1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Un aspect fundamental al utilizării eficiente a resurselor de muncă îl reprezintă ocuparea deplină, optimă a resurselor de muncă, ţinându-se seama de exigenţele ce decurg din relaţia organică a pieţei muncii cu celelalte pieţe specifice din societate.

Ocuparea resurselor de muncă reprezintă o acţiune raţională complexă, speci­fică managementului resurselor umane, prin care se stabilesc şi se realizează proporţii optime privind structura, repartizarea, distribuirea şi încadrarea la diferite locuri de muncă a oamenilor în funcţie de calificare, de cerinţele locurilor de muncă respective, de retribuire, de scopul final al angajatorului, ţinându-se seama de legile pieţei muncii concurenţiale, de normele juridice, etnice şi cele ale echităţii sau justiţiei sociale statuate pe plan intern şi internaţional[1]. Ocuparea ţine de mecanismul de funcţionare a pieţei muncii care poate fi caracterizată prin starea de echilibru, care reflectă subocupare sau chiar supraocupare.

Ocuparea deplină reflectă nivelul, structura şi calitatea utilizării resurselor de muncă în mod optim, adică favorizează maximizarea efectului util concretizat în bunuri economice pentru satisfacerea nevoilor oa­menilor şi comunităţilor umane. Astfel, ocuparea deplină implică şi ocu­parea eficientă a resurselor de muncă, fiind compatibilă cu rata naturală a şomajului, cu şomajul normal.

Ocuparea deplină pe piaţa muncii are loc atunci când cererea este egală cu oferta de muncă. Chiar şi în această situaţie vor exista în societate persoane în stare de şomaj. Mecanismul specific al economiei concurenţial – funcţionale influenţează nemijlocit procesul ocupării.

Ocuparea este un proces multidimensional, adică presupune îmbinarea organică a unor elemente de natură economică, demografică, educativ – formativă, social-comportamentală şi juridic-instituţionaIă. În acelaşi timp, ocuparea este mai cuprinzătoare decât aria muncii salariale propriu-zise, deoarece include toate genurile de activităţi şi structuri ocupaţionale ce definesc un loc de muncă, un venit retribuit, stimulativ pentru om şi pentru evoluţia mediului de afaceri în care el acţionează. De asemenea, în procesul globalizării economiei se poate ajunge la „externalizarea” sau „internaţionalizarea” ocupării cu efecte favorabile pentru unele persoane şi mai puţin favorabile pentru altele. În funcţie de sensul fluxului ocupării, în contextul globalizării, ocuparea devine purtătoare de dumping social.

Toate acestea se reflectă în funcţiile pe care trebuie să le îndepli­nească ocuparea, cum ar fi:

  • funcţia economică, de finalitate eficientă pre­cisă;
  • funcţia de prevenire a formării unor grupuri de angajaţi săraci;
  • funcţia educativ - formativă permanentă;
  • funcţia social - politică, de combatere a sărăciei, a inegalităţilor sociale, a şomajului, de realizare a dreptului de muncă, la obţinerea unui venit decent etc.

În secolul nostru se sesizează o nouă paradigmă a fructificării resurselor de muncă bazată pe relaţia între creştere economică – competitivitate – ocupare – dezvoltare durabilă - umană. Aceasta sporeşte complexitatea ocupării în sensul că ea exprimă relaţii mult mai ample ce tind să depăşească locul ei ca rezultantă a funcţionării celorlalte pieţe specifice din economie, devenind finalitate economico - socială cu influenţe puternice nu numai la nivel individual, ci, tot mai intens, la nivel societal, comunitar şi global, finalitate a armonizării întregului sistem de politici economice, formativ-educative şi sociale.

Ocuparea constituie nucleul dur al pieţei muncii, cea mai importantă componentă a ei. Cauzele principale care au afectat în ultimele decenii ocuparea pot fi grupate astfel:

  • cauze privind gestionarea pieţei muncii (crearea de noi locuri de muncă, tipologia măsurilor anti-şomaj etc.);
  • cauze de natură instituţională (legislaţia muncii, instituţiile pieţei muncii etc.)
  • cauze de natură socială (insecuritatea locului de muncă, instabilitatea salarială etc.);
  • cauze privind procesul formativ – educativ (calitatea calificării oamenilor, gradul de adaptare a muncii la noile exigenţe ale dezvoltării economico – sociale etc.)
  • cauze de natură economică (declinul economiei, restructurarea lentă a economiei etc.)

Atingerea ţintelor ocupării depline trebuie să se obţină concomitent cu accentuarea competitivităţii şi cu înaintarea fermă pe traseele unei noi societăţi, adică societatea întemeiată pe cunoaştere profundă, societatea informaţională.

