1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În primii ani de ocupaţie, oficialităţile ruse, în scopul asigurării unei tranziţii temperate de la un sistem de administrare la altul, au instituit în Basarabia un regim administrativ provizoriu, care avea multe afinităţi cu cel al Moldovei. Menţinerea, până la o anumită limită, a similitudinii cu sistemul administrativ moldovenesc era un procedeu ce se înscria perfect în albia politicii administrative promovate tradiţional de autorităţile ruse în provinciile anexate.

Principalul scop politic al administraţiei provizorii, impus de oficialităţile ruseşti, era de a convinge populaţia creştină aflată sub dominaţia otomană de avantajele stăpânirii pravoslavnice ruseşti, simpatia popoarelor vecine trebuind să faciliteze expansiunea Imperiului rus în Balcani.

Sistemul administrativ constituit în regiune, conceput pentru un timp limitat şi care era o copie rusificată a modelului administrativ moldovenesc, s-a dovedit a fi inoperant.

Cercetarea procesului de implementare şi a funcţionalităţii sistemului administrativ provizoriu presupune elucidarea următoarelor aspecte: caracterizarea succintă a sistemelor administrative existente în regiune până la ocupaţia rusă; studierea şi caracterizarea suportului juridic în baza căruia a fost implementat acest sistem; elucidarea obiectivelor politicii administrative promovate în regiune de autorităţile ruse; explicarea cauzelor care au determinat autorităţile ruseşti să ia o atitudine specială faţă de organizarea administrativă a Basarabiei; relevarea instituţiilor şi structurilor administrative instituite în regiune; cercetarea modului de constituire a instituţiilor administrative, a atribuţiilor şi competenţelor cu care au fost abilitate să le exercite; analiza succintă a funcţionalităţii regimului de administrare şi elucidarea carenţelor ce au influenţat viabilitatea acestui sistem.

Tratatul de pace de la Bucureşti, iscălit la 16/28 mai 1812, a stabilit noul hotar dintre Principatul Moldova şi Imperiul rus pe râul Prut.1 Motivele expansiunii ruse în Principate erau diverse. În primul rând, menţionăm că expansiunea teritorială era direcţia generală a politicii externe a Imperiului rus; în al doilea rând, anexarea Principatelor ar fi asigurat Imperiului rus controlul bazinului dunărean; în al treilea rând, teritoriile cotropite trebuiau să demonstreze ţărilor din Balcani avantajele guvernării ruseşti, contribuind astfel la creşterea prestigiului internaţional al Imperiului; în al patrulea rând, înainte de 1812, ţăranii ruşi obişnuiau să fugă aici pentru a scăpa de şerbie; în sfârşit,

anexarea ar fi garantat siguranţa portului Odesa.2

Actul din 1812 a constituit un gest arbitrar de expansiune şi cotropire. Turcia, sfidând normele dreptului internaţional, a cedat teritoriul unui stat cu care se afla în relaţii de suzeranitate şi care, de fapt, nu-i aparţinea. Conform concepţiilor dreptului musulman lumea se diviza în trei categorii: 1.,,ţara islamului" (,,dar al-islam") - teritoriile administrate de guvernanţi musulmani în baza dreptului musulman; 2. ,,ţara războiului" (,,dar al hard") - ţările populate de „necredincioşi" sau de musulmani aflaţi sub suzeranitatea ,,necredincioşilor" şi împotriva cărora trebuia declanşat ,,războiul sfânt" (djihad, gazavat); 3. a treia categorie, intermediară, era ,,ţara păcii"(,,dar al- ahd") - tributarii Porţii otomane din categoria cărora făceau parte şi Principatele Române.

Fiind vasală a Porţii Otomane, Moldova nu şi-a pierdut calitatea de stat suveran, menţinându-şi statalitatea naţională, sistemele politic, economic, juridic, administrativ, fiscal şi religia.3

Imperiul rus, fără nici un drept istoric, etnic sau politic a „sfâşiat"4 jumătate din teritoriul Moldovei. Iar „complicitatea Rusiei la violarea unui contract de drept internaţional, - menţiona N.Titulescu,- nu poate crea dreptul".5 Prin iscălirea tratatului de la Bucureşti nu şi-au respectat obligaţiile faţă de Moldova nici puterea „suzerană", nici cea „protectoare".

Schimbul actelor de ratificare a avut loc la Bucureşti în ziua de 14 iulie 1812.6 Teritoriul anexat avea o suprafaţă cu 7400 km2 mai mult decât rămânea Moldovei7 şi aducea Imperiului rus importante avantaje. În Manifestul său din 5 august 1812, ţarul Alexandru I afirma: „Această pace care ne-a fost dată de Dumnezeu, a adus foloase strălucite Imperiului Rusesc, cuprinzând în hotarele lui suprafaţa pământului bine populată şi fertilă care are întinderea de la Akkerman până la gurile râului Prut, care se află la o distanţă de 9 verste de la Iaşi şi de la gurile acesteia până la frontiera Cezariană şi de acolo spre jos de Nistru, în total aproape 1000 verste, cuprinzând în ea cele mai vestite cetăţi: Hotin, Bender, Chilia, Ismail, Akkerman şi multe alte oraşe comerciale".8 Dacă luăm în consideraţie şi raptul teritorial din 1775, raportul dintre teritoriile rămase Moldovei şi cele răpite era următorul: Bucovina - 10442 km2 (11%); Basarabia - 45630 km2 (48%); Moldova - 38230 km2 (41%).9

Boierimea Moldovei, la 26 octombrie 1812, a alcătuit un protest contra răpirii Basarabiei, care a fost înmânat de Domnitorul S.Calimach Porţii. El însă a refuzat să prezinte un protest similar Congresului de la Vienna, temându-se să nu aibă neplăceri din partea Rusiei. Fiind indignat de laşitatea Domnului, mitropolitul Veniamin Costachi a exclamat:,,pentru Bucovina, Vodă-Ghica şi-a jertfit viaţa, iar noi pentru Basarabia, nu facem măcar un protest".10 În protestul boierilor moldoveni se arăta că teritoriul cedat Rusiei avea o pondere deosebită în economia ţării: ,,Din cele 200000 kile de grâu ce se trimiteau anual Turciei, 120000 proveneau din provincia cedată, 140000 ocale de unt din 300000; 120000 de vite faţă de 40000 din restul provinciilor; 625000 mii lei din birul Ţării de 1695000 lei", iar ,,din cei 120000 birnici cît erau în toată ţara 80000 locuiau în partea cedată".,,Pierderea păşunelor din Bugeac, va aduce mari prejudicii creşterii vitelor, exportul vitelor aducând Moldovei un venit de 3 milioane lei anual." 11

La momentul invaziei trupelor ruseşti, în toamna anului 1806, spaţiul Pruto-Nistrean prezenta trei regiuni cu regimuri administrative diferite: ţinuturile moldoveneşti, Bugeacul stăpânit de tătari şi raialele turceşti12. În cele ce urmează vom face o succintă caracterizare a acestor regimuri de administrare.

În perioada dominaţiei otomane, Moldova a suferit grele pierderi teritoriale. Teritoriile răpite au fost transformate în raiale turceşti şi incluse în componenţa paşalâcului Silistra.13 Între anii 1538-1541 din teritoriile moldoveneşti ocupate de turci au fost formate două unităţi administrative distincte (sangiac) - Akkerman şi Bender, conduse de sangiacbei.14 Sangiacbeiul din Bender era abilitat să supravegheze activitatea Domnului Moldovei şi să soluţioneze litigiile teritoriale moldo - osmane.15 Satele moldoveneşti aflate în componenţa raialelor erau administrate de subaşi, numiţi de administraţia turcă. Sarcina lor principală era colectarea de la populaţie a produselor şi a haraciului.16 Litigiile dintre musulmani şi creştini erau

17                                                                                                                                               18

examinate de cadiu , după principiul discriminării populaţiei băştinaşe.

În afară de turci, o parte din teritoriul Moldovei a fost populat de tătari, care din 1475 erau vasali ai Imperiului otoman. Satele moldoveneşti situate în Bugeac erau administrate de „voievodul satelor creştine", numit de Han şi care îşi avea reşedinţa la Căuşeni - centrul administrativ al tătarilor.

Ţinuturile Greceni, Codru, Hotărniceni, Orhei, Soroca, Iaşi, rămase sub jurisdicţia Moldovei erau administrate ca şi restul ţinuturilor moldoveneşti.19

Instituţia principală a statului feudal moldovenesc era Domnia - instituţie originară şi autohtonă. Referitor la calitatea de suveran al Domnului în literatura de specialitate nu s-a stabilit un consens. Unii autori, printre care şi A. Boldur, consideră că ,,rolul de autocrat nu corespundea" instituţiei domneşti, mai ales că situaţia externă a Principatelor îi obliga să jure credinţă regilor Poloniei şi Ungariei, iar odată cu instaurarea dominaţiei turce au fost privaţi şi de prerogativele în domeniul politicii externe.20 Alţi autori, în deosebi Mihai T. Oroveanu, consideră că Domnii erau pe deplin suverani şi declaraţiile lor de vasalitate care, de altfel, erau un lucru firesc al acelor timpuri, nu le îngrădeau prerogativele în materie de politică externă, vasalitatea fiind numai nominală şi nu reală.21 Analiza surselor istorice şi a literaturii de specialitate ne permite să considerăm că Domnul era pe deplin independent în administrarea internă a Ţării, iar în ceea ce priveşte exercitarea atribuţiilor externe, ele au fost limitate, odată cu intensificarea dominaţiei otomane. Considerăm însă că limitarea anumitor prerogative nu este echivalentă cu pierderea lor.

În Moldova, Domnul chiar de la începuturi, s-a situat în postura de exponent al entităţii statale.22 El avea largi prerogative în următoarele domenii: legislativ, judecătoresc, politică externă, militar, financiar, bisericesc. Domnia era secundată de două tipuri de instituţii complementare: a) corpuri consultative pentru luarea deciziilor şi b) agenţi de execuţie a hotărârilor luate.23 Corpurile consultative ale domniei erau Sfatul domnesc, şi Marea adunare a Ţării.

În rezolvarea treburilor publice Domnii, iniţial, erau ajutaţi de curtenii lor. Ei, realizând şi activităţi cu caracter public, au evoluat în timp în slujitori ai statului - dregători, care sunt atestaţi în documentele istorice din secolele XIV- XV.24 După natura atribuţiilor realizate dregătoriile pot fi divizate în două categorii: dregătorii publice şi dregătorii private.

Marii dregători erau ajutaţi în exercitarea atribuţiilor de funcţionari care purtau aceleaşi titluri ca şi superiorii lor cu adăugirea a ,,vtori", ,,treti" (al doilea, al treilea). În subordinea lor se aflau o altă categorie de funcţionari (,,slugi") care purtau aceeaşi titulatură ca marii dregători, dar în formă diminutivă.25

De către C.Mavrocordat a fost stabilită regula: boier poate fi doar titularul slujbei domneşti, neacceptând boieria fără dregătorie. Până la realizarea acestei reforme, criteriul boieriei era stăpânirea pământului.26

Sistemul administrativ medieval moldovenesc era caracterizat de următoarele particularităţi: nu exista o delimitare strictă a competenţelor şi o specializare a atribuţiilor; pentru funcţiile îndeplinite dregătorii nu erau remuneraţi, ci răsplătiţi;27 exista o ierarhie strictă a funcţiilor: dregătorii erau numiţi şi revocaţi de Domn, ei, fiind în serviciul statului, erau şi slugile particulare ale Domnului.

Teritoriul Ţării era divizat în ţinuturi administrate de pârcălabi şi sudeţi. În 1741 ei au fost înlocuiţi de către C.Mavrocordat cu ispravnici abilitaţi să exercite funcţii administrative şi judecătoreşti.28

Subdiviziunile administrative ale ţinuturilor erau ocoalele. Ocoalele erau administrate de ocolaşi numiţi de ispravnic şi erau abilitaţi să exercite atribuţii administrative şi poliţieneşti. Satele erau administrte de un organ colectiv - ,,oamenii buni şi bătrâni", care aveau atribuţii fiscale şi judiciare.30 În fiecare sat exista un vataman şi un vornicel. Vatamanii îndeplineau funcţii administrative şi poliţieneşti. Vornicii se ocupau de problemele fiscale. În satele boiereşti ei colectau veniturile în folosul proprietarului, repartizau ţăranilor prestaţiile şi urmăreau îndeplinirea lor; tot ei judecau în numele proprietarilor litigiile şi conflictele neînsemnate. Vatamanul era ales de către obştea sătească, iar vornicelul era reprezentantul proprietarului. Această stare de dualitate s-a menţinut până în secolul XVIII şi s-a terminat în favoarea ultimului.31

Administrarea oraşelor era înfăptuită de funcţionari numiţi de domnie şi de reprezentanţii autoadministraţiei orăşeneşti, în componenţa unui şoltuz şi a 12 pârgari. Acest sistem s-a menţinut până în secolul XVIII, când vechea organizare este înlocuită, treptat, cu o nouă instituţie administrativă orăşenească - epitropia.32

În anul 1807, teritoriile ocupate de otomani au fost trecute în administrarea Moldovei,33 fiind formate trei ţinuturi noi: Bender, Tomarovo şi Akkerman, care în anii războiului au fost administrate de ispravnici numiţi de Divanul Moldovei.34

După ocuparea Principatelor, în toamna anului 1806, autorităţile ruseşti instaurează propriul lor sistem de administrare, domnia lui C.Ipsilanti fiind mai mult nominală. La 17 februarie 1808, Alexandru I îl înlătură definitiv pe C. Ipsilanti de la domnie şi la 24 februarie îl numeşte pe senatorul S.Cuşnicov preşedinte al Divanurilor. În ajutorul lui S.Cuşnicov a fost creată o cancelarie şi s-a instituit un corp de revizori, funcţionarii acestor instituţii fiind recrutaţi în Rusia. În afară de funcţionarii menţionaţi au fost numiţi şi reprezentanţi speciali ai Divanurilor, care participau la anchetele şi cercetările efectuate de revizori la faţa locului şi îndeplineau diferite misiuni cu caracter administrativ. S.Cuşnicov era abilitat să coordoneze şi să supravegheze activitatea Divanurilor, să confirme persoanele numite în diferite funcţii de către Divane şi însăşi membrii Divanurilor. Principala sa obligaţie, însă, consta în a impune Divanele să execute ordinile autorităţilor militare ruse. Astfel că sarcina principală a Divanului a fost redusă la stabilirea şi încasarea impozitelor, la asigurarea diverselor necesităţi ale armatei.35

Structurile administrative ţinutale şi locale în perioada ocupaţiei ruse n-au suferit modificări esenţiale. În 1809, pentru a asigura executarea de către populaţie a prestaţiilor şi contribuţiilor mereu crescânde, pe lângă ispravnic a fost instituită funcţia de comisar militar. În martie 1810 S.Cuşnicov e înlocuit cu senatorul V.I.Crasno-Miloşevici, care, epuizând toate procedeele de stoarcere a banilor de la populaţie, a introdus practica vinderii funcţiilor

publice.36

Populaţia a suportat staţionarea armatei ruse, efectivul căreia era în permanentă creştere: 30-40 mii la începutul războiului, 80 de mii în 1807 şi peste 140 mii în 1808. 37 Starea poporului, conform relatărilor generalului A. de Langeron, nobil francez aflat în serviciul Rusie, era: ,,copleşit de corvezi şi transporturi, chinuit şi jefuit de slujbaşii guvernului".38 Această stare de lucruri a generat o atitudine de ostilitate faţă de autorităţile ruse, sau cum afirma L.Casso: „populaţia a pierdut încrederea în posibilitatea administraţiei noastre de a-i micşora suferinţele".39 Oficialităţile ruse recunoşteau la 1813, că ,,această ţară ... jefuită şi pustiită de operaţiile militare din anii 1806-1810 prezintă un pustiu vast şi nepopulat".40 Chiar şi ţarul Alexandru I a fost nevoit să recunoască: „Excesele trupelor noastre în Moldova şi Ţara Românească au exasperat pe locuitori.".41

Introducerea administraţiei civile ruseşti în Principate, după consideraţiunile noastre, a avut drept scop asigurarea aprovizionării trupelor militare şi pregătirea condiţiilor pentru anexarea Principatelor. Autorităţile de la Petersburg, preconizând să anexeze Principatele Române, erau preocupate de problema elaborării unei variante profitabile de administrare a acestor teritorii. La Petersburg , în februarie 1812, chiar a fost creat şi un comitet special, pentru elaborarea unui regulament de administrare a noilor provincii.42

G.Bănulescu-Bodoni, în demersul său către M.M.Speranski din 8 februarie 1812, a propus crearea unei comisii pe lângă guvernator, alcătuită din reprezentanţii nobilimii locale, abilitată să exercite funcţii administrative. Se insista şi asupra separarării autorităţilor civile de cele militare.43

După încheierea Păcii de la Bucureşti, administraţia civilă rusă din principate şi-a suspendat activitatea. La Chişinău, ales de către G.Bănulescu- Bodoni şi V.I.Crasno-Miloşevici în calitate de oraş-reşedinţă a provinciei anexate, au fost transferaţi funcţionarii cancelariei civile a comandamentului armatei dunărene.

Misiunea de a primi teritoriul anexat i-a fost încredinţată amiralului P.V.Ciceagov, noul comandant al armatei dunărene.44 Ciceagov a venit la faţa locului însoţit de Scarlat şi Alexandru Sturdza cu care întreţinea relaţii de prietenie şi care-i fuseseră numiţi în calitate de consultanţi.45 S.Sturdza, rudă prin soţia sa cu familia Moruzi, fost vornic şi vistiernic al Moldovei în 1792 şi-a vândut moşiile şi s-a stabilit cu traiul la început în Belorusia, iar apoi în Rusia.46 Odată cu P.V. Ciceagov, în calitate de şef al cancelariei diplomatice a armatei dunărene a venit în regiune I.Capodistrias 47, care a avut o mare influenţă asupra organizării administrative a Basarabiei.

P.V.Ciceagov a fost abilitat de autorităţile ruseşti să organizeze administraţia civilă a Basarabiei.48 După iscălirea păcii de la Bucureşti, el i-a ordonat lui I.Capodistrias să elaboreze regulamentul de administrare provizorie a Basarabiei.49

Suportul juridic al sistemului de administrare implementat în Basarabia în primii ani de ocupaţie rusească l-au constituit următoarele acte normative: „Constituirea administraţiei provizorii în Basarabia", „Instrucţiunile amiralului P.V.Ciceagov către S.Sturdza" şi legea din 2 februarie 1813 „Despre instituirea a două departamente şi a adunării lor comune".

La 23 iulie 1812 P.V.Ciceagov semnează proiectul regulamentului administrării provizorii a Basarabiei alcătuit de contele I.Capodistrias şi îl trimite spre aprobare la Petersburg. Regulamentul a fost elaborat ţinându-se cont de modul anterior de administrare a Basarabiei, fiind menţinute, în mare măsură, particularităţile şi instituţiile administrative locale.

Autorităţile centrale ruseşti, care pregăteau terenul pentru noi intervenţii în Balcani au încuviinţat o astfel de abordare a problemei. În memoriul său către amiralul P.V.Ciceagov, Alexandru I menţiona: „Organizarea care aţi acordat-o Basarabiei este excelentă şi eu nu voi modifica absolut nimic". La 2 august 1812, proiectul este semnat de către ţar 50 şi e pus în aplicare cu titlul „Constituirea administraţiei provizorii în Basarabia". Legea avea următoarea structură: preambulul, în care a fost determinată structura teritorial- administrativă a noii provincii; prima parte, care conţinea cinci articole ce reglementau situaţia autorităţilor militare; a doua parte, în cele şaisprezece articole ale sale se referea la administraţia civilă a regiunii; a treia parte, conţinea, în două articole, „privilegiile regiunii Basarabia".51

Astfel, teritoriul cuprins între râurile Prut şi Nistru a fost numit de autorităţile ruseşti „Basarabia", extinzându-se, în mod intenţionat, numele propriu doar părţii de Sud-Est a Moldovei.52 ,,Se lua sub numele unui ţinut tătăresc teritoriul de trei ori mai mare, al ţinuturilor româneşti de peste Prut" - constata N.Iorga.53 E necesar de remarcat faptul, că în textul tratatului de la Bucureşti nu apare toponimul „Basarabia" pentru teritoriul răpit de la Moldova, el fiind definit doar prin limitele care trebuiau să-l separe de Moldova. „Basarabia", înainte de 1812, desemna doar partea de sud a Moldovei răsăritene, situaţie confirmată şi de D.Cantemir.54

Motivul care a determinat extinderea toponimului „Basarabia" asupra teritoriului anexat este de natură politică. Rusia a încercat să acrediteze ideea existenţei unei ţări distincte - Basarabia, deosebită de Moldova propriu-zisă. Pretinzând că a luat Basarabia de la Imperiul otoman, autocraţia rusă încerca să creeze o motivare ideologică pentru raptul teritorial săvârşit pe seama Moldovei.

Autorităţile provinciale au fost divizate în civile şi militare. Autorităţile şi instituţiile civile erau conduse de guvernatorul civil, iar trupele militare şi garnizoanele cetăţilor se aflau în subordinea comandantului militar al Basarabiei.

Particularitatea principală a noii organizări administrative consta în faptul că guvernatorul civil şi comandantul militar al regiunii se aflau în subordinea directă a comandantului armatei dunărene, care era reprezentantul administraţiei centrale în regiune şi prin intermediul căruia se lua legătura cu guvernul central şi ţarul. 55 De fapt, situaţia aceasta s-a menţinut până la începutul anului 1813, când amiralul P.V. Ciceagov a fost pus în disponibilitate şi obligaţiile sale referitoare la Basarabia, provizoriu şi mai mult formal, au trecut asupra lui M.I. Cutuzov. În noiembrie 1812, această misiune i-a fost încredinţată lui S.C.Veazmitinov, ministrul poliţiei, iar la 31 mai 1813, conform unui decret imperial, guvernatorul civil al Basarabiei a fost subordonat autorităţilor centrale ruseşti, el trebuind să se adreseze ,,în privinţa problemelor ce necesită rezolvare, pe baza dreptului pe care îl au toţi guvernatorii, astfel ca în forma actuală de administrare a Basarabiei să nu intervină nici o schimbare până la emiterea unui decret". 56

În aceeaşi zi de 23 iulie, 1812, P.V.Ciceagov semnează ordinul de numire a lui Scarlat Sturdza în funcţia de guvernator civil al Basarabiei, act confirmat oficial la 7 august 1812. S.Sturdza a intrat în exerciţiul funcţiunii în octombrie 1812.57 Numirea lui S.Sturdza în funcţia de guvernator civil n-a fost incidentală. Numind un localnic în această funcţie importantă se creea iluzia perpetuării în regiune a formelor vieţii locale. S-a mizat şi pe faptul că pilda lui S. Sturdza îi va influenţa şi pe ceilalţi boieri moldoveni să nu părăsească regiunea şi să colaboreze cu noile autorităţi. Doleanţele noilor autorităţi au fost intuite de Mitropolitul Gavriil, care într-o pastorală a sa afirma: ,,Vă ştie nu numai limba, ci şi pravilele şi obiceiurile pământului şi pentru aceea întru toate este gata a vă ajuta şi a vă mângâie".58 Numirea unui boier localnic în cea mai înaltă funcţie administrativă a provinciei, după aranjamentele guvernanţilor ruşi, trebuia să atenueze nemulţumirea populaţiei băştinaşe, generate de starea de incertitudine în care se pomenise după dezmembrarea Moldovei.

Guvernatorul civil se situa în fruntea administraţiei provinciale. În exercitarea atribuţiilor era ajutat de cancelaria sa. Şef al cancelariei guvernatorului civil a fost numit funcţionarul P.Somov, iar funcţia de secretar era exercitată de către A.Iuşnevski.59 Guvernatorul civil avea prerogativa de a selecta şi numi consilierii în Cancelaria administraţiei civile şi funcţionarii cancelariei sale. Tot el numea ispravnicii în ţinuturi. Ispravnici puteau fi numiţi numai moldovenii care au jurat credinţă Rusiei sau ruşii. Persoanele stabilite cu traiul în regiune şi care nu aduseseră cu dânşii nici o proprietate erau consideraţi străini. Industria, ştiinţa şi arta, capitalurile băneşti, creşterea vitelor şi alte activităţi social - utile permiteau de a dobândi cetăţenia rusă. Obţinerea cetăţeniei se confirma prin jurământul de credinţă faţă de Rusia. De competenţa sa ţinea şi eliberarea paşapoartelor şi documentelor de călătorie. Învăţământul public, de asemeni, trebuia să constituie obiectul atenţiei sale.60

Comandantul militar era obligat, la cererea guvernatorului civil, să-i pună la dispoziţie unităţi militare pentru necesităţile administrării regiunii şi în caz de situaţii excepţionale. Pentru asigurarea ordinii publice în oraşul său de reşedinţă, guvernatorul civil putea forma, provizoriu, detaşamente ale străjii populare.

În chestiunile referitoare la administrarea Basarabiei el putea stabili legătura directă cu guvernatorii guberniilor vecine şi cu Domnitorii Principatelor.

Se prevedea ca guvernatorul civil să elaboreze şi să prezinte proiectele de constituire a instituţiilor judecătoreşti şi administrative în regiune şi să determine ce înlesniri pot fi acordate locuitorilor regiunii.

Atât guvernatorul civil cât şi funcţionarii din administraţia provincială erau remuneraţi din contul veniturilor regiunii. 61

Comandant militar al regiunii a fost numit general-maiorul I.M.Hartingh, comandantul cetăţii Hotin.62 Autorităţile ruseşti considerau că I.M.Hartingh, fiind în relaţii de rudenie cu boierimea locală s-ar bucura de sprijinul acesteia. E necesar de menţionat că Hartingh a fost căsătorit cu Elena Sturdza (1785­1831), fiica marelui logofăt Grigore şi a Mariei, născută Callimachi, soră şi mamă a ultimilor domnitori ai Moldovei.63

Cu atribuţii executive a fost investită Cancelaria administraţiei civile, care era alcătuită din două departamente. Primul departament se ocupa de problemele de legislaţie, judecătoreşti, poliţie şi învăţământ. Al doilea - de statistică, populaţie, venituri, vămi, comerţ şi industrie.64

S-a declarat menţinerea în Basarabia a legilor locale şi a ,,limbii moldoveneşti," care putea fi folosită în administraţie şi justiţie de rând cu cea rusă. Referitor la menţinerea limbii române în circuitul administrativ şi juridic e necesară o remarcă. Limba localnicilor era admisă, dar în paralel cu cea rusă. În condiţiile în care la organizarea administrativă a Basarabiei au participat mulţi funcţionari ruşi, care serviseră în administraţia civilă a comandamentului armatei dunărene, iar mai tărziu au venit şi alţii din guberniile centrale, limba română a fost pusă în condiţii de inferioritate faţă de cea rusă. Fiind proverbială ignoranţa birocraţiei ruse, lucru confirmat şi de numeroase surse istorice, afirmăm cu certitudine că funcţionarii ruşi veniţi aici n-au manifestat nici cea mai mică dorinţă de a vorbi româneşte. Astfel, pretinsa menţinere a ,,limbii moldoveneşti" nu a fost decât un bluf.

În scopul creării unei imagini favorabile ,,noua stăpânire" a acordat locuitorilor provinciei unele înlesniri. Toţi locuitorii, „stabiliţi deja în regiune, precum şi cei ce se vor stabili" erau scutiţi pe timp de trei ani de plata impozitelor către stat şi erau eliberaţi de satisfacerea serviciului militar. 65

Obiectivele noii administraţii au fost expuse în instrucţiunile amiralului P.V.Ciceagov către S.Sturdza. Chiar în primul punct al acestei instrucţiuni, fără echivoc, era definit principalul scop politic al administraţiei regionale: de a transforma Basarabia într-un loc de atracţie pentru popoarelor vecine; de a menţine ataşamentul lor faţă de Rusia şi de a le îngrădi de influenţa duşmanilor, consolidând astfel poziţiile Rusiei în Balcani. Pentru realizarea acestui scop erau recomandate două mijloace: a) asigurarea unei prosperităţi veritabile locuitorilor regiunii şi b) stăruinţa de a incita popoarele vecine spre acestă prosperare. Orice act de administrare trebuia realizat în aşa mod, încât să aibă rezonanţă externă. Guvernatorul era obligat să asigure coloniştilor străini stabiliţi în regiune condiţii decente de trai, pentru ca ei să-şi găsească aici o ,,a doua patrie".

Pentru început se recomanda de a examina situaţia existentă în regiune şi anume: a) situaţia reală a populaţiei; b) starea şi numărul proprietăţilor funciare; c) stabilirea terenurilor agricole ce ar putea trece în proprietatea statului. Era necesar de a organiza finanţele şi justiţia. Ulterior se prevedea elaborarea unui cod de legi locale, care ar cuprinde următoarele domenii:

  1. drepturile politice ale locuitorilor; asigurarea dreptului nobilimii locale de a participa la administrarea regiunii prin accesul liber la funcţii administrative;
  2. obţinerea cetăţeniei şi stabilirea în regiune; c) drepturile civile şi penale; d) finanţele, straja populară şi executarea sentinţelor.

Pentru protejarea şi încurajarea comerţului, care trebuia să ocupe un loc important în preocupările guvernatorului civil, se recomanda atragerea investitorilor străini din marile centre comerciale europene. În acelaşi timp, ,,reieşind din împrejurările războiului actual şi ale consecinţelor previzibile, provincia poate deveni o rezervă de alimente şi executoare a altor necesităţi militare".

Iată, deci, care era adevăratul scop al ,,grijii" manifestate de autorităţile ruseşti - de a transforma Basarabia într-un avanpost al politicii sale în Balcani. Prin aceasta şi se explică ,,grija părintească" a guvernanţilor ruşi faţă de administrarea provinciei cotropite.

La 2 februarie 1813, intră în vigoare un nou act normativ referitor la administrarea Basarabiei, conform căruia Cancelaria administraţiei civile a fost reorganizată în Guvernul regional al Basarabiei.67

Guvernul era alcătuit din două departamente şi din adunarea lor comună. În adunarea comună a departamentelor erau convocaţi toţi consilierii din ambele departamente. Preşedinte al adunării comune a departamentelor era guvernatorul civil. Adunarea comună a departamentelor avea următoarele competenţe: a)examina şi adopta deciziile definitive în chestiunile venite în apel de la departamente; b)examina chestiunile propuse de guvernatorul civil. Deciziile în cadrul adunării comune a departamentului erau adoptate cu o majoritate simplă de voturi.68

Primul departament era alcătuit din trei direcţii: prima - pentru examinarea litigiilor civile; a doua - pentru cazurile penale şi anchetă; a treia - pentru supravegherea poliţiei.

În cadrul primului departament activau următorii funcţionari: în prima direcţie - patru consilieri numiţi dintre boierii locali, un expeditor, un traducător, un şef de birou şi patru grefieri; în a doua direcţie - trei consilieri moldoveni, un consilier - ofiţer superior rus, un expeditor, un traducător şi trei grefieri; în a treia direcţie - un consilier rus, un expeditor şi doi grefieri. În afară de funcţionarii numiţi în statele de personal al departamentului mai erau:

un secretar, un vagmistru şi patru paznici. 69

În calitate de consilieri ai departamentului au fost numiţi următorii funcţionari: în prima direcţie: D.Râşcanu, I.Carp, P.Catargi, M.Râşcanu; în direcţia a doua: T.Başotă, N.Catargi, Milactache, F.Bukin; în a treia direcţie doar un singur funcţionar: P.Leibin.

Se confirma păstrarea legilor locale. Dosarele judiciare, inclusiv şi cele penale, trebuiau examinate conform legilor şi obiceiurile locale.

Direcţiile nu erau abilitate să adopte decizii definitive. Ele efectuau lucrările de pregătire, iar deciziile erau primite de adunarea departamentului cu o majoritate de voturi. Dacă un membru al uneia din direcţii avea o opinie deosebită de cea adoptată, ea se anexa la dosarul respectiv.71

Primul departament avea în subordinea sa isprăvniciile şi organele de poliţie.72 Direcţiile aveau dreptul de a cere de la ispravnici, şefii de poliţie, precum şi de la ceilalţi funcţionari din administraţia ţinutală îndeplinirea deciziilor departamentului şi a dispoziţiilor guvernatorului civil. Dacă funcţionarii din instituţiile administrative ţinutale şi locale nu se conformau

73

dispoziţiilor primite, cazurile erau aduse la cunoştinţa guvernatorului civil.

De competenţa primului departament era şi examinarea şi investirea cu titlu executoriu a actelor de vânzare şi de schimb încheiate între proprietarii de

74

moşii.

În cazurile civile, dacă părţile erau satisfăcute de decizia luată de departament trebuiau să confirme acest fapt prin iscăliturile lor şi decizia se îndeplinea. Iar dacă nu erau de acord aveau dreptul de a o apela la adunarea comună a departamentelor.75

Cel de-al doilea departament, ca şi primul, se diviza în trei direcţii: Prima direcţie - se ocupa de statistică şi era obligată să „cerceteze adevărata stare a populaţiei, starea proprietăţii funciare, a terenurilor ce pot trece în proprietatea statului şi a altor proprietăţi a statului, să acumuleze informaţii despre foloasele ce le poate aduce regiunea statului şi de asemenea să se ocupe de descrierea istorică, geografică şi topografică a regiunii";

A doua direcţie - gestiona finanţele regiunii, de resortul său fiind colectarea impozitelor, evaluarea veniturilor şi cheltuielilor regiunii, concesiunile, lucrările de antrepriză, staţiile de poştă, prestaţiile locuitorilor faţă de stat. Trimestrial era prezentat adunării comune a departamentului un raport despre veniturile şi cheltuielile regiunii;

A treia direcţie - supraveghea dezvoltarea industriei şi a comerţului. 76 Fiecare direcţie era condusă de un ofiţer rus, ori de boieri moldoveni, desemnaţi de guvernatorul civil. În cel de-al doilea departament erau prevăzute următoarele funcţii: în prima direcţie - un consilier, un expeditor şi doi grefieri; în a doua direcţie - un consilier, un contabil, un vistier, cinci grefieri şi un traducător; în a treia direcţie - un consilier, un expeditor şi doi grefieri. În

cadrul acestui departament mai activau: un secretar,un vagmistru şi doi

77

paznici.

Mecanismul adoptării deciziilor era analogic celui din primul departament. Decizia adoptată era iscălită de membrii departamentului şi trimisă spre aprobare guvernatorului. Lucrările în ambele departamente erau realizate în două limbi: rusă şi română, fiecare departament având două cancelarii.

Sistemul administrativ constituit de autorităţile ruse prin structura sa, continua să aibă o anumită similitudine cu instituţiile administrative ale Moldovei. A fost asigurată şi predominarea numerică a boierimii locale în instituţiile administrative. În adunarea comună a departamentelor raportul dintre funcţionarii locali şi cei ruşi era de şapte la cinci, dar cele mai importante posturi aparţineau, totuşi, funcţionarilor ruşi.78

Au fost menţinute instituţiile administrative de nivel local şi vechea divizare administrativ-teritorială în ţinuturi, care, iniţial, erau în număr de 12. Au fost păstrate şi vechile denumiri ale ţinuturilor79, cu toate că ţinutul Iaşi, de exemplu, reprezenta doar o parte din vechiul ţinut a cărei reşedinţă rămase dincolo de Prut.

Pe parcursul anului 1813 divizarea administrativ-teritorială a Basarabiei a suferit modificări. Numărul ţinuturilor a fost redus la nouă:1) Orhei, 2) Hotin,

3) Soroca, 4) Iaşi, 5) Bender, 6) Hotărniceni, 7) Codru, 8) Greceni, 9)

80

Tomarov.

Ţinuturile continuau să fie administrate de către ispravnici. În octombrie 1812, guvernatorul S.Sturdza a numit în ţinuturi ispravnici noi, din rândul boierilor rămaşi în Basarabia.81 Ispravnicii, conform legilor locale, erau numiţi pe un termen de un an şi îndeplineau atribuţii: fiscale, administrative, judecătoreşti şi poliţieneşti. În activitatea lor ei se conduceau de legile şi obiceiurile locale. Toate problemele şi litigiile civile erau examinate de ispravnic unipersonal şi de regulă, în mod verbal.82

În materie penală, competenţa de judecată a ispravnicilor era redusă la fapte de importanţă minoră; ei nu puteau judeca omorurile, tâlhăriile, furturile. În cazurile enumerate ispravnicii făceau doar primele investigaţii. Beneficiile provenite din judecăţi erau încasate de ispravnici. De resortul ispravnicilor erau şi problemele de hotărnicie.83

În ţinuturile Orhei şi Hotin s-a menţinut vechea titulatură: de serdar şi pârcălab. Titulatura acestor funcţii s-a menţinut şi după modiicările operate sistemului administrativ basarabean în 1816,84 fiind desfiinţate în 1818.85

Către sfărşitul anului 1815 administraţia ţinutală avea următoarea structură:

Ţinutul Orhei - administrat de doi serdari ce aveau reşedinţa în Chişinău. În cadrul isprăvniciei mai activau: un sameş care efectua lucrările de secretariat

şi ţinea evidenţa contabilă, un traducător şi câţiva copişti;

Ţinutul Hotin - administrat de doi pârcălabi,unul rus şi unul moldovean. Pîrcălabul rus era secundat de un secretar şi doi copişti, iar cel moldovean de un sameş şi doi funcţionari dintre boierii moldoveni;

Ţinutul Soroca - administrat de doi ispravnici, dintre care unul era rus. Ispravnicul moldovean îndeplinea şi funcţiile de sameş şi secretar;

Ţinutul Iaşi - administrat de doi ispravnici (unul rus). La isprăvnicie erau angajaţi: cinci logofeţi moldoveni, un secretar rus, şase funcţionari de cancelarie, un traducător, doi revizori şi supraveghetori ai detaşamentelor de călăraşi;

Ţinutul Bender - administrat de doi ispravnici (unul rus). În administraţia ţinutală - un sameş, un secretar rus, un silvicultor şi câţiva funcţionari de cancelarie;

Ţinutul Tomarov - administrat de un ispravnic rus, un sameş şi un secretar;

Ţinutul Greceni - administrat de un ispravnic rus. Era ajutat de un sameş şi câţiva copişti, întreţinuţi din contul ispravnicului;

Ţinutul Codru - administrat de un ispravnic rus şi câţiva funcţionari, conform statelor de personal stabilite;

Ţinutul Hotărniceni - administrat de un ispravnic moldovean, un sameş şi

86

cinci funcţionari de cancelarie întreţinuţi din contul ispravnicului.

În ţinuturile Bender şi Tomarov au fost numiţi şi reprezentanţi ai ispravnicilor (vechili): de la isprăvnicia Bender în Akkerman şi Chilia, iar de la cea din Tomarov - în Ismail.87

Ţinuturile se divizau în ocoale. Ţinutul Orhei se diviza în 12 ocoale, ţinutul Hotin în 8, ţinutul Bender în 3. Ţinuturile Tomarov, Greceni, Codru şi Hotărniceni, având în componenţa sa un număr mic de localităţi, nu se divizau în ocoale. Ocoalele erau administrate de ocolaşi. Administraţia satelor, practic, a fost menţinută intactă.

În oraşul Chişinău şi în suburbiile cetăţilor Hotin, Bender, Akkerman şi Chilia au fost instituite organe de poliţie de tip rusesc.88 Organele de poliţie aveau menirea să ţină sub un control strict viaţa oraşelor, începând cu curăţenia străzilor şi până la concepţiile politice ale locuitorilor.89 În activitatea lor, aceste organe în care activa doar personal rus, se conduceau de prevederile legislaţiei ruse şi de regulamentele speciale elaborate de Ministerul rus al poliţiei. Ele se aflau în subordinea guvernatorului civil şi a primului

departament, iar la nivel local se subordonau comandanţilor cetăţilor sus-

..90                                                '

numite.

Astfel, în linii generale, se prezenta sistemul administrativ, constituit în regiune de autorităţile ruse în primii ani după anexare. În continuare vom elucida problema funcţionalităţii acestui sistem, care, credem că este deosebit de importantă pentru studierea etapei iniţiale de implementare a modelului rusesc de administrare în Basarabia. Ne propunem să facem o analiză a modalidăţii de constituire a instituţiilor administrative, a modului de exercitare de către ele a competenţelor precum şi o elucidare a deficienţelor în activitatea acestor instituţii.

Administraţia Basarabiei depindea foarte mult de guvernatorul civil al regiunii. Guvernatorul civil, însă, în perioada iniţială se afla în subordinea strictă a amiralului P.V.Ciceagov, care s-a străduit să concentreze în mânile sale toată puterea în noua provincie şi care a insistat ca şi problemele bisericii să fie trecute în competenţa primului departament al guvernului regional,91 dar această idee nu a fost realizată. Administrarea eparhiei ,,Chişinăului şi Hotinului", creată la 21 august 1813, a fost încredinţată mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni.92

S.Sturdza, guvernatorul civil al regiunii, datorită vârstei înaintate 93 era permanent în imposibilitatea de a-şi exercita obligaţiile de serviciu. În numele lui, documentele şi actele oficiale erau semnate de către mitropolitul G.Bănulescu-Bodoni şi comandantul militar Harting.94 În aceste condiţii, inexistenţa în Basarabia a funcţiei de vice-guvernator, a influenţat malefic constituirea şi funcţionarea sistemului administrativ al regiunii.

În ceea ce priveşte activitatea adunării comune a departamentelor, trebuie menţionat faptul că aria competenţelor sale era foarte limitată. Adunarea comună se ocupa, de facto, doar de examinarea plângerilor şi apelurilor primite de guvernatorul civil. Adunarea comună a departamentelor era convocată doar conform dispoziţiei guvernatorului civil şi erau examinate, în exclusivitate, problemele indicate de el. Consilierii, fiind numiţi în funcţii de către guvernatorul civil erau în dependenţă totală faţă de el. În concluzie, constatăm că adunarea comună a departamentelor era o instituţie administrativă cu competenţe foarte limitate şi era dependentă totalmente de voinţa guvernatorul civil al regiunii. Menţionăm şi faptul că deciziile adunării comune a departamentelor erau definitive şi nu puteau fi supuse procedurii de apel.

Era departe de a fi perfectă organizarea şi activitatea departamentelor. Analizând modul de constituire, structura şi activitatea departamentelor pot fi relevate următoarele carenţe: a) nu exista funcţia de şef al departamentului, care s-ar fi ocupat de organizarea, coordonarea şi controlul activităţii departamentului; b) lipsa oricăror forme de control administrativ în cadrul departamentelor; c) dreptul de a lua o decizie îl avea departamentul în întregime, direcţiile se ocupau doar de pregătirea chestitunilor şi dosarelor pentru examinarea lor la şedinţa comună a departamentului, astfel birocratizându-se, la cea mai înaltă cotă, procesul de examinare şi soluţionare a problemelor; d) nu era elaborat şi nu exista un mecanism strict de punere în aplicare a deciziilor adoptate; e) n-a fost stabilită o procedură eficientă de conlucrare cu autorităţile administrative ţinutale (se adoptau decizii şi se dădeau dispoziţii care se excludeau reciproc); f) era sub orice nivel pregătirea profesională a funcţionarilor angajaţi în funcţii administrative; g) existenţa în cadrul departamentelor a două cancelarii paralele influenţa celeritatea circuitului administrativ; h) de resortul primului departament era examinarea atât a cazurilor civile, cât şi a celor penale, inexistenţa unei delimitări stricte în materie de justiţie a provocat haos în activitatea acestui departament; i) nu se ţinea o evidenţă strictă a dosarelor şi a chestiunilor examinate; j) