1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 1.25 (2 Votes)

Problema începutului regimului otomano-fanariot în Moldova și Muntenia a fost discutată în istoriografia românească. De obicei, se consideră că epoca fanariotă, în Moldova, începe în anul 1711, iar în Țara Românească, în anul 1716. În pofida acestui fapt, o bună parte din istorici consideră că nu se poate vorbi despre un anumit an al începutului regimului otomano-fanariot, deoarece domni de origine greacă au fost numiți în Moldova și Țara Românească încă din secolul al XVII-lea, deci, în opinia lor, acest regim începe în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea.

În ce privește cauzele instaurării acestui regim, de asemenea, s-au dat explicații diferite. Unii istorici au afirmat că principala cauză a introducerii acestui regim de către otomani a fost neîncrederea în domnii locali, în boierimea locală, care se ridica la luptă pentru înlăturarea suzeranității otomane. Alții au afirmat că principala cauză a constat în faptul că datorită condițiilor vitrege, boierimea locală s-a ruinat și, ducând lipsă de bani, ea nu mai putea participa la lupta din Istanbul pentru scaunul domnesc, care era din ce în ce mai scump. Valeriu Veliman considera că introducerea acestui regim „a fost dictată de rațiuni politice și militare, prin ea urmărindu-se menținerea Țării Românești și Moldovei în sfera de influență a Porții și preîntâmpinarea oricăror manifestări ale vechilor năzuințe românești de emancipare națională”. „Defecțiunea cantemiriană a determinat Poarta să apeleze la formula politică fanariotă”, se afirmă și în sinteza Istoria României (1998).

Pentru mai mulți istorici (A.D. Xenopol, N. Iorga, Andrei Pippidi ș.a.), defec­țiunea domnitorilor români n-a fost cauza instituirii domniilor fanariote, odată ce domniile fanariote pe tronul Principatelor au precedat anul 1711.

Veniamin Ciobanu observa că, „deși învingătoare în 1711, Poarta otomană a devenit pe deplin conștientă de pericolul pe care îl reprezentau pentru dominația ei în Principatele Române tendințele expansioniste ale puternicilor săi vecini. Pericolul era cu atât mai mare, cu cât tendințele se conjugau, așa cum s-a văzut, cu afirmarea tot mai vădită a dorinței de eliberare a românilor din cele două principate. Defecțiu­nea lui Dimitrie Cantemir a constituit o lecție prea usturătoare pentru ca sultanul și înalții săi demnitari să-i ignore învățămintele. În scopul de a evita urmările nefaste pentru otomani ale sustragerii, indiferent sub ce formă, a Moldovei și a Munteniei de sub dominația lor, se impunea inaugurarea unei noi politici, în primul rând față de cele două Principate. Urmarea acestor considerente a fost modificarea substanțială a statutului lor juridic. Ea s-a concretizat în instaurarea domniilor fanariote, prin numi­rea mai întâi la Iași și apoi la București, a lui Nicolae Mavrocordat”.

Într-un studiu ulterior, Veniamin Ciobanu (1999) aborda problema instaurării regimului fanariot din, am afirma, perspectiva europeană a Moldovei și Țării Ro­mânești: „Această «integrare spirituală» cu Europa Centrală era considerată, și nu fără temei, de cercurile conducătoare otomane ca un pericol real pentru stabilitatea pozițiilor Imperiului, înainte de toate, în nordul Dunării. De aceea, trebuia înlăturat, prin întreruperea brutală a contactelor, pe toate planurile, ale spațiului românesc ex- tracarpatic cu restul Europei. Iar mijlocul la care s-a recurs a fost tocmai instaurarea regimului fanariot. Astfel că, după anul 1711, data la care se consideră că amintitul regim a început să funcționeze în Principate, mai întâi în Moldova și, apoi, din anul 1715, și în Țara Românească, imaginea apartenenței la Europa se estompează treptat, fiind subminată de eforturile regimului în discuție de a integra Principatele Române în sfera de cultură și civilizație orientale”. Așadar, regimul fanariot a semnificat „în­treruperea contactelor directe cu Europa”.

Examinnând relațiile româno-otomane, putem remarca varietatea acestora pe parcursul secolelor, caracterul lor fiind diferit, diferență care se datorează și per­spectivei din care acestea sunt privite. Dar, privite din perspectiva unei istorii a adevărului, observăm o degradare în esență a acestor relații. Nimicirea dinastiilor domnitoare din cele două țări românești au acutizat la maximum raporturile dintre diferitele partide boierești, fiecare străduindu-se să înainteze candidatul ei la dom­nie dintre boierii pământeni, evident, partida „turcofilă” fiind favorizată în aceas­tă competiție de Poartă. Atunci când și această formă de supraveghere a Țărilor Române s-a epuizat, treptat otomanii numesc în scaunele de la Iași și București străini, greci din Istanbul, în care aveau mai multă încredere decât în candidații propuși de boieri. Etapa respectivă coincide cu înăsprirea crizei politice interne și externe a Imperiului Otoman, înăsprirea împilării economice și a controlului po­litic din partea Porții, Țările Române fiind obligate să susțină economic, financiar și militar eforturile otomanilor de a cuceri noi teritorii de la statele creștine din Europa, eforturi care s-au manifestat din plin începând cu anii 70 ai secolului al XVII-lea, cele mai elocvente exemple fiind cucerirea Cameniței (1672) și asediul Vienei (1683). Poziția geostrategică a Țărilor Române, situate la hotarul cu lumea creștină, putea favoriza intențiile otomanilor numai în cazul unei fidelități totale a acestora față de Poartă, fidelitate, care, însă, era mult sub așteptările Istanbulului. Din acest considerent, începând cu anii 70 ai secolului al XVII-lea Poarta face pri­mele încercări de a introduce în Tarile Române o nouă soluție politică, numind în scaunele Țărilor Române dregători greci. Astfel, în anul 1673, domn în Moldova era numit Dumitrașcu Cantacuzino, capuchehaia lui Ștefan Petriceicu la Istanbul, „grec țarigrădean”, „grec tălpiz și fricos, cu piele de iepure la spate, și neavându nici o milă de țară ...” , dar care, totuși, „știe rândul acestor țări”, cum îl caracteriza cronicarul Ioan Neculce. Fidelitatea lui Dumitrașcu Cantacuzino față de Poartă era asigurată și de faptul că „doamna lui era la Țarigrad”.

De fapt, încă Dimitrie Cantemir scria că otomanii s-au gândit să așeze în Mol­dova un grec care să-și aibă casa și rudele la Constantinopol, cu alte cuvinte, o per­soană fără legături cu țara și deci care putea fi ușor ținută sub control.

Această nouă formulă politică a premers regimul fanariot și a pus începutul unei noi etape în relațiile Țărilor Române cu Imperiului Otoman, definită în literatura istorică cu termenul protofanariotism. Florin Constantiniu deosebea o etapă protofa- nariotă în istoria Țărilor Române: 1673-1685 pentru Moldova și 1673-1678 pentru Țara Românească.

Leonid Boicu, de asemenea, scrie că „Poarta a avut ideea instalării fanarioților în Principate cu mult înainte, ca de pildă, la jumătatea secolului al XVII-lea, dar condițiile politice internaționale au îndemnat-o la amânare, ea preferând să «tundă turmele», «nu să le jupoaie». După cum am văzut, împrejurările s-au schimbat la începutul secolului al XVIII-lea, constrângând-o acum să facă uz de un instrument ca sistem (regimul turco-fanariot) de înăsprire a exploatării și tutelei”.

De asemenea, în Istoria României (1998) se afirmă că „Imperiul Otoman ape­lează insistent în ultima treime a secolului la formula prefanariotă. Sfârșitul secolu­lui lasă să se observe influența crescândă a grecilor constantinopolitani în climatul politic, aflat acum sub înrâurirea acestor elemente. Pe măsură ce recesiunea otomană se adâncește, Imperiul Otoman stimulează penetrația constantinopolitană în viața socială și politică, experimentând prin Nicolae Mavrocordat o primă domnie moldo­veana prefanariotă ce anunță soluția radicală a instalării regimului fanariot în 1711 în Moldova și, respectiv, 1716, în Țara Românească. Prefanariotismul, la sfârșitul secolului al XVII-lea și în primii ani ai secolului următor, a vizat deopotrivă structura socială și instituția centrală. El s-a accentuat după pacea de la Karlowitz în condițiile reechilibrării raportului de forțe din zona Țărilor Române. Elementul deosebit pe care l-a adus noua situație, deși venea în prelungirea mai vechilor intenții, de la înce­putul secolului al XVII-lea, de creare, prin grupările grecești și levantine, a unei baze sociale pentru restaurația otomană, a fost fără îndoială apelul la grecul constantin- opolitan și nu la cel naturalizat. De aici a rezultat și dezaprobarea factorilor politici interni, care în textele istorice ale timpului dau expresie, în forme variate, reacției împotriva acestei soluții. Ostilitatea se fixează la nivelul unui fapt ideologic, nefiind confundabilă cu sentimentul antigrec, deoarece atașamentul pentru elenism este o constantă a culturii românești”.

S-a afirmat chiar că „prin numirea domnilor fanarioți, se urmărea integrarea spațiului de la nord de Dunăre în sistemul economic și administrativ otoman”.

Loading...