1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Ciclurile economice pe termen mediu, numite şi cicluri decenale, cicluri de afaceri, cicluri comerciale sau Juglar au o durată ce variază între 8 şi 12 ani, uneori chiar mai puţin. Asemenea cicluri se produc pe fundalul unui ciclu pe termen lung. Importanţa lor decurge din unele trăsături care i-au fost recunoscute: regularitate (în medie opt ani); simultaneitate în aproape toate ţările dezvoltate; amplitudine, ecart important între maximul fazei de expansiune şi minimul celei de depresiune.

Aceste cicluri cuprind, în funcţie de autorii care le-au analizat, fie două faze (ascensiunea sau boom-ul şi recesiunea), fie patru faze, a căror denumire este foarte diversă: avantul economic (expansiunea), criza (punctul de cotitură superior), depresiunea (recesiunea) şi înviorarea activităţii economice sau reluarea (punctul de cotitură inferior).

Ciclul comercial, cunoscut şi ca ciclul afacerilor este o fluctuaţie a nivelului activităţii economice agregate, măsurat de regulă prin venitul naţional, căreia îi corespunde, pe ansamblu, un model cu o expansiune a activităţii, urmată de o contracţie, succedată, în continuare, de o expansiune. Indiferent de denumirea fazelor, un ciclu economic ideal poate fi reprezentat sub formă grafică, în care pe ordonată este surprins un indicator de volum al activităţii economice, iar pe abscisă, variabila timp.

În cadrul unui ciclu mediu se evidenţiază mai întâi faza de expansiune în care se înregistrează o creştere a producţiei, a preţurilor, investiţiilor, profiturilor, se amplifică gradul de ocupare a forţei de muncă; optimismul domină starea de spirit a agenţilor economici. În această fază are loc stimularea artificială a cererii pe multiple căi, remarcându-se creşterea stocurilor în perspectiva unor desfaceri cu câştiguri mai mari. Totodată, băncile acordă credite cu o oarecare uşurinţă, gradul de îndatorare a întreprinderilor cu scop lucrative depăşind limitele prudenţei. Cererea globală se înregistrează o creştere, este stimulată artificial şi prin creşterea lentă, dar de durată a preţurilor: mai întâi a celor cu ridicata, iar apoi şi a celor cu amănuntul. Această creştere a preţurilor este susţinută de amplificarea concurenţei pentru accesul la factori de producţie limitaţi, precum şi pentru factori de producţie cu nivel calitativ şi de eficienţă inferioară. În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste, se adoptă măsuri pentru frânarea cererii agregate, ceea ce va conduce la o reducere a investiţiilor. Unii întreprinzători vor constata că în unele domenii de activitate, a fost creat un aparat productiv a cărui capacitate depăşeşte cererea solvabilă, ceea ce face ca rata efectivă a profitului la noile investiţii să fie mai mică decât cea anticipată. O primă reacţie o reprezintă o încetinire a reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie

În aceste condiţii are loc intrarea într-o nouă fază, şi anume momentul de cotitură superior sau criză inflaţionistă (B). Are loc o reducere a ratei profitului, ca urmare a unor numeroase cauze: sporirea costurilor datorită atragerii în activitatea economică a unor factori de producţie mai scumpi sau de calitate inferioară; creşterea stocurilor ca urmare a neconcordanţei structurale între cererea şi oferta de satisfăcători, creşterii relative a investiţiilor faţă de evoluţia economiilor, etc. Băncile tind să restrângă creditul, să mărească rata dobânzii, fapt ce amplifică procesul de frânare a investiţiilor, iar inflaţia erodează competitivitatea exporturilor şi a producţiei de substituţie a importurilor. În această fază diverse şocuri aleatoare pot urgenta sau prelungi criza.

