru a putea desprinde în profunzime implicaţiile din punct de vedere economic, financiar, social şi politic ale unui sistem fiscal.

         Gradul de fiscalitate are un impact direct asupra evoluţiei economice, indicelui economiilor, nivelului consumului, mărimii investiţiilor, asupra extensiunii evaziunii fiscale etc. Acest fapt condiţionează necesitatea optimizării  gradului de fiscalitate atât în ansamblu pe economie, cât şi în particular pe fiecare impozit.

         În literatura de specialitate se întâlnesc tratări care disting sisteme fiscale grele (lourds), caracterizate prin sarcini mari, apăsătoare, şi sisteme fiscale uşoare, definite prin sarcini mai lesne.

         Pentru a aprecia un sistem fiscal ca fiind apăsător sau uşor, retrograd sau progresist, este necesară o analiză largă, care cuprinde multiple aspecte: totalitatea impozitelor – directe şi indirecte; repartizarea veniturilor şi respectiv a sarcinilor fiscale pe pături sociale; corelaţia dintre indicatorii care caracterizează contribuţia diferitelor categorii de persoane fizice şi juridice la formarea veniturilor bugetare şi puterea economică a acestora; corelaţia dintre sarcinile fiscale şi cheltuielile publice repartizate pe beneficiari; gradul de dezvoltare a  economiei naţionale;  obiectivele politicii interne şi externe a guvernului etc.  O asemenea analiză oferă date ample pentru evaluarea poziţiei actuale a sistemului fiscal respectiv şi a evoluţiei acestuia în timp.

2.Evaziunea fiscală

         Povara fiscală, impusă contribuabililor prin multitudinea obligaţiilor  legislaţiei fiscale, a stimulat în toate timpurile, ingeniozitatea acestora în inventarea  procedeelor de neonorare a sarcinii fiscale. Eschivarea de la datoria fiscală a fost întotdeauna activă şi inventivă pentru motivul că fiscul, lovind indivizii în veniturile şi averea lor, în atinge în cel mai sensibil interes – interesul bănesc. Există o psihologie a contribuabilului de a nu plăti impozite niciodată de cât în cazurile în care nu poate să nu plătească.

         Fenomenul ocolirii impozitelor în vocabularul de specialitate român modern este numit „evaziune fiscală”. Însuşi cuvântul de evaziune se întâlneşte în calitate de sinonim al cuvântului „evadare”. Însă cea mai frecventă utilizare a acestuia are loc în sintagma „evaziune fiscală” – evitare a obligaţiilor fiscale. Aceasta este o tratare în sens larg a noţiunii de „evaziune fiscală”.

         Aşa dar, evaziunea fiscală redă fenomenul de evitare, ocolire, eschivare, eludare, sustragere, prin orice mijloace, integral sau parţial, a onorării impozitelor,  taxelor  şi altor plăţi puse în sarcină legal, faţă de bugetul de stat, bugetele locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurile speciale, de către persoanele fizice şi juridice, rezidente şi nerezidente.

         Este adevărat că acest sens termenul l-a obţinut în ultimele decenii. Însă la apariţia lui, şi mai ales în perioada interbelică, „evaziunea fiscală” se utiliza  în sens îngust, identificându-se cu frauda fiscală. Deci, în prezent, evaziunea fiscală înglobează ambele semnificaţii – atât de comportament cast, cât şi de acţiune frauduloasă, în comparaţie cu obligaţiile fiscale. Actualmente, cele două denotaţii se regăsesc în termeni şi definiţii diferite.

         Evaziunea fiscală în raport cu legimitatea, se produce  în două forme de manifestare: legală(la adăpostul legii) şi ilegală (ilicită, cu încălcarea legii).

         Evaziunea fiscală legală sau eludarea fiscală înseamnă neachitarea impozitelor integral sau parţial fără ca acest comportament să fie apreciat ca contravenţie sau infracţiune. Eludarea fiscală este posibilă anumitor circumstanţe.

         Foarte frecvent metoda de stabilire a obiectului impozabil permite, în scopul asigurării echităţii fiscale sau stimulării anumitor procese, de a scoate de sub incidenţa impozitului o parte a materiei impozabile, Aşa, bunăoară, are loc în cazul existenţei minimului neimpozabil, diminuarea obiectului impozabil, acordarea scutirilor etc. Facilităţile fiscale sânt un alt mijloc de eludare totală sau parţială a impozitului. Imperfecţiunea legislaţiei este o altă cale de eludare fiscală, folosită abil de către contribuabili. Frecvente sânt  deficienţele de legislaţie fiscală, de regulă, introducerii noilor tipuri de impozite, modificări ale asietei impozitului, a schimbării evidenţei contabile etc. Acestea sânt condiţionate de lipsa de experienţă, de cunoştinţe insuficiente etc.

