1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Raportul dintre cererea şi oferta de forţă de mucă determină ocuparea sau şomajul în anumite condiţii de timp şi de spaţiu. Problematica ocupării şi şomajului constiuie o latură importantă a echilibrului macroeconomic şi o componentă indispensabilă a politicilor macroeco­nomice şi macrosociale.

Şomajul este analizat în literatura de specialitate din diverse unghiuri, formulându-se opinii ce constituie obiectul unor ample controverse. Deşi există diversitate în definirea conceptului de şomaj, totuşi se pot desprinde elemente comune care se regăsesc, în proporţie mai mare sau mai mică, în toate opiniile.

Şomajul este o stare negativă a populaţiei active disponibile, care nu găseşte locuri de muncă, din cauza dereglării relaţiei dintre dezvoltarea economiei, ca sursă a cererii de muncă şi evoluţia populaţiei, ca sursă a ofertei de muncă. În condiţiile contemporane, şomajul este considerat ca un dezechilibru al pieţei muncii naţionale, adică dezechilibru între cererea globală şi oferta globală de muncă.

Acest dezechilibru reflectă un excedent al ofertei de muncă faţă de cererea de muncă, având niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi perioade. El a înregistrat iniţial un caracter temporar, pentru ca în prezent să fie permanent, fără să excludă însă total şi definitiv existenţa unei stări de ocupare optimală a forţei de muncă. Şomajul, ca şi creşterea economică, tinde să urmeze un model ciclic.

Şomerii sunt acele persoane din cadrul populaţiei active disponibile, care doresc să lucreze şi caută un loc de muncă retribuit deoarece nu au un astfel de loc în mod curent. În rândul şomerilor se cuprind persoanele care şi-au pierdut locul de muncă pe care l-au avut, precum şi noii ofertanţi de forţă de muncă, ce nu găsesc unde să se angajeze.

În diverse reglementări naţionale sau internaţionale se utilizează şi alte criterii pe baza cărora se delimitează şomajul ca: ajutorul de şomaj, disponibilitatea de a începe lucrul, gradul de protecţie socială etc.

Şomerii, în conformitate cu criteriile Biroului Internaţional al Mun­cii (BIM) sunt persoanele de 15 ani şi peste, care în cursul perioadei de referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii: nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri; sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimile 4 săptămâni diferite metode pentru a-l găsi: înscrierea la agenţia de ocupare şi formare profe­sională sau la agenţii particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunţuri şi răspunsuri la anunţuri, apel la prieteni, rude, colegi, sindicate etc.; sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi imediat un loc de muncă.

Şomerii înregistraţi sunt persoanele care au declarat că în perioada de referinţă erau înscrise la agenţiile de ocupare şi formare profesională (AOFP), indiferent dacă primeau sau nu ajutor de şomaj, alocaţie de sprijin sau alte forme de protecţie socială.

În termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen macroeconomic opus ocupării, reprezentând un surplus relativ de populaţie activă faţă de aceea care poate fi angajată în condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă.

Pe piaţa muncii se pot întâlni: o situaţie de echilibru, care reflectă o ocupare optimă a forţei de muncă şi o situaţie de dezechilibru, care reflec­tă un grad de subocupare sau de supraocupare a forţei de muncă.

Şomajul voluntar reprezintă persoanele care refuză salariul oferit sau se află în imposibilitatea de a accepta acest salariu. Un asemenea şomaj arată că sunt şi persoane care nu pot să se angajeze într-o activitate deoarece nivelul ridicat al salariilor, determinat prin negocieri colective, generează diminuarea cererii de muncă.

În şomajul voluntar se includ: persoanele care, deşi lucrează, preferă să înceteze munca temporar, considerând că prin indemnizaţia (ajutorul) de şomaj îşi pot asigura un trai decent; şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai favorabile decât cele pe care le-au avut sau decât cele pe care le oferă unităţile economico - sociale la un moment dat; persoanele cas­nice, care, deşi au hotărât să se angajeze într-o activitate, totuşi tergi­versează angajarea în condiţiile date, referitoare la mărimea salariului, distanţa până la locul de muncă etc.

Şomajul involuntar reprezintă persoanele neocupate care ar fi dispuse să lucreze, acceptând chiar un salariu nominal mai mic decât salariul existent, sperând că atunci când cererea efectivă de muncă se va mări va creşte şi nivelul ocupării.