Acţiunile şi măsurile în acest sens corelează fructificarea dezvoltării de până acum, a tradiţiilor şi experienţelor cu promovarea amplă a modernizării, perfecţionării, eficientizării structurilor, instituţiilor, metodelor şi tehnicilor specifice planificării, organizării, alocării şi utilizării resur­selor de muncă. Se urmăresc sistematic calităţile parteneriatului social în ­calmarea dezechilibrelor de pe piaţa muncii în condiţiile înfăptuirii retehnologizărilor, restructurărilor în domeniul capitalului productiv şi în cel a corelării lui cu capitalul uman, specific noii societăţi.

Ocuparea ca finalitate complexă nu înseamnă însă că se evaluează doar la încheierea circuitului economic, ci, ea se determină ex-ante, avându-se în vedere rezultatele ce trebuie să se înregistreze ex-post. Se înţelege de aici că pentru predeterminarea ocupării se iau în calcul noile exigenţe de calificare şi de structurare profesională generate de tipul avansat de progres tehnic şi tehnologic, concomitent cu aplicarea măsurilor privind: atenuarea îmbătrânirii demografice a ofertei de muncă; stimularea folosirii de noi forme de ocupare; prevenirea sau limitarea şomajului ju­venil şi a celui de lungă durată; sporirea ratei de ocupare de către femeile apte de muncă; menţinerea pe piaţa muncii a persoanelor vârstnice în relaţie cu mărirea vârstei de pensionare etc.

Un aspect semnificativ al ocupării îl reprezintă flexibilizarea duratei muncii. Un astfel de proces se poate realiza eficient ţinându-se seama de impactul lui asupra individului, economiei şi comunităţii sociale în ansamblul ei. Pentru aceasta este necesar un set de măsuri sau acţiuni în care se includ: proporţia muncii cu timp parţial; proporţia contractelor de muncă cu durată standard în raport cu cele cu durată nedeterminată; rata de activitate sau numărul de ore lucrate şi distribuţia lor pe categorii de vârstă, pe sexe şi pe sectoare economico - sociale; proporţia ocupării salariaţilor cu timp parţial în mod voluntar sau forţat; durata medie a muncii ş.a.

Asemenea aspecte definesc un anumit model de ocupare existent într‑o ţară, în cadrul Uniunii Europene sau pe plan mondial. Aceasta are relevanţă deoarece, faţă de celelalte pieţe specifice din economie, piaţa muncii are cel mai pronunţat caracter naţional care trebuie compatibilizat cu cel comunitar sau global.

În împrejurările actuale devine deosebit de stringentă problema ocupării la nivel internaţional de care şi România trebuie să ţină seama.

Începând din 1997, pe baza Tratatului de la Amsterdam, s-a trecut la aplicarea „Strategiei Europene pentru Ocupare” (SEO) care a adoptat ocuparea deplină ca obiectiv major al politicii sociale şi al politicii de ocupare în Uniunea Europeană. SEO este un program multianual fundamentat pe patru elemente esenţiale: sporirea capacităţii de angajare şi de inserţie profesională; dezvoltarea spiritului antreprenorial; stimularea flexibilităţii întreprinderilor şi angajaţilor lor, în raport cu exigenţele evoluţiei economico - sociale; întărirea politicilor de egalitate a şanselor pentru bărbaţi şi femei; reconcilierea vieţii profesionale cu cea familială şi facilitarea reintegrării pe piaţa muncii.

SEO este o concepţie nouă de abordare a ocupării îmbinând ele­mente cantitative (atingerea gradului de ocupare totală în Uniunea Euro­peană, de 70% până în 2010) cu elemente calitative (ameliorarea calităţii sistemelor de învăţământ şi calităţii locurilor de muncă).

Obiectivul final al strategiilor de ocupare naţionale şi internaţionale cuplate şi convergente este edificarea unei economii bazate pe cunoaş­terea ştiinţifică, în care ocuparea resurselor de muncă să fie deplină şi efi­cientă pentru individ şi comunitatea socială. Nici o raţiune nu justifică ca un nivel ridicat de şomaj să mai fie încă apreciat drept normal într-o ţară europeană, implicit România, ci normalitatea este dată de asigurarea unor locuri de muncă de calitate pentru o muncă de calitate.

 

[1] în teoria si practica economică se foloseşte de regulă termenul de ocupare, înţelegându-se că este vorba de un proces specific, însufleţit, personificat ce se referă numai la om şi poate fi atribuit doar factorului de muncă. De aceea, nu este însoţit întotdeauna termenul „ocuparea” si de atributul său uman.

Loading...