1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Înfăptuirea proceselor de ocupare raţională a forţei de muncă presupune stăpânirea lor atât la nivelul microeconomici, cât şi la cel al economiei naţionale, printr-un management al resurselor umane eficient sub aspect economic şi social-cultural. Aceasta implică îmbunătăţirea deciziilor privind resursele umane la nivelurile respective. Totodată, este utilă şi o anumită supraveghere guvernamentală, însă nu ca o ingerinţă în deciziile vânzătorilor şi cumpărătorilor de forţă de muncă.

Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat pentru a interveni pe piaţa muncii, în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă, al ameliorări adaptării resurselor de muncă la nevoile economiei, al asigurării unei fluidităţi şi flexibilităţi eficiente pe piaţa muncii, diminuându-se astfel dezechilibrele, disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii.

Politicile de ocupare sunt: politici pasive şi politici active.

Politicile pasive de ocupare sunt acelea care pornesc de la nivelul ocupării considerat dat şi urmăresc găsirea de soluţii pentru angajarea excedentului de resurse de muncă. Asemenea politici sunt: reducerea duratei muncii; diminuarea vârstei de pensionare; creşterea perioadei de şcolarizare obligatorie; sporirea numărului locurilor de muncă cu program zilnic redus şi atipic; descurajarea ac­tivităţilor salariale feminine; restricţionarea sau interzicerea imigrărilor etc.

Politicile active de ocupare sunt acelea ce presupun un ansamblu de măsuri, metode, procedee şi instrumente cu ajutorul cărora se urmăreşte sporirea nivelului ocupării. Acestea sunt: ameliorarea conţinutului învăţământului de toate gradele; îmbunătăţirea orientării şcolare şi profesionale a tinerilor, corelându-se aceasta şi cu ce­rinţele reconversiei forţei de muncă; stimularea mobilităţii persoanelor active spre noile locuri de muncă; încurajarea cercetării ştiinţifice pentru extinderea activităţilor economico-sociale; extinderea măsurilor ecolo­gice; amplificarea investiţii lor ca act economic fundamental, cu cea mai mare capacitate de a crea locuri de muncă etc.

Principalele politici de ocupare, înţelese ca politici de gestiune a cererii globale de forţă de muncă, pentru a face faţă disfuncţionalităţilor interne ale pieţei dovedesc că asemenea politici sunt: politica monetară; bugetară; fiscală; de venituri ş.a.

În genere, politicile de ocupare (monetară; bugetară; fiscală; de venituri ş.a.) trebuie să fie coroborate cu politicile structurale adecvate, vizând relansarea economică. În acord cu schimbările structurale economice se impun a fi înfăptuite formarea profesională şi flexibilitatea forţei de muncă, prin promovarea unor programe anticipativ - prospective pe termen mediu şi lung.

Pentru prevenirea şocurilor de pe piaţa muncii şi atenuarea dezechilibrului dintre cererea şi oferta de forţă de muncă se impune adoptarea unor politici proactive de ocupare (susţinerea apariţiei de întreprinderi mici şi mijlocii, acordarea de sprijin monetar – financiar şomerilor pentru a-şi crea propriile locuri de muncă, stimularea flexibilizării şi reglării pieţei muncii în condiţii economice noi, tehnologico - ştiintifice, ecologice, manageriale, educaţionale etc.)

Politica veniturilor are ca scop îmbunătăţirea relaţiei dintre şomaj şi inflaţie, astfel că, dacă sporirea salariilor este redusă, guvernul poate să înfăptuiască o politică fiscală şi monetară de stimulare a expansiunii economice pentru a reduce şomajul.

Politica monetară şi fiscală sunt utilizate pentru reglementarea ciclurilor economice, politica forţei de muncă este utilizată pentru a soluţiona aspectele structurale ale şomajului, iar asigurările sociale au ca scop transferul de venituri la lucrătorii aflaţi în imposibilitatea de a obţine venituri.

Un aspect important al politicilor de ocupare îl reprezintă promovarea ocupării în sectorul de servicii şi reducerea duratei muncii. În acest sens trebuie să se stabilească ştiinţific relaţiile între productivitatea muncii şi ocuparea în fiecare domeniu.

În ansamblu, se poate aprecia că un element determinant pentru înfăptuirea unei creşteri economice, însoţite de mărirea nivelului ocupării, este rata investiţiilor, îndeosebi a investitiilor în capital fix. Aceasta depinde, la rândul ei, de asigurarea unui climat adecvat prin legislaţia referitoare la dreptul de proprietate, la funcţionarea pieţei de capital, la înfăp­tuirea reformelor etc.

De asemenea, evoluţia ocupării reflectă specificitatea recrutării, formării şi integrării forţei de muncă, în contextul în care sindicatele s-au organizat pe întreprinderi, fără deosebire de calificări şi în funcţie de specificul industriilor.

Loading...