Toate aceste fenomene pot marca trecerea la o nouă fază a evoluţiei ciclice – recesiunea (perioada de timp B-C). În această fază, elementele de neîncredere deja afirmate în faza anterioară se difuzează în sistemul economic – întreprinderile mai slabe îşi restrâng sau îşi încetinesc activitatea. Altele se confruntă cu dificultăţi ca urmare a reducerii cererii şi (sau) creşterii costurilor, ceea ce conduce la scăderea autofinanţării. Cererea, care alimentase faza de expansiune, tinde să se contracte mai întâi pe seama bunurilor de folosinţă îndelungată şi apoi a unor prodfactori, dar şi a bunurilor de consum curent, generând creşterea şomajului. Producţia va înregistra o scădere, fiind corelată cu restrângerea masei monetare, cu reducerea sau stagnarea cursurilor titlurilor.

În aceste condiţii, agenţii economici sunt obligaţi să adopte măsuri drastice de reducere a costurilor şi de promovare a vânzărilor, apelând la reînnoirea capitalului fix, la creşterea calitativă a celorlalţi factori.

Realizarea unor asemenea obiective se face printr-o intensificare a procesului investiţional, care generează un nou moment de cotitură, respective punctual de cotitură inferior criza recesionistă (D), şi apoi o nouă fază de expansiune.

Revigorarea procesului investiţional stimulează cererea de prodfactori şi gradul gradul de ocupare a forţei de muncă. Pe baza creşterii veniturilor, creşte cererea de satisfactor, care la randul său impulsionează procesul investiţional şi producţia de prodfactori, iniţiindu-se astfel o nouă fază de expansiune.

Fiecare ciclu economic real, deşi se încadrează în graficul de mai sus, are şi particularităţi proprii, prin lungimea fazelor, intensitatea scăderii activităţii, etc. Ceea ce este demonstrat deja este că nici un ciclu nu se aseamănă cu altul, pentru că asupra fiecăruia acţionează un complex de factori cu intensităţi diferite. Cea mai puternică criză economică până în prezent este cea din anii 1929-1933. Ea a durat 5 ani şi a zguduit din temelii întregul edificiu al economiei mondiale, incluzând atât economiile ţărilor dezvoltate, cât şi a celor în dezvoltare. Consecinţele ei au fost în plan economic (scăderea producţiei în unele ramuri cu mai mult de jumătate, ca şi a venitului naţional), social (reducerea gradului de ocupare a forţei de munca, în sensul accentuării şomajului), social-economic (sărăcie, mizerie).

În privinţa cauzelor, diversitatea teoriilor privind ciclul decenal este şi mai mare.

J.B.Say (1767-1832), în a sa „teorie (lege) a debuşeelor” consideră că oferta şi cererea globală sunt egale, că cererea totală nu este altceva decât cantitatea totală a produselor create. Şi ca o consecinţă logică nu pot să apară crize economice, o supraabundenţă de produse. Conform acestei teorii, disproporţiile sau fenomenele negative care s-ar manifesta într-un sector sau ramură de activitate s-ar corecta, în scurt timp, prin mecanismele automate ale pieţei.

J.Ch.L.Semonde de Sismondi (1773-1842) a vorbit de existenţa unor crize de subconsum, combatând teza formulată de J.B.Say. El va explica ciclul economic prin rămânerea în urmă a cererii de mărfuri faţă de ofertă, adică faţă de producţia lor, datorită insuficienţei veniturilor consumatorilor.

Concepţia lui Karl Marx (1818-1883) despre caracterul obiectiv al crizelor economice, va  infirma teza lui J.B.Say despre imposibilitatea crizelor sau teza lui Sismondi ce susţine existenţa acestor crize, dar pe care le explică prin subconsum. După Marx, la baza crizelor economice de supraproducţie stă contradicţia fundamentală a capitalismului, respectiv contradicţia dintre caracterul tot mai social al producţiei şi însuşirea tot mai individuală a rezultatelor acesteia. Această contradicţie fundamentală se manifestă prin creşterea mai rapidă a producţiei faţă de cea a cererii solvabile; disproporţii între structura ofertei şi cererii (supraproducţie relativă) pentru că nu se produce prea mult faţă de nevoi, ci faţă de posibilităţile de cumpărare (cererea solvabilă).

