1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Ca element al contractului de credit, nivelul dobânzii este acceptat, în fiecare caz în parte, de creditor şi debitor ca urmare a unei negocieri de durată sau mai operative. Fiecare dintre părţi doreşte, în contextul acceptării soluţiei, sa aibă anumite orientări care să motiveze şi să justifice decizia adoptată.

Nivelul minim al ratei dobânzii plătite de bănci pentru fondurile atrase este condiţionat de veniturile pe care acestea le pot obţine prin plasarea sumelor atrase pe piaţă (împrumuturi acordate, investiţii în valori mobiliare etc.).

Nivelul maxim al ratei dobânzii încasate de bănci de la debitori depinde, în principal, de rata dobânzii percepută de instituţiile financiare la credite acordate băncilor, de dobânzile achitate deponenţilor de capital, de dividendele acordate acţionarilor, de concurenţă etc.

Dobânzile înalte la credite elimină activităţile economice care nu reuşesc să creeze condiţiile necesare reducerii costurilor, afectate de rata dobânzii, sub limita preţului de vânzare. Din contră, o rată scăzută a dobânzilor lărgeşte  aria celor care au acces la credit, contribuind la creşterea masei creditului în economie, dar nu întotdeauna cu urmări benefice asupra acesteia.

În primul caz, printr-o politică de dobânzi înalte se ajunge la reducerea cererii şi, implicit, a investiţiilor şi, deci, la creşterea şomajului. În al doilea caz, prin reducerea dobânzilor are loc o creştere a cererii şi, deci, a investiţiilor, dar poate conduce şi la inflaţie.

Nivelul dobânzii ce este acceptat într-o relaţie de credit este rezultatul negocierii dintre debitor si creditor, fiecare încercând să obţină condiţiile cele mai avantajoase. Ca urmare, factorii care influenţează nivelul dobânzii pot fi priviţi ca venind atât din partea creditorului, cât şi a debitorului.

Astfel, un prim factor (ce vine dinspre debitor) îl reprezintă productivitatea capitalului, adică rata profitului ce o poate realiza utilizatorul creditului (debitorul). Pentru ca îndatorarea să aibă efect benefic asupra rentabilităţii financiare a firmelor, trebuie ca firmele să fie capabile să realizeze o rată a rentabilităţii economice mai mare decât rata dobânzii la credit.

Deoarece structura capitalului utilizat de către firme este diferită de la o firmă la alta, se evidenţiază următoarea condiţie ce trebuie respectată, astfel încât apelarea la credite să nu conducă la pierderi (cheltuielile financiare să nu anihileze profitul din exploatare)[1]:

re > i * h

unde :

         re = rata rentabilităţii economice

         i = rata anuală a dobânzii

        h = raportul dintre împrumuturile angajate de firmă şi pasivul total.

Inegalitatea arată că firma este nevoită să realizeze o rată a rentabilităţii economice cu atât mai mare cu cât sunt mai mari rata dobânzii şi ponderea împrumuturilor în totalul pasivului.

Deoarece fondurile disponibile pentru a fi date cu împrumut  provin de la deţinătorii de capitaluri (investitori), aceştia, în calitate de creditori de primă instanţă, trebuie să aprecieze în mod real productivitatea capitalului celor care folosesc creditul, atunci cât să creeze condiţii ca debitorii (cei împrumutaţi de bănci) să continue să existe, iar ei (creditorii) să poată astfel să-şi fructifice şi în viitor capitalurile deţinute.

Acesta este contextul în care la orice moment nivelul dobânzii reflectă şi exprimă nivelul de productivitate al capitalului de care este intim legat.

În cadrul acestuia nivelul dobânzii “depinde nemijlocit de raportul dintre cererea debitorului şi oferta creditorului “. “Datorită banilor împrumutaţi - afirma Turgot - dobânda se reglează ca orice altă marfă, prin echilibrul dintre oferta si cerere.”

Într-o formă nuanţată acest mod de gândire este prezentat şi la Adam Smith care susţinea că “dobânda variază în acelaşi ritm în care variază profitul, respectiv legile concurenţei”[2], precum şi la David Ricardo : “Dobânda este determinată în ultima instanţă şi în mod permanent, de profit”[3] trebuind sa aibă în vedere şi fluctuaţiile în “cantitatea şi valoarea monedei” (inflaţie), precum şi schimbarea raportului dintre cerere si ofertă.

Acordul dintre debitor şi creditor în privinţa ratei dobânzii este inclus ca un element semnificativ în contractul de credit care va guverna relaţia de credit pe toată durata de existenţă a acestuia.

Un al doilea factor general ce determină nivelul dobânzii este lichiditatea.

