1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În anii 1970, relaţia între dobânda reală şi cea nominală este un element esenţial al teoriilor contemporane asupra dobânzii. Inflaţia din aceşti ani a determinat economiştii să reevalueze teoria dobânzii, sprijinindu-se pe analiza neoclasică ce fusese dezvoltată de Irving Fischer în 1930.

Principalii susţinători ai noii viziuni asupra dobânzii sunt: Milton Friedman şi Eugen Fama. Cercetări empirice extinse revelatoare au angajat şi pe alţi economişti ca de exemplu William Gibsen (1972), M. Levi si I. Makin (1979).

Acest curent susţine că rata nominală sau rata de piaţă a dobânzii este egală cu rata dobânzii reale şi rata anticipată a inflaţiei.

Teoria se bazează pe un model de expresie neoclasică ale cărui coordonate majore sunt[1]:

- ca un punct de plecare se presupune o economie unde utilizarea factorilor de producţie este înaltă, într-un regim de echilibru dinamic, astfel că rata dobânzii reale este egală cu cea a dobânzii nominale. Se consideră de asemeni că rata de creştere a masei monetare este egală cu rata de creştere reală, pe termen lung, a producţiei şi că preţurile sunt constante.

- modificarea începe cu majorarea ratei de creştere a masei monetare. Pornind de aici, rata dobânzii se va diminua şi veniturile se vor mări. Diferiţi agenţi vor considera că majorarea cererii le este convenabilă. Ei vor utiliza resursele lor în mod intensiv şi vor angaja resurse latente şi de rezervă. Pe măsură ce cererea, veniturile si producţia cresc, cererea de monedă se va majora şi ea, iar dobânda de piaţă (rata nominala a dobânzii) va începe sa urce. În plus, preţurile şi salariile se vor majora de asemeni. De aici, .modificarea îşi schimbă sensul.

Creşterile de mai sus (venituri, producţie, preţuri, salarii) vor conduce la diminuarea stocului real de monedă, vor influenta creşterea dobânzii nominale, îngreunând condiţiile de producţie si exercitându-si influenţa în a facilita tendinţele de diminuare a producţiei, nivelul producţiei revenind la stadiul iniţial.

Modelul contemporan presupune că rata dobânzii nominale îşi menţine tendinţa de creştere, chiar dacă rata de creştere a masei monetare a revenit la nivelul anterior, iar preţurile încetează de a creşte.

Cât timp rata de creştere a masei monetare depăşeşte rata de creştere a produsului intern, există o cerere excedentară de bunuri şi indivizii vor anticipa inflaţia. Deponenţii vor insista să beneficieze de o dobândă nominală, cel puţin egală cu rata reală a dobânzii, majorată cu rata anticipată a inflaţiei.

La rândul lor, debitorii vor fi gata să plătească dobânzi majorate, întrucât ei ştiu că ridicarea preţurilor le va permite să plătească dobânzi la un nivel superior ratei reale a dobânzii.

În acest fel, teoria contemporană a dobânzii reuneşte teoriile reale şi monetare prin intermediul efectului de anticipaţie a preţurilor.

Importanţa dobânzii, oricare ar fi teoria monetara care încearcă să o explice, se manifestă particular în unele funcţii economice caracteristice economiei de piaţă contemporane.

Dobânda stabileşte numai un oarecare echilibru între cererea şi oferta de capitaluri monetare - fonduri de împrumut sau fonduri lichide. Fără acest factor nu ar fi posibil să se asigure o echilibrare monetară a pieţei.

Dobânda este un instrument fundamental al politicii monetare. Prin intermediul dobânzii, banca centrală influenţează asupra expansiunii creditului şi monedei scripturale   (bancare). De asemeni, dobânda este utilizată în unele limite şi în acţiunile de influenţare a inflaţiei şi deflaţiei, în mobilizarea economiilor latente şi determinarea nivelului investiţiilor.

Diferitele tipuri de dobânzi ce se utilizează pe piaţă potrivit destinaţiei economice - productive sau de consum - servesc pentru repartizarea masei monetare disponibile între utilizări. Când o economie este în stadiul de expansiune, tipurile de dobândă depind de intensitatea cererii din fiecare ramură a producţiei sau sferă a activităţii de consum în dezvoltare.

Evoluţia dobânzii, decurgând din cerinţele spontane ale dezvoltării economice, sau derivată din politicile monetare sau de credit, are un rol deosebit în orientarea şi dirijarea uneori a tendinţelor economice în ansamblu şi în diferitele sale sfere. Optimizarea ei în funcţie de potenţialul pe care îl are şi de cerinţele reale ale economiei, reprezintă o chestiune majoră în economia de piaţă contemporană.

 

[1] Basno, C. ş.a., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1997, p.165;

Loading...