         Evaziunea fiscală ilegală sau frauda fiscală înseamnă neachitarea impozitelor, integral sau parţial, prin încălcarea legislaţiei fiscale. Frauda fiscală se manifestă sub diverse forme, principalele fiind desfăşurarea ilegală a activităţii, şi falsificarea evidenţei, contabilitatea dublă etc. Procedeele concrete de săvârşire a fraudei fiscale conform formelor ei sânt multiple şi diverse, detaliate în acţiuni reale.

         Evaziunea fiscală, în condiţiile globalizării, a căpătat conotaţia unui fenomen internaţional. Datorită deosebirilor în politica fiscală a statelor, există sisteme de impozitare  naţională cu diferită povară fiscală, cu diferite facilităţi fiscale, fapt ce conduce la alegerea de către agenţii  economici a celor mai puţin apăsătoare şi greu de suportat. Acest comportament  se înscrie în eludarea fiscală. Dar foarte  frecvent, în urma lipsei conlucrării organelor vamale şi fiscale din diferite ţări, agenţii economici recurg la frauda fiscală prin cele mai diverse metode (contrabandă, denaturarea evidenţei contabile, diminuarea preţurilor, tăinuirea veniturilor etc.)

         Fenomenul evaziunii fiscale, având impact negativ în multiple planuri, trebuie urmărit permanent în vederea diminuării lui în compartimentul eludare fiscală şi a combaterii în aspect de fraudă fiscală. Acţiunile care pot contribui la limitarea ariei evaziunii fiscale sânt:

  • unificarea legislaţiei fiscale;
  • ordonarea facilităţilor fiscale;
  • diminuarea poverii fiscale;
  • eficientizarea administrării fiscale;
  • eradicarea corupţiei;
  • informarea amplă a contribuabililor;
  • informatizarea fiscului;
  • impulsionarea comportamentului economic adecvat etc.

          Experienţa ţărilor economic şi democratic avansate confirmă posibilitatea reală de constrângere a evaziunii fiscale şi mai ales a acelei frauduloase.

3.Repercusiunea impozitelor.

          Una din cerinţele de bază a  echităţii fiscale este ca persoana obligată să plătească impozitul către stat, trebuie să-l suporte efectiv. Această situaţie se numeşte incidenţă directă. De exemplu, în cazul impozitului pe venit din salariile angajaţilor, plătitorul este totodată şi suportatorul impozitului.

          În realitate lucrurile nu de puţine ori stau astfel. În unele cazuri, persoana care plăteşte impozitul reuşeşte să recupereze, parţial sau total, suma achitată sub formă de impozit de alte persoane cu care se află în raporturi economice. Situaţia în care persoana care plăteşte  impozitul nu este una şi aceeaşi persoană care în suportă efectiv se numeşte incidenţă indirectă, iar acţiunea de repercutare a impozitului – repercusiunea impozitelor.

          Aşa dar, repercusiunea impozitelor reprezintă acţiunea de repercutare a impozitului datorat de către o persoană în povara alteia.

          Fenomenul repercusiunii impozitului este întâlnit mai rar în cazul impozitelor directe. În cazul impozitelor indirecte, repercusiunea impozitelor poartă un caracter general. Ele se varsă la buget de către persoane care comercializează bunuri şi servicii, iar acestea se adaugă la preţul mărfii transferându-le astfel asupra consumatorului final.

          Adăugarea la preţul de vânzare a bunurilor sau al tarifului serviciilor a impozitelor indirecte şi recuperarea lor de la consumatori sau beneficiari este metoda cea mai sigură de repercusiune a impozitelor şi permanent aplicată. Însă, în anumite împrejurări este posibilă şi o repercusiune inversă  - transmiterea impozitului asupra vânzătorului. Aceasta are loc în anumite împrejurări conjuncturale în care cumpărătorii procură mărfuri, mai ales investiţionale sau în scopuri de producere, la preţuri avantajoase (relativ mici).

Din cele expuse putem concluziona că repercusiunea impozitelor şi gradul ei este  în funcţie de manifestarea unui şir de  factori gradul de automatizare a procesului de producţie (fapt ce determină ponderea salariului în costul producţiei); raportul existent pe piaţa dintre cerere şi ofertă (dacă cererea este mai mare ca oferta, se poate realiza mai uşor repercusiunea); genul mărfurilor potrivit cererii (preţul mărfurilor cu cererea neelastică permite o transpunere a impozitului în mai mare măsură decât preţul mărfurilor cu o cerere neelastică) etc.

Loading...