Independent de orice alte condiţii, creditorii vor prefera acea forma de împrumut care să le asigure lichiditatea mai ridicata, preferându-se astfel termenele mai scurte. Orice angajare mai îndelungată a resurselor de creditare şi prin aceasta orice diminuare a lichidităţii acestora este însoţită de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi şi deci o creştere a nivelului acestora.

Stabilirea prin contractul de credit a unui anumit nivel de dobânda este o expresie a compromisului între creditorii care doresc o cât mai înaltă lichiditate, pe de o parte, şi debitorii interesaţi în a plăti cât mai puţin pentru aceasta, pe de alta parte.

Riscul nerambursării este un alt factor general al nivelului dobânzii.

Rambursarea la termen reprezintă o condiţie a perpetuării raporturilor de credit şi a sistemului de credit. Rambursarea este o cerintă generală care poate fi asigurată dacă în cazurile particulare se iau măsurile necesare de evitare şi acoperire a acestui risc.

Aceste cerinţe în general acceptate conduc la separarea elementelor de structură a dobânzii în cele menţionate  anterior :

- dobânda pură care este costul utilizării capitalului;

- plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe această cale.

O asemenea considerare a riscului şi a soluţiilor de acoperire motivează o politică personală a băncilor în domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc pe care îl presupune fiecare credit acordat funcţie de condiţiile reale pe care le are fiecare debitor.

Pe de altă parte, deponenţii care asigură partea preponderentă a resurselor băneşti la dispoziţia băncilor sunt, în majoritatea statelor lumii, asiguraţi prin instituţii speciale cu privire la redobândirea integrală a sumelor depuse. Evident, plăţile pentru asigurarea depozitelor reprezintă un cost pentru bănci, un element de cost al creditului.

Raportul dintre ofertă si cererea de credite se constituie într-un factor esenţial în determinarea nivelului dobânzii.

Oferta de credite este determinată în principal de nivelul economisirii, de opţiunile tradiţionale ale populaţiei pentru economii. Evoluţia nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi acesta, există un nivel dat al economisirii.

Aceasta demonstrează că după un anumit punct,  nivelul dobânzilor şi fenomenul economisirii sunt doua variabile ce se influenţează reciproc.

Determinat de preferinţele individului/familiilor de a economisi, este nivelul individual al venitului şi implicit nivelul şi preferinţele de consum.

Stabilitatea economică şi politică are şi ea un rol deosebit în a încuraja formarea capitalului. Orice fenomen de instabilitate politică şi de dezechilibru economic, în special inflaţia, diminuează nivelul economisirii şi influenţează negativ dimensiunile resurselor de creditare.

Politica băncii centrale privind regimul rezervelor minime obligatorii este un alt factor, ce nu este de neglijat, care determină oferta de fonduri ce pot fi plasate sub forma de credite de către bănci.

Cererea de credite este intercondiţionată de cei trei mari debitori:

- guvernul

- agenţii economici

- familiile

deopotrivă influenţaţi de evoluţia activităţii economice şi tendinţele de dezvoltare a investiţiilor.

Nivelul concret al dobânzii nominale se exprimă în diferitele segmente ale pieţei creditului şi în diferite raporturi existente între debitori şi creditori. Astfel, exista:

  • rata dobânzii pentru titlurile de stat ce se formează pe piaţa creditului acordat statului pe baza cererii şi ofertei de  fonduri;
  • rate ale dobânzii pe piaţa monetară (interbancară) care se stabilesc zilnic pe baza cererii şi ofertei de credite în urma negocierii între bănci;
  • rate interne bancare ale dobânzii care se referă la ratele dobânzii pentru depozite şi ratele dobânzii pentru creditele acordate de bănci clienţilor nebancari.

În privinţa ratelor interne bancare ale dobânzii, o importanţă deosebita o au ratele dobânzii pentru depozite deoarece ele stau, alături de ratele dobânzii pentru alte surse de finanţare, la baza stabilirii dobânzii pentru credite. La aceste dobânzi, banca adaugă o marjă de dobândă proprie (care îi acoperă propriile cheltuieli şi profitul), rezultând dobânda propusa solicitatorului de credit. Mărimea marjei de dobândă pe care o practică o bancă anume depinde de concurenţa existentă pe piaţa creditului. Dacă această concurenţă este mare, banca respectivă va practica o marjă mai mică, sacrificând o parte din profitul potenţial[4].

 

[1] Păun, Nicolae, Bani şi bănci, Editura Apostrof, Cluj, 1995, p.208;

[2] Smith, A., Op. citată, p.38;

[3] Pohoaţă, I., Op. citată, p.154;

[4]Basno, C. ş.a., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1997, p.153;

Loading...