Teoria „petelor solare” susţinută de curentul neoliberal prin W.S.Jevons (1835-1882), unul dintre fondatorii şcolii matematice în economie, care încearcă să demonstreze că evoluţia ciclică ar avea alte cauze decât cele economice. Astfel, el susţine că perturbaţiile solare influenţează recoltele agricole, iar acestea, la rândul lor, ar influenţa economia în ansamblu.

Teoriile psihologiste susţin că alternanţa dintre stările de optimism şi pesimism ale oamenilor, ar constitui cauza crizelor (J.S.Mill 1806-1873).

Teoria "ciclului reinvestiţional" elaborată de economistul american de origine austriacă, adept al curentului psihologic marginalist G.Haberler susţine că originea mişcării ciclice decurge din procesul reproducţiei capitalului fix, a cărei înlocuire este amplă în unele perioade şi nesemnificativă în altele.

Teoria austriacă, susţinută de L.Von Mises şi de Fr.von Hayek, arată drept cauză a crizelor economice o politică monetară expansionistă. Hayek susţine că multe din crizele economice s-au declanşat ca urmare a excesului de bani pe piaţă; fie datorită emisiunilor excesive impuse de stat în legatură cu practica deficitelor bugetare, fie ca urmare a sporirii nejustificate a banilor scripturali de către băncile comerciale. Reglementarea cantitatilor de bani prin jocul liber al forţelor pieţei şi înlăturarea politicii discreţionare a statului în această privinţă ar putea rezolva problema, după parerea lui Hayek.

Teoria supraacumulării de capital explică declanşarea crizelor prin investiţiile mari de capital care duc la o creştere a producţiei ce nu poate fi absorbită de către cerere.

În accepţiunea Keynesistă, comportamentul întreprinzătorului în actul investiţional depinde, în principal, de raportul dintre rata anticipată a profitului şi rata dobânzii. Nimeni nu va investii decât în condiţiile în care rata sperată a profitului va depăşi rata dobânzii. Nu trebuie uitat nici efectul accelerării: o sporire a consumului poate determina o creştere proporţională a investiţiilor în domeniul în care se produc acele bunuri pentru care cererea a crescut, după cum, o fază de avânt investiţional poate lua sfârşit numai pentru că vânzările s-au stabilizat la un anumit nivel.

Plecând de la concepţia keynesistă, P.A.Samuelson a explicat evoluţia ciclică pe baza interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului, mecanisme a căror funcţionare pot determina expansiunea şi recesiunea ciclică.

Printre teoriile mai noi, care abordează ciclul economic decenal sunt cele monetariste. Conform acestor teorii, oscilaţiile ciclice sunt generate de intervenţia statului în economie, intervenţie ce conduce la instabilitate şi dezechilibre, evoluţia normală a economiei putând avea loc numai pe baza iniţiativei private, a mecanismului pieţei. Rolul primordial, însă, consideră adepţii acestei teori, revine monedei, cantităţii de monedă existente în economie la un moment dat. Se pronunţă, astfel, pentru o rata de creştere constantă a masei monetare care să ţină cont de evoluţia reală a producţiei Milton Friedman şi Şcoala de la Chicago.

Ciclurile lungi, sau Kondratieff, de la numele economistului rus care le-a studiat primul, se desfaşoară pe perioade de mai multe decenii, care pot depăşi o jumatate de secol (circa 40-50-60 de ani). Ciclicitatea este rezultată din necesitatea înlocuirii unui anumit aparat de producţie, cu altul mai perfecţionat, mai eficient faţă de cel precedent. Astfel, în secolul al XIX-lea au existat două cicluri lungi (1790-1845 şi 1846-1901), ca şi în secolul al XX-lea (1901-1984 şi 1949-2000).

Ciclurile lungi cuprind, în structura lor, două faze, ascendentă şi descendentă:

  1. a) Faza ascendentă, este caracterizată prin ritmuri relativ înalte de creştere economică, a investiţiilor, producţiei, desfacerilor, sporeşte gradul de ocupare a forţei de muncă, cresc salariile, profiturile şi se înregistrează o imbunătăţire a nivelului de trai.
  2. b) Faza descendentă, se defineşte printr-o reducere a ritmurilor de creştere economică, a producţiei, investiţiilor, veniturilor, o înrăutăţire a gradului de ocupare a forţei de muncă, o accentuare a inflaţiei, şomajului, etc.

Evoluţia economică din ultimele două secole, din perspectiva ciclurilor Kondratieff, se prezintă astfel:

 

                                                                                                                                           

Fiecare din aceste cicluri are o fază ascendentă în care inovaţiile se generalizează în economie, determinând un proces susţinut de creştere economică. În această fază se înregistrează un recul al cercetării (ca intensitate) şi o eficienţă ridicată a investiţiilor efectuate pe baza descoperirilor anterioare. După o anumită perioadă apar semne de epuizare a aparatului de producţie existent, concretizate în disfuncţionalităţi în economie, ceea ce marchează începutul fazei descendente. Este momentul în care aparatul tehnic de producţie bazat pe inovaţii trecute şi-a depăşit capacitatea de a produce progres. De această situaţie se trece prin noi descoperiri, printr-o intensificare a cercetării ştiinţifice şi tehnologice. Printr-un proces investiţional, vechile structuri de producţie sunt înlocuite cu altele, calitativ superioare tehnic şi economic. Acum se manifestă criza structurală (tehnologică, de ramură, de talie a unităţilor), criză specifică tranziţiei de la un tip de tehnologii la altul, de la un stadiu al progresului tehnico-social şi tehnico-ştiinţific la altul. În acest caz, inovaţia constituie un mijloc de depăşire a fazei descendente a ciclului lung.

De aceea, cauzele acestui tip de ciclu economic sunt explicate de către mulţi economişti prin evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice (vârful sau perioada cea mai înaltă a descoperirilor ştiinţifice în aceste două secole au fost 1830-1840; 1890-1900; 1930‑1940; şi după 1975). Asemenea inovaţii duc treptat la schimbarea structurală a producţiei şi a formei de energie care o pune în mişcare, a investiţiilor, ocupării forţei de muncă şi a consumului.

   Astfel, pentru ciclul lung, majoritatea cercetătorilor susţin că desfăşurarea pe cele două faze (ascendentă şi descendentă) îşi are cauza în ciclicitatea noutăţilor şi perfecţionărilor tehnice profunde sau prin atragerea în exploatare a noi resurse, în special de materii prime şi energie. Cu alte cuvinte, cauza principală a ciclului lung o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice, în legătura organică cu ciclul schimbărilor în economie.

   Rezultă că - în această concepţie - ciclul economic de lungă durată este influenţat de evoluţia economică pe termen lung, care, la rândul său, este influenţată de numeroşi factori endogeni (de ordin intern), corelaţi cu cei exogeni (de ordin extern) din domeniul economic, tehnico-economic, social-politic şi natural.

Alţi cercetători explică ciclul lung în corelaţie cu pregătirea şi desfăşurarea războaielor: faza ascendentă corespunde pregătirilor de război şi ducerii războaielor, iar faza descendentă ar corespunde restructurărilor economiei, după încheierea conflictului şi reducerii producţiei militare.

Sunt şi specialişti care atribuie alte cauze acestui tip de ciclu (evoluţia producţiei agricole, a stocului de aur, etc), cauze care aveau o influenţă în perioada de început a erei moderne, când banii erau din aur sau convertibili în aur şi agricultura era ramura predominantă în economie.

Actualul ciclu lung, va crea premisele pentru ca ciclul următor să fie din punct de vedere tehnic bazat pe tehnologii ultraperformante, la baza cărora vor sta procesele informatizate.

În acest cadru, procesele economice, atât în domeniul producţiei cât şi în cel al serviciilor nu se vor mai desfăşura ca până acum, ci pe baza acestor noi cuceriri în domeniul robotizării şi informatizării.

Loading...