1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Economiştii clasici şi neoclasici au acordat atenţia cuvenită dobânzii elaborând teorii care, fie definesc dobânda, fie identifică factorii care determină nivelul acesteia.

În toate curentele sale, teoria pură a dobânzii consideră mai direct sau mai pe ocolite, rata dobânzii determinată de oferta de economii şi cererea de economii pentru investiţii.

  1. a) teoria productivităţii şi a utilizării capitalului

Teoria productivităţii capitalului consideră capitalul dotat cu o forţă productivă ce poate genera, când este aplicat altor factori de producţie, un prisos fizic şi economic. Prisosul constituie fundamentul dobânzii împrumutului.

Această teorie aparţinând lui A.R.J.Turgot, se rezumă în expresia: „ Acela care împrumută cedează nu numai posesia strictă a banului, ci îşi răpeşte beneficiul sau venitul pe care şi l-ar putea crea, iar dobânda ce-l compensează pentru aceasta nu poate fi considerată ca ceva injust”[1].

Teoria utilizării capitalului susţine că utilizarea capitalului ar fi ceva distinct de substanţa capitalului, de aici valorile distincte ale unuia şi ale altuia (capital şi capital utilizat).

  1. b) teoriile privind costul formării capitalului, încearcă să explice dobânda prin abstinenţă. Ele se bazează pe efortul pe care îl fac indivizii pentru realizarea de economii ce stau la baza capitalurilor împrumutate. Capitalul este deci rezultatul abstinenţei, iar dobânda este remuneraţia acestei abstinenţe. Aceste teorii se divid în[2]:

-  teoria aşteptării şi sacrificiului consideră structura capitalului ca o acumulare în timp a rezultatelor, a faptului că an de an, consumurile au fost amânate către un viitor îndepărtat, în vederea unei realizări finale, care are drept cost sacrificiul capitaliştilor;

  • teoriile profitului pun în evidenţă o lege psihologică considerată „naturală” în virtutea căruia, a te bucura de un lucru în prezent este preferabil folosinţei la timpul viitor. În aceasta viziune, dobânda şi profitul sunt reprezentate ca un cost, ca o remunerare pentru renunţarea la un bun prezent, pentru a se folosi de el în viitor. Această renunţare trebuie să fie compensată în funcţie de timpul scurs intre prestaţie si contraprestaţie.
  1. teoriile rarităţii

Aceste teorii decurg din conceptul lui Cassel potrivit căruia dobânda derivă din raritatea capitalurilor.

După Cassel o mare  parte din acumulare se face în scopul de a obţine un capital care să permită „ a trăi din dobândă”. Dacă rata dobânzii se menţine între anumite limite aceasta determină creşterea economiilor; dacă rata scade sub această limită economiile încep să se diminueze şi capitalul se consumă treptat. Dobânda poate deci influenţa asupra acumulării capitalului şi prin aceasta asupra relativei sale rarităţi.

  1. d) teoriile riscului explică dobânda prin existenţa unui risc de pierdere totală sau parţială a capitalului. Această teorie nu rezistă unei analize mai profunde deoarece se percep dobânzi si în condiţiile în care împrumutul este lipsit de orice risc (împrumut garantat cu un depozit de aceeaşi valoare ).

Riscul nu poate fi considerat elementul determinant al dobânzii, însă are o importanţă majoră in stabilirea ratelor acesteia.

  1. e) dobânda ca impozit asupra profitului

Schumpeter este reprezentantul scolii care considera dobânda ca un impozit asupra profitului.

După Schumpeter, capitalul trebuie prin esenţa sa să asigure înfăptuirea inovaţiilor (introducerea tehnicii) necesare dacă se doreşte dezvoltarea economiei într-o dinamică ascensională.

Dobânda, potrivit concepţiei lui Schumpeter, este o parte a beneficiului pe care întreprinzătorul trebuie să o cedeze pentru a obţine capitalul necesar potrivit dinamicii producţiei determinate de aceste inovaţii.

Dobânda este un fenomen ce îşi are originea în această dinamică.

 

[1] Marinescu, I., Op. citată, p.125;

[2] Dedu, V., Gestiunea bancară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p.99;

Loading...