1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Istoria economică atestă existenţa concomitentă a mai multor forme de proprietate, în cadrul fiecăreia distingem mai multe modalităţi de însuşire a factorilor de producţie şi de exercitare a prerogativelor proprietăţii de către subiectul acesteia. Atât formele proprietăţii cât şi formele ei de gestiune diferă în timp şi spaţiu. Diversitatea formelor de proprietate şi de gestiune a acestora depinde de: epocile istorice, natura sistemelor economice, sistemul intereselor, competiţia internă şi externă, specificul producţiei, gradul de eficienţă economică, dimensiunea unităţilor economice etc.

În economia de piaţă contemporană coexistă următoarele forme principale :

  • proprietatea privată, cu forma de administrare individuală, individual-asociativă, privată de familie şi privat-asociativă;
  • proprietatea publică, aflată în proprietatea statului şi în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale ;
  • proprietatea mixtă, rezultată prin combinarea formelor de proprietate privată şi publică, atât în cadrul naţional, cât şi la nivel internaţional.

Proporţia fiecărei forme de proprietate  în cadrul economiilor naţionale diferă.  În general în ţările cu economie de piaţă proprietatea privată ocupă locul central, predomină. Compatibilitatea multiplelor forme de proprietate are sens şi suport în creşterea eficienţei economice şi în modernizarea aparatului tehnic al societăţii. Eficienţa şi raţionalitatea economică reprezintă criteriul absolut de apreciere a tuturor formelor de proprietate, care se află într-o permanentă competiţie.

Ca formă principală a proprietăţii în economia de piaţă, proprietatea privată se distanţează de celelalte forme prin următoarele avantaje :

  • asigură autonomie deplină unităţilor economice, constituind fundamentul libertăţilor individuale şi al democraţiei economice;
  • generează o concurenţă reală între agenţii economici;
  • stimulează libera iniţiativă în înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor;
  • asigură o cointeresare înaltă şi o motivare superioară în muncă;
  • permite o mai bună adaptare a activităţii unităţii la cerinţele schimbătoare ale pieţei, diminuând astfel riscul;
  • asigură răspundere maximă pentru valorificarea factorilor de producţie ai unităţii pentru sporirea eficienţei ei economice .

Prin toate aceste virtuţi, proprietatea privată susţine în mod constant interesul pentru o activitate economică performantă. Datorită acestor avantaje, în sistemul economiei de piaţă întreprinderea privată este considerată tipul fundamental şi caracteristic de organizare a unităţilor economice. Cu toate acestea, proprietatea privată nu este lipsită de unele limite, care pot fi însă înlăturate sau atenuate prin intervenţia statului. Între aceste limite avem în vedere faptul că proprietatea privată :

  • conţine tendinţe de extindere continuă, de concentrare şi centralizare, conducând treptat la monopoluri, cu urmări negative asupra funcţionării mecanismului economiei;
  • permite tendinţe de speculă cu mărfuri şi titluri de proprietate;
  • poate favoriza o stare de nesiguranţă materială şi nelinişte în rândul proprietarilor mici şi mijlocii;
  • favorizează polarizarea societăţii între bogaţi şi săraci, iar prin posibilitatea moştenirii conduce la formarea unei pături parazite.

În ceea ce priveşte proprietatea publică, constituită în principal pe calea naţionalizărilor şi a unor investiţii speciale, ca avantaje de  reţinut :

  • cuprinde unele domenii devenite în mod tradiţional de utilitate publică, cum ar fi :transportul feroviar, telecomunicaţii, poşta, reţelele de apă, gaze, reţele electrice, exploatarea şi conservarea unor resurse ale solului şi subsolului etc.
  • se angajează în activităţi cu riscuri mari dar necesare societăţii, pentru care întreprinzătorii privaţi nu manifestă interes, cum ar fi :cercetarea ştiinţifică şi cercetarea spaţială;
  • asigură populaţiei un acces mai larg la unele nevoi sociale :asistenţă sanitară, învăţământ public, activităţi culturale ;
  • oferă o mai mare stabilitate locurilor de muncă;

toate aceste virtuţi ale proprietăţii publice prezintă importanţă deosebită pentru dezvoltarea oricărei economii naţionale, dar efectul lor se poate reduce dacă nu se acţionează consecvent în direcţia atenuării consecinţelor şi limitelor acesteia.

Astfel, în modul de organizare şi conducere a activităţii unităţilor economice trebuie ţinut seama de faptul că proprietatea publică :

  1. limitează iniţiativa şi creativitatea în procesul muncii, nivelul câştigurilor fiind relativ mai redus;

determină înstrăinarea lucrătorilor de mijloacele de producţie folosite, limitând interesul şi răspunderea în activitatea lor;

  1. datorită existenţei mai multor verigi administrative, favorizează elemente de birocratism, care întârzie în luarea deciziilor şi reduce capacitatea de adaptare la schimbările pieţei;
  2. poate admite nerentabilitatea unor întreprinderi care supravieţuiesc prin subvenţii de la bugetul de stat.

Proprietatea publică ocupă un loc mai puţin important în SUA, Elveţia, şi are o pondere mai mare în ţări ca :Franţa, Italia, Germania, Austria, Anglia. În general, în toate ţările dezvoltate economic există un sector public puternic, care contribuie cu 25% la producţia de bunuri economice şi la ocuparea forţei de muncă. Rolul sectorului public este determinant în sistemul de învăţământ, ocrotirea sănătăţii, justiţiei, protecţie socială.

Analiza comparativă a proprietăţii private şi a proprietăţii publice, sub aspectul avantajelor şi limitelor conduce la concluzia că prezenţa lor în economia de piaţă se impune în mod obiectiv, fiecare , în virtuţile proprii şi funcţiile de compensare, contribuind la dezvoltarea  economică şi asigurarea echilibrului general al societăţii. Disciplina de piaţă impune egalitatea ambelor forme de proprietate în faţa legilor economice şi juridice, fiecare unitate economică, indiferent de forma de proprietate, participând la procesul concurenţial general.

Adâncind cercetarea, se pot delimita avantaje şi limite şi în cadrul formelor de gestiune, proprii fiecăreia, ca şi în cazul marii şi micii proprietăţi. Din aceste puncte de vedere, avantajele şi limitele vizează :

  • capacitatea de adaptare la nevoia socială şi schimbările pieţei;
  • intensitatea interesului, iniţiativei şi responsabilităţii pentru activitatea economică;
  • capacitatea investiţională, de cercetare şi introducere a tehnicii noi;
  • sfera şi intensitatea economiilor de scară, seriilor de fabricaţie şi riscului economic;
  • formele de organizare, specializare şi conducere a producţiei.

Importanţa deosebită acordată întreprinderilor mici şi mijlocii sunt, în general, mult mai receptive la nevoile pieţei, mai adaptabile la modificări şi mai inovative în abilitatea de a răspunde cerinţelor consumatorilor, aducând o contribuţie semnificativă la îmbunătăţirea mediului competiţional, specific oricărei economii de piaţă. În plus, fiind un segment economic important, creator de locuri de muncă în sectoare de activitate supuse unor transformări structurale însemnate, întreprinderile mici şi mijlocii contribuie la stabilitatea socială a zonei respective.

În cele 12 ţări membre ale UE, întreprinderile mici şi mijlocii deţin 41% din totalul forţei de muncă angajate şi 48,5% din volumul total al cifrei de afaceri realizate. În România, întreprinderile mici şi mijlocii reprezintă 18% din totalul forţei de muncă şi 43% din volumul total al cifrei de afaceri realizate.

Proprietatea mixtă, constituită prin diverse forme de cooperare între unităţi publice şi agenţi privaţi, îşi manifestă prezenţa în toate ţările cu economie de piaţă. O structură mixtă poate avea parteneri locali, din ţara în care se constituie şi parteneri din alte ţări, străini sau internaţionali.

Opţiunea pentru constituirea unei societăţi mixte are la bază analiza avantajelor şi dezavantajelor care ar putea fi obţinute.

Principalele avantaje, comune ambilor parteneri, ar fi :

  • lărgirea nomenclatorului de mărfuri fabricate şi comercializate ;
  • posibilitatea de adaptare a producţiei la cerinţele şi exigenţele de calitate, prezentare ale pieţei externe ;
  • beneficierea de calificarea superioară şi tehnica înaltă a partenerilor ;
  • obţinerea de beneficii valutare suplimentare din operaţiuni comerciale sau financiare ;

Ca dezavantaje de reţinut :

  • diferenţe între metodele de gestiune ale partenerilor care pot împiedica realizarea principiului unităţii de gestiune, deci apariţia neînţelegerilor între parteneri ;
  • diferenţe în sistemele monetare, juridice, precum şi reglementări privind fiscalitatea, regimul vamal, piaţa muncii etc.
  • evaluări diferite ale rezultatelor, în funcţie de interesul particular al fiecărui partener, precum şi de sistemul propriu de valori şi instituţii.

De analizat ar fi şi avantajele constituirii societăţilor mixte în ţară şi în străinătate. Astfel, constituirea societăţilor mixte în ţară prezintă următoarele avantaje :

  • cucerirea de noi pieţe şi extinderea pe pieţele partenerilor străini ;
  • importul de materii prime fără a greva balanţa de plăţi valutare ;
  • restrângerea cumpărării de licenţe, acestea putând face parte din aportul partenerului străin ;
  • valorificarea superioară la export a unor resurse interne ;
  • diminuarea unor importuri de produse prin fabricarea lor în ţară .

Pentru societăţile mixte, constituite în străinătate, avantajele principale sunt :

  1. posibilitatea de a acţiona pe piaţa ţării respective prin relaţii directe;
  2. obţinerea de facilităţi vamale în unele ţări;
  3. efectuarea de operaţiuni financiare care duc la obţinerea de resurse valutare importante.

Procedura de constituire a societăţilor mixte cuprinde ca momente principale:alegerea partenerului extern , stabilirea obiectului de activitate,  alegerea naţionalităţii societăţii mixte, alegerea formei de societate comercială, stabilirea duratei de funcţionare şi a mărimii capitalului social, stabilirea aportului părţilor.

Rezultă, deci, că în economia de piaţă pot exista variate forme de proprietate. Criteriile care decid valabilitatea şi extinderea uneia sau alteia dintre ele sunt eficienţa economică şi eficienţa socială. Esenţial este ca respectiva conlucrare între formele proprietăţii să ducă la cea mai mare eficienţă totală.

Loading...