De obicei şomajul este analizat din perspectiva şomajului involuntar. Însă, creşterea sau reducerea ocupării nu se identifică automat cu diminuarea sau sporirea şomajului, deoarece şomajul trebuie apreciat mai complex, ţinând seama de mutaţiile ce au loc în ansamblul populaţiei ac­tive, precum şi de distribuţia şi durata şomajului într-o ţară, într-un con­text de parametri economici, sectoriali şi sociali.

Măsurarea şomajului este o problemă de estimare a proporţiilor, structurii, intensităţii şi duratei lui. În toate ţările cu economie cu piaţă concurenţială funcţionează instituţii specializate şi sunt aplicate modalităţi specifice de înregistare a şomajului, sub multiplele sale caracteristici: nivelul, mărimea sau proporţia la un moment dat; intensitatea sau tăria de manifestare; durata medie; structura sau componenţa.

Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului constituie un indicator statistic ce reflectă numărul persoanelor care nu lucrează, în raport cu numărul total al persoanelor care sunt apte şi doresc să lucreze.

Măsurarea nivelului se realizează prin calcularea unor indicatori specifici, pe baza unei metodologii proprii fiecărei ţări. Se urmăreşte nivelul şomajului în co­relaţie cu populaţia totală, cu populaţia ocupată şi cu forţa de muncă. În toate cazurile se acordă o atenţie deosebită calculării indicatorului „Popu­laţia ocupată”.

Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului se măsoară fie în expresie absolută, fie în expresie relativă.

În expresie absolută, şomajul reprezintă numărul persoanelor din populaţia activă civilă neocupate.

În expresie relativă, şomajul se determină cu ajutorul ratei şomajului. Rata şomajului (Rs) se calculează ca raport procentual între numărul mediu al şomajului BIM (Ns) şi populaţia activă (Pa), adică Rs = Ns/Pa × 100 sau numărul şomerilor BIM şi populaţia ocupată (Po), adică Rs = Ns/Po × 100.

În funcţie de scopul analizei şomajului, la un moment dat sau pe o perioadă anumită se poate folosi la numitor fie populaţia activă, fie populaţia ocupată.

Măsurarea şomajului trebuie să ţină seama şi de faptul că problematica forţei de muncă este atât de natură economică, cât şi socială, astfel că evaluarea are o notă de subiectivitate, din care rezultă o anumită aproximaţie fie de subevaluare, fie de supraevaluare a fenomenului. Fac­torii de decizie social - politică manifestă uneori o tendinţă sau alta.

Măsurarea şomajului implică luarea în calcul a intensităţii şomajului. Aceasta înseamnă realizarea unor operaţii ca: stabilirea în mod ştiinţific a ritmului de lucru; determinarea corectă a momentului pierderii locului de muncă şi încetarea totală a activităţii sau înregistrarea exactă a reducerii activităţii depuse cu diminuarea duratei zilei ori săptămânii de lucru şi scăderea corespunzătoare a salariului etc.

Măsurarea şomajului necesită şi evaluarea duratei şomajului, respectiv a intervalului de timp dintre momentul încetării totale a activităţii sau scăderii intensităţii activităţii depuse, până la reînceperea normală a activităţii. Durata şomajului poate fi diferită de la o persoană sau cate­gorie de persoane la alta, astfel că se impune luarea în calcul a duratei medii a şomajului.

Durata medie a şomajului se poate calcula ţinându-se seama de: numărul şomerilor şi ritmul intrărilor, respectiv, ieşirilor în şi din şomaj. Aceasta ne permite să apreciem şomajul sub aspectul punctului de pornire şi cel al mişcărilor ulterioare, adică intrările în şomaj şi ieşirile din şomaj.

Măsurarea şomajului în punctul de pornire se asigură prin proce­deele statistice curente, în timp ce mişcările ulterioare ale şomajului nece­sită calcularea corelată a unor mărimi de intrare şi de ieşire. Astfel, in­trările cuprind: persoane concediate, persoane care au încheiat un ciclu de învăţământ, persoane casnice ş.a. Ieşirile cuprind: persoane care găsesc noi locuri de muncă, persoane care preferă să îngrijească copii, persoane care emigrează, pensionari ş.a.

Rezultă că durata şomajului este cu atât mai mare cu cât numărul şomerilor în punctul de pornire este mai mare; iar durata şomajului este cu atât mai mică cu cât intrările şi ieşirile în/din şomaj sunt mai mari.

Măsurarea şomajului presupune şi evaluarea structurii sau componenţei lui.

În acest sens, trebuie să se calculeze şi să se înregistreze sistematic structurile şomajului pe domenii de activitate, niveluri de pregătire, specialităţi şi meserii, pe vârste, pe sexe etc.

  1. Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru ţin de cererea şi oferta agregate de muncă şi de modul specific în care acestea se intercondiţionează.

Curba cererii agregate de muncă relevă interesul patronului de a angaja un număr mai mic de persoane sau de a înlocui forţa de muncă cu alţi factori de producţie, pe măsură ce salariul practicat este mai mare decât salariul de echilibru.

Curba ofertei agregate de muncă relevă numărul persoanelor dis­puse să se angajeze, în funcţie de evoluţia salariului. Atunci când salariul practicat este la un nivel mai ridicat decât salariul de echilibru, înseamnă că piaţa muncii este în dezechilibru, apărând un excedent de forţă de muncă. Acest excedent de forţă de muncă ce apare atunci când salariul practicat se află deasupra salariului de echilibru se numeşte şomaj de dezechilibru.

Cererea de muncă, relativ inelastică la modificarea salariului, se explică prin mai mulţi factori de influenţă, între care acţionează: costul marginal; folosirea tehnicii noi în cadrul unităţilor economice; modul în care se realizează combinarea factorilor de producţie, prin substituirea factorului muncă cu factorul de producţie capital etc.

Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru reprezintă, aşadar, procese economico - sociale complexe cum ar fi: evoluţia nefavorabilă a activităţilor economice sau substituirea muncii prin capital; presiuni din partea organizaţiilor sindicale privind sporirea salariului minim; creşterea ofertei de muncă îndeosebi din partea noilor generaţii care au atins vârsta legală de muncă, creşterea ce nu se corelează cu nivelul salariului; creşterea ofertei de muncă din partea unor persoane de vârsta a doua etc.

În asemenea împrejurări pot apărea mai multe forme de şomaj, între care relevant este şomajul ciclic, specific recesiunii economice. Acest şomaj depinde de fluctuaţiile ciclice pe termen mediu, fără însă să fie excluse şi unele situaţii în care el se manifestă pe un termen lung.

  1. Cauzele generatoare de şomaj de echilibru provin îndeosebi din starea activităţilor economice la nivelul de bază, microeconomic.

Şomajul de echilibru este acela care apare atunci când în activitatea economică de ansamblu este echilibru, dar o parte din populaţia activă disponibilă nu găseşte imediat un loc de muncă. De asemenea, un număr de persoane active disponibile continuă să caute locuri de muncă pentru care să se obţină salarii mai mari, astfel că apare o ofertă suplimentară de forţă de muncă.

În a doua jumătate a secolului douăzeci, unii economişti, între care Milton Friedman, susţineau că şomajul voluntar este şomajul natural. Pentru ei şomajul natural este şomaj de echilibru deoarece rezultă dintr-o alegere deliberată.

Această formă de şomaj se numeşte şi şomaj natural deoarece el este determinat de cauze ce ţin de şomajul voluntar, cât şi de alte cauze apreciate ca normale într-o economie cu piaţă concurenţial – funcţională.

Cauzele care generează şomaj de echilibru provin, în esenţă, din necorelarea cererii cu oferta de muncă în mai multe situaţii ca: în desfăşurarea anumitor activiităţi; în ocuparea unor locuri de muncă; în dezvoltarea unor entităţi teritonale; în angajarea pe diferite locuri de muncă a persoanelor care nu au calificarea corespunzătoare; în transmiterea informaţiilor necesare privind existenţa diferitelor locuri de muncă etc.

În condiţiile în care o persoană sau un grup de persoane părăsesc, în mod voluntar sau prin concediere, locul de muncă, devenind şomeri, pentru un anumit timp, acesta se numeşte şomaj fricţional. El este con­secinţa dezutilităţii marginale a folosirii forţei de muncă. Persoanele res­pective preferă să nu lucreze decât să accepte un salariu a cărui mărime pentru ei s‑ar situa sub un anumit nivel minim. Astfel, persoanele care caută de lucru urmăresc un loc de muncă retribuit cu un salariu mai mare, iar patronul nu doreşte să angajeze persoanele respective. Durata acestui şomaj depinde şi de fluxul informaţiilor cu privire la locul de muncă dorit, ca şi de mărimea indeminizaţiei (ajutorului de şomaj). Această formă este compatibilă cu ocuparea deplină întrucât locuri există, dar necesită timp pentru ca solicitanţii să le ocupe.

Treptat, mulţi specialişti au ajuns să susţină teza potrivit căreia şomajul existent în ultimele decenii din ţările dezvoltate este mai ales şomajul voluntar, negând şomajul invonluntar care este, de fapt, singurul ce trebuie să fie obiect pentru politicile economice.

Şomajul structural este acela care se formează din cauze de natură economică, ce acţionează în faza descendentă a unui ciclu economic pe termen lung, atunci când nu se pot crea locuri de muncă durabile în acord cu creşterea ofertei de forţă de muncă. O bună parte a şomerilor este formată din tineri şi femei, iar rata şomajului la aceste categorii a crescut în decursul timpului.

Şomajul tehnologic este şomajul generat de modernizarea vechilor tehnici şi tehnologii de fabricaţie. Aceasta se realizează prin evoluţia ramurilor propulsatoare ale unui nou mod tehnic de producţie şi prin accentuarea procesului de concentrare a producţiei şi capitalului.

Şomajul sezonier este şomajul care depinde de factorii naturali ce influenţează puternic activitatea din anumite ramuri economice, ca agricultura, construcţiile, turismul etc., dar şi de obiceiul populaţiei de a cumpăra, obiecei care, la rândul lui, este corelat cu schimbările anotimpului într-un an. Acesta este un şomaj de durată relativ mică şi poate fi resorbit mai ales prin pregătirea persoanelor respective pentru o activitate complementară, ce ar putea fi efectuată în perioada critică.

Şomajul intermitent este şomajul generat de mobilitatea insuficientă a forţei de muncă, precum şi de inegalităţile între calificările persoanelor care vor să se angajeze şi calificările pe care le solicită patronatul. Totodată, şomajul intermitent este generat şi de folosIrea contractelor de angajare a forţei de muncă pe perioade de timp scurte, consecinţa nesiguranţei unor afaceri economice, precum şi a interesului patronatului de a face presiuni asupra angajaţilor şi asupra organizaţiilor sindicale, în anumite condiţii de timp şi spaţiu.

Şomajul nu este o mărime omogenă, ci cunoaşte forme multiple şi diverse, denumite, de obicei, în funcţie de cauzele ce stau la baza genezei lor.

În condiţiile actuale, specialiştii apreciază ca fiind formele predominante următoarele: şomajul de conversiune este acela care afectează în­deosebi salariaţii ce aveau locul de muncă stabil până la concediere, fără vechime mare în muncă, însă sunt posesori ai unei calificări ce le poate favoriza o stabilitate mai mare şi dreptul la un ajutor de şomaj mai avantajos; şomajul repetitiv este acela care include persoanele ce cunosc o alternanţă de perioade de activitate şi de şomaj, afectând mai ales tinerii şi persoanele cu o calificare slabă, degradând competenţa profesională şi statutul lor social; şomajul de excluziune este acela care cuprinde popu­laţia activă formată din persoanele în etate, cele mai puţin calificate, cele aflate în şomaj o perioadă lungă, indiferent dacă primesc sau nu ajutorul de şomaj.

Delimitarea unor astfel de forme ale şomajului şi a cauzelor lor prezintă o însemnătate specială pentru înţelegerea costului şomajului şi a posibilităţilor de diminuare a efectelor şomajului, pentru îmbunătăţirea gradului de ocupare a forţei de muncă, precum şi statutul social – economic al şomerilor în contextul naţional – statal şi internaţional.

Costul social al şomajului reprezintă efortul total pe care îl suportă persoanele, grupele de persoane, economia şi societatea afectate de acest fenomen complex.

Costul şomajului la nivelul persoanelor şi grupelor de persoane afectate de nesiguranţa muncii include atât aspecte de natură economică, cât şi aspecte morale, social-culturale şi chiar politico - militare. Aspectele de natură economică privesc îndeosebi reducerea veniturilor şi, evident, a posibilităţilor de consum pentru întreaga familie unde există şomeri. Tre­buie precizat că indemnizaţia (ajutorul) de şomaj nu asigură acoperirea totală a salariului avut de şomer în perioada anterioară şi nici nu se raportează la salariile medii. Indemnizaţia (ajutorul) de şomaj reprezintă totuşi modalitatea cea mai folosită de garantare a unui venit minim pentru şomeri. Ponderea acestui ajutor în raport de salariu, perioada pentru care se acordă, modalităţile de calcul şi condiţiile pentru a fi încasat sunt specifice în diverse ţări sau grupe de ţări.

Aspectele noneconomice sunt mai dificil de măsurat cantitativ, însă ele sunt evidente, pornind de la stresul nervos şi starea depresivă specifice nesiguranţei şi aşteptării, până la atragerea cu uşurinţă a şomerilor în acţiuni sau organizaţii antisociale.

Costul şomajului la nivelul economiei şi societăţii este deosebit de complex şi cuprinzător. Aici se au în vedere aspecte cum sunt:

- irosirea unei importante cantităţi de resurse de muncă, deoarece şomajul reduce rolul determinant al muncii ca factor de producţie şi eludează caracteristicile de neconservabilitate a muncii;

- diminuarea intensităţii dezvoltării economice, deoarece şomajul întreţine o stare de nesiguranţă în rândul persoanelor angajate. Totodată, subtilizarea forţei de muncă constituie un factor de reducere a cantităţii producţiei cu mult sub cea potenţială, iar aceasta duce la pierderi de salarii şi profituri, care determină minimizarea consumului, cu efecte negative asupra dezvoltării economiei;

- scăderea veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat din cauza efectului propagat al şomajului. Astfel, şomajul duce la reducerea generală a veniturilor şi a încasărilor la buget (impozit pe venit, taxa pe valoarea adăugată, accize etc), iar aceasta determină reducerea cheltuielilor bugetare;

- creşterea cheltuielilor statului pentru întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor publice din domeniul înregistrării şi urmăririi şomajului, pentru plata indemnizaţiilor (ajutoarelor) de şomaj şi a altor cheltuieli sociale privind reconversia forţei de muncă, îngrijirea sănătăţii şomerilor etc;

- alienarea unei părţi însemnate a populaţiei ajunse în condiţii de şomaj etc.

Costurile mari pe care le implică şomajul pot fi apreciate şi prin gruparea lor în: costuri directe şi costuri indirecte.

Costurile directe sunt reliefate îndeosebi sub forma vărsămintelor monetare către fondul destinat protecţiei sociale a şomerilor.

Acest fond se foloseşte, în principal, pentru plata ajutorului de şo­maj, alocaţiei de sprijin, a calificării şi recalificării şomerilor şi, în general, pentru susţinerea proceselor de reconversie a forţei de muncă. De regulă, pentru aprecierea costurilor sociale se iau în calcul estimările privind cheltuielile antrenate de şomaj, ca factor de risc social major.

Costurile indirecte sunt cele generate de diminuarea globală a producţiei şi a veniturilor de care ar putea să beneficieze întreaga populaţie.

Ele apar sub forme ca: pierderi de producţie determinate de neutilizarea unor capacităţi şi mijloace tehnice din dotare; reducerea resurselor de formare a veniturilor bugetare; deteriorarea calificării şi capacităţii de muncă; descurajarea personalului în plan profesional, social şi general - uman.

Aprecierea complexă a costului şomajului impune surprinderea şi a unor efecte pozitive pe care le poate genera acest fenomen. Asemenea efecte pot fi sesizate în domenii care ţin mai ales de comportamentul profesional al salariaţilor, astfel: incitarea angajaţilor la perfecţiune profesională pe baza căreia să caute locuri de muncă mai sigure şi mai bine salarizate; pregătirea forţei de muncă pe coordonatele unei mai mari mobilităţi şi adaptabilităţi, pentru a corespunde mai bine atât mutaţiilor ce intervin în activitatea economică, cât şi exigenţelor de sporire a eficienţei acesteia.

Înţelegerea acţiunii acestei legi trebuie pusă în legătură cu ansam­blul efectelor pe care le are şomajul în economie, începând de la nivelul firmei până la nivelul macroeconomic. Asemenea efecte sunt de natură economică, socială, culturală, morală, psihologică etc.

Iată de ce se impun imperios politici raţionale de ocupare a forţei de muncă în ansamblul economiei naţionale.

Loading...