1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Regimul fanariot a însemnat, în primul rând, desemnarea domnilor direct de către Poarta otomană. În legătură cu acest moment, unii istorici (A.A. Alexandres- cu-Dersca) au opinat că acești domni „încetează de a mai fi șefi de stat”, ajungând „simpli dregători asimilați pașalelor cu două tuiuri”. Domnii fanarioți au fost inte­grați în ierarhia administrativă otomană, responsabili numai în fața sultanului.

Cu toate acestea, existau și excepții. Așa, când la 1730 se stingea din viață dom­nul Țării Românești Nicolae Mavrocordat, soția lui, Smaranda, a cerut boierilor să solicite Porții numirea în scaunul de la București a lui Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae, cerere acceptată de sultan. În legătură cu acest eveniment, unul dintre contemporanii acelor evenimente, cronicarul grec Atanasie Comnen Ipsilanti menți­ona că „s-a păzit încă alegerea domnului de către boierii de țară”, „ca să nu se strice dreptul țării la alegerea domnilor”.

În pofida faptului că în scaunele de la Iași și București erau numiți greci dintre foștii dragomani de la Poartă, au fost și unele excepții. În prima jumătate și la mij­locul secolului al XVIII-lea, au domnit doi reprezentanți ai familiei românești Ra- coviță, iar începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, patru reprezentanți ai familiei românești Călmașu (Callimachi), originară din ținutul Orhei. Familiile Mavrocordat și Ghica au predominat. Din cei 39 de ani (1711-1750) lor le-au revenit 29, iar familiei Racoviță doar 10 ani. Andrei Oțetea a stabilit că între diferite nea­muri grecești au existat chiar anumite înțelegeri cu privire la succesiunea în scaunul Moldovei sau al Țării Românești. Așadar, caracteristic pentru regimul fanariot din prima jumătate a sec. al XVIII-lea a fost faptul că în Moldova și Țara Românească au domnit două familii grecești și una românească.

În opinia lui Valeriu Veliman, numirea direct de către Poartă a grecilor din Istanbul nu a urmărit scopul să schimbe fundamental statutul juridic al celor două țări românești extracarpatice și, în realitate, acest regim „nu a dus la modificarea în esență a statutului juridic al Țării Românești și Moldovei”.

Leonid Boicu (1986) menționa că „Problema constă în corecta deslușire a termenilor. Pe domnitori, nu atât etnia, cât administrația lor îi definea, și anume: executori mai mult sau mai puțin fideli ai unui regim, chiar sistem, care trebuie numit, cum s-a și făcut, turco-fanariot, ceea ce nu se reduce la o stare de spirit, ci definește un cadru și exercițiu juridico-politic. Practica are antecedente anului 1711, dar devine sistem după acel an”. Opinia a fost susținută și de alți istorici care remarcau că „domni străini de țară întâlnim și în veacul precedent, după cum o par­te dintre «fanarioți» sunt români sau greci românizați. Așadar, nu etnia principilor trebuie avută în vedere, ci administrația lor și mai ales statutul politico-juridic al țării”. Domnii fanarioți, de regulă, erau numiți din rândul dragomanilor, de cele mai diferite origini etnice: greci, albanezi, români, din cartierul Fanar, al Constan- tinopolului.

Izvoarele publicate care reflectă raporturile Țărilor Române cu Poarta otomană în epoca fanariotă oferă informații și în privința instituției domniei. Unele dintre ele acordă domnilor „independență” deplină, în sensul recunoașterii puterii depline de administrare a țării. În mai multe acte sunt menționate prerogativele domnului ca autoritate supremă asupra tuturor supușilor și asupra întregului teritoriu al țării, dreptul suprem în materie fiscală - introducerea și perceperea impozitelor, dreptul de a percepe taxele vamale etc. Domnii au dispus și de autonomie juridică, fiind instanța supremă de judecată în țară. Domnii români au avut dreptul să mobilizeze oșteni pentru a-și apăra țara în fața trupelor străine.

Documentele timpului fixează mai clar și obligațiile domnilor față de Poartă: îndeplinirea rapidă și corectă a tuturor poruncilor sultanului, achitarea obligațiilor bănești și materiale, furnizarea informațiilor referitoare la Țările Române și la țările învecinate.

Autonomia Țărilor Române a fost garantată de Poartă prin berat (diplomă de investitură), acordată domnilor în epoca fanariotă (V. Veliman). Și în această pe­rioadă principiul autonomiei politice a reprezentat fundamentul raporturilor dintre Principatele Române și Poartă. Mai multe acte otomane subliniază că Țările Române sunt „separate la cancelarie, scutite de a fi călcate cu piciorul și libere în toate privin­țele”. Această formulă precizează clar poziția distinctă a Țărilor Române în cadrul sistemului politico-administrativ al Porții. Pentru Moldova, formula o avem într-un act din 6-15 iunie 1740, pentru Țara Românească, într-un act din 17-26 aprilie 1742: „principatul Țării Românești, dintre anexele țărilor mele bine păzite, fiind separat de cancelarie și scutit de a fi călcat cu piciorul și liber în toate privințele, judecarea și rezolvarea pricinilor și litigiilor pe care sărmanii supuși ce locuiesc și stau și sunt stabiliți în principatul pomenit le au, fie între ei, fie cu persoane venite din alte locuri, sunt încredințate întru totul voievozilor lor”.

Este de remarcat și faptul că von Hopkins, reprezentantul regelui Suediei la Poartă, consemna într-un raport al său din 1742 că Țările Române nu se numărau printre cele 16 beilerbeilicuri otomane din Europa. Von Hopkins subliniază că Mol­dova și Țara Românească se bucurau fiecare de privilegii speciale obținute „prin tratate de capitulații”, una dintre cele mai importante constând în aceea că erau gu­vernate de principi creștini.

Pentru desemnarea statutului politico-juridic al Țărilor Române erau folosite și alte sintagme ca: „anexe ale țărilor bine păzite”, „proprietate rămasă în moșteni­re”, „provincii privilegiate”. Acestea urmau să sublinieze suzeranitatea Porții asupra Țărilor Române, apartenența lor la sistemul politic otoman, dar nu și la un sistem instituțional.

De regulă, domnia era dată pentru trei ani de zile. Însă acest principiu era încăl­cat permanent. Domnii erau schimbați înainte de expirarea termenului - aceasta se făcea pentru că otomanii beneficiau de mari profituri materiale și financiare. Așadar, o trăsătură caracteristică a regimului fanariot a constituit-o procesul de schimbare a domnilor. În Moldova, stăpânul scaunului domnesc a fost schimbat de 11 ori, iar în Țara Românească de 10 ori, domnii fiind instalați în scaun de câte 3-4 ori în fiecare țară.

Țările Române au continuat să fie un teatru de război, unde marile puteri ale timpului căutau să-și satisfacă interesele lor strategice. Aceasta a provocat mari pier­deri materiale, financiare, umane și teritoriale. La 1715 otomanii ocupă o bună parte din nordul Moldovei și formează raiaua Hotin, teritoriu retrocedat pentru puțin timp (iunie 1740) Moldovei. De asemenea, la 1718, Oltenia a fost anexată de Imperiul Habsburgic, teritoriu retrocedat Țării Românești în 1739. Aceste cedări teritoriale au însemnat atât încălcarea de către Poartă a vechilor tratate încheiate cu Țările Ro­mâne, cât și slăbiciunea militară a Imperiului Otoman. Este de remarcat și faptul că fanarioții, în măsura posibilităților, de altfel nu prea mari, au apărat integritatea teritorială a Țărilor Române.

În materie de politică externă, fanarioții au fost lipsiți total de dreptul de a pro­mova o politică externă independentă față de Poartă. Drepturile lor s-au limitat la obligația de a culege informații în folosul Porții. Și doar Ioan Mavrocordat partici­pă nemijlocit la negocierile de pace de la Passarowitz. Leonid Boicu menționa că „domnitorii fanarioți, ca foști mari dragomani ai Porții, aveau vechi relații cu repre­zentanții Puterilor la Constantinopol, ceea ce le îngăduia un joc politic de oarecare amplitudine în planul secund al desfășurărilor”.

Este de remarcat și faptul că, cel puțin, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, domnii fanarioți nu se mai situează în fruntea mișcării de eliberare a românilor, acest rol revenind doar partidelor boierești din Moldova și Țara Românească. În legătură cu aceasta, Leonid Boicu sublina: „S-a făcut afirmația că începând cu anii războiului din 1716-1718 lupta antiotomană nu va mai fi condusă de domnitori, ca în secolele precedente, ci de boieri. Este un adevăr, în măsura în care boierii indigeni aveau capacitatea și voința de a conduce lupta. Regimul autorității totale domnești, funcți­onând ca un pandant al Porții, nu putea duce o luptă deschisă fără periclitarea țelului suprem al fanarioților: scaunul domnesc. Tendințe învăluite în mister sau gesturi brusce antiotomane ale unor domnitori fanarioți poartă pecetea celor mai intime pre­ocupări pentru asigurarea tronului, în schimb, boierimea autohtonă, grație tocmai poziției sale față de domnitorii fanarioți, ca exponenți ai regimului turco-fanariot, va acționa subteran sau «legal» prin plângeri, ceea ce dă o notă reală, validă luptei țintind la impunerea revendicărilor majore: domnitor național și, în general, admi­nistrație națională”.

În epoca fanariotă, s-a ajuns la o exploatare fiscală excesivă a populației. Ma­joritatea obligațiilor încasate de la țărani încep să fie plătite în bani. Este de reținut menținerea unor dări vechi care se colectau pentru satisfacerea cerințelor Porții, din secolul precedent. Este vorba în primul rând de banii steagului, impozit plătit de ță­rani, preoți, mazili, posibil și de boieri. Darea este amintită în timpul domniei lui Gri- gore Ghica (1735-1741) și Constantin Mavrocordat (1741). În timpul lui Constantin Mavrocordat se plăteau câte 105 parale de persoană. În folosul statului s-au plătit berbecii, dare amintită și în timpul domniei lui M. Racoviță (1716-1726), sulgiul (în bani), ialovița (în natură și în bani), ban domnesc (temporară, în bani și în natură), văcăritul. Darea a fost foarte grea pentru populație. La 1741 C. Mavrocordat a desfi­ințat văcăritul, măsură apreciată de N. Grigoraș drept „poate cea mai democratică din istoricul organizării vistieriei moldovenești”. Totuși, loan Mavrocordat, care ocupă scaunul Moldovei între 1743-1747, reintroduce această dare - 7 lei și 45 bani pen­tru fiecare vită. O altă dare era cunița, plătită atât de străini (negustorii ieniceri din Bender la 1731 plăteau cunița pentru pășunatul animalelor în Moldova, negustorii armeni (1739) plăteau cunița pentru cumpărări de vite din Moldova), cât și de boieri, negustori, văduve, țărani ș.a.

Uneori, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, este atestat țigănăritul - o anumită sumă de bani pentru fiecare cap de rob (1713-2 ughi de cap de rob) și fumă- ritul, dare care s-a extins asupra casei, grajdului etc. în Iași. Era o dare foarte grea, este menționată ultima dată în timpul lui Grigore II Ghica (1735-1741).

Cu toate că fanarioții au încercat să reglementeze plata impozitelor de către popula­ție, ei întotdeauna au adunat mai mult. Spre exemplu, Mihail Racoviță (1741-1744, Țara Românească), în primele 14 luni de domnie, a încasat 7 „ciferturi” de la populație.

O formă specifică de jefuire erau „împrumuturile” de la mitropolit, marii dre­gători, boieri ș.a. Același M. Racoviță a „împrumutat” 4.332 de pungi cu bani în anii 1741-1742.

După cum s-a menționat, la renta în bani erau convertite renta în natură (dijma) și renta în muncă. Bani se luau pentru dijma din pâine, fân, livezi, grădini, vin, stupi etc.

Obligațiile în muncă constau din boieresc și clacă. Boierescul putea fi achitat parțial și cu bani. Spre exemplu: în loc de cele 24 de zile fixate de hrisovul din 1749, țăranii puteau lucra doar 12, pentru celelalte 12 să plătească bani (2 lei). Claca nu avea un număr de zile fixe și se îndeplinea la cererea stăpânului la cositul fânului, la prășit, la arat etc.

Fanarioții au apărat interesele Țărilor Române în fața negustorilor turci care jefuiau populația. Grigore Ghica (1733-1735, Țara Românească) a impus supușii otomani care se așezau în țară să plătească dări pentru vitele lor, interzice turcilor să se ocupe cu agricultura și să țină vite pe moșia Paraipani (Vlașca) a Mănăstirii Radu- Vodă „făr-de voie și făr-de tocmeală”.

De asemenea, Mihail Racoviță (1741-1743, Moldova) a obținut izgonirea la- zilor (negustori turci, originari din Asia Mică), obținând permisiunea Porții să fie „alungați din tot principatul, fiind desființate și piețele neguțătorești și bâlciurile, ba chiar li se dărâmară cu totul și locuințele lor”.

Fanarioții din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cu toate că au căutat o cale de compromis cu clasa politică locală, au exclus pe mitropoliți din sfera vieții politice, recunoscându-le doar autoritatea ecleziastică.

Mai mulți domni fanarioți au folosit sigilii cu stema unită. În opinia Mariei Dogaru, fanarioții au recurs la acest mijloc „din tactică diplomatică ... pentru a se integra în societatea românească, pentru a nu fi socotiți străini de neam ...”. Este de remarcat că încercarea de apropiere s-a făcut și pe alte căi. Spre exemplu, în noiem­brie 1732, Constantin Mavrocordat s-a căsătorit cu moldoveanca Ecaterina Ruset.

Veniamin Ciobanu sublinia că pentru regimul fanariot a fost caracteristic desele schimbări de domnie, mutarea domnilor dint-o țară în alta, devenită sistem, începând cu sfârșitul deceniului al treilea al secolului al XVIII-lea. Prin acest sistem, Poarta obținea sume importante de bani din principate. Prin schimbarea deasă a domnilor, instituția domniei a degradat.

Cât privește haraciul plătit Porții în această perioadă, situația se prezintă în felul următor. La 1702-1703 haraciul anual plătit Porții era de 141.718 guruși (283 de pungi acce). Începând cu anul 1742, haraciul se ridica la 285.000 guruși, ridicare motivată prin realipirea Olteniei la Țara Românească. Haraciul Moldovei la 1711 era de cca 65.000 de imperiali. La 1718-1719 Moldova plătea 65.454 guruși. La 1761 haraciul Moldovei era de peste 67.454 guruși. Așadar, numai în cadrul Țării Româ­nești, avem o sporire considerabilă a haraciului, în ce privește Moldova, volumul haraciului practic a rămas stabil în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Dar exploatarea economică din partea Porții nu s-a limitat doar la haraci. Mari sume bănești erau plătite în legătură cu obținerea domniei, pentru reînnoirea domniei. Aceste sume erau atât de mari, încât, conform unor istorici (V.Veliman), ele au consti­tuit una din cauzele decăderii Principatelor Române. Fanarioții au achitat Porții nenu­mărate dări extraordinare în bani și produse alimentare, care, de asemenea, secătuiau Țările Române. Leonid Boicu menționa că „forța economică a Principatelor este însă mult diminuată de monopolul parțial otoman și regimul de jaf și incurie fanariot”.

Pentru câștigarea și menținerea bunăvoinței dregătorilor otomani, fanarioții au suportat nenumărate cheltuieli neoficiale (blănuri, ceasuri, diamante etc.). Spre exemplu, pe M. Racoviță (1730-1731) bunăvoința demnitarilor otomani 1-a costat 1.000 de pungi. La 1742 Constantin Mavrocordat și Mihai Racoviță au căutat să obți­nă bunăvoința unui demnitar otoman cu o casetă cu diamante de 13 pungi, secretarul său afirmând că și 150 de pungi e puțin. Dacă ei totuși vor să-i facă un peșcheș bun, să-i trimită domnul Moldovei 2-3 fete frumoase împodobite, pot fi și moldovence.

Domnii fanarioți, cel puțin în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, au susți­nut și cultura românească. În aprecierea lui N. lorga, „acești străini (fanarioții - I.E.) sunt cei care au îngropat slavonismul”. În Academia Domnească era și o clasă „de moldovenește”. La 1741 Constantin Mavrocordat încerca să întemeieze școli în ora­șele Moldovei. Domnul cerea ca corespondența dintre organele centrale și locale să fie purtată în limba română, Constantin Mavrocordat obligându-1 pe ispravnicul de Soroca să-și caute logofețel și să scrie numai românește.

Totuși, nu se poate nega și un alt fenomen, cel de grecizare a culturii românești. Secretarul administrației austriece a Olteniei, Nicolaus de Porta, menționa în Rapor­tul din 1726 că „adaosurilor slave în limbă (limba română - I.E.) li s-au suprapus cele grecești, care continuau să o corupă, fenomen posibil și explicabil, după părerea sa, numai datorită faptului că turcii desemnau în fruntea Moldovei și a Țării Româ­nești doar „voievozi greci”. Aceștia, la rândul lor, au adus cohorte de „oficiali greci”, așa încât „hinc lingua graeca de facto floret, et in Ecclesia Vaivodae ”. Tot el indică și distrugerea nobilimii autohtone, care avea, conform opiniei lui Veniamin Ciobanu, „rolul de factor de conștiință de sine a unui popor”.

Înainte de a încheia subiectul dat, sunt de remarcat două aprecieri ale fanarioților făcute de N. lorga. Fanarioții, în opinia sa, „politicește sunt otomani, cultural, ei, ve­nind din italienismul de la Padova, sunt filozofi de modă franceză ...” Și tot N. lorga considera că atunci „când s-au deprins fanarioții cu țara, nu au fost nici mai buni, nici mai răi decât alții, deseori se întâmpla să fie chiar mai buni”. Pe de altă parte, V. Ciobanu era convins că secolul al XVIII-lea românesc s-a aflat sub zodia nefastă a regimului fanariot, alimentat și întreținut, în domeniul „cadrelor”, care l-au întruchi­pat, de grecii din Fanar. Viciile regimului fanariot erau atât de grave, încât aproape anihilau avantajele, mai ales cele naturale, de care beneficiau aceste țări.

Așadar, se poate constata că în timpul fanarioților statutul juridic al Moldovei și al Țării Românești rămânea acela de state vasale Imperiului Otoman. Regimul turco-fanariot, pe de o parte, a determinat un regres economic, politic și militar al Țărilor Române, pe de altă parte, a avut loc și un proces de orientalizare a culturii și civilizației românești, limba greacă fiind folosită în administrație, școală și biserică, au fost preluate, într-o anumită măsură, moravurile, îmbrăcămintea și modul de viață din capitala Imperiului Otoman. Dar, nu poate fi negat nici faptul că unii domni fa- narioți, care au domnit succesiv și în Moldova, și în Tara Românească, prin seria de reforme pe care le-au realizat (administrativă, judecatorească, socială, fiscală, biseri­cească etc.), au contribuit esențial la procesul de modernizare a societății românești. Caracteristic pentru regimul fanariot a fost restrângerea autonomiei Țărilor Române, grecizarea domniei și a dregătoriilor, a bisericii, învățământului, culturii în general, sporirea controlului otoman, a obligațiilor față de Poartă, fiscalitatea excesivă etc.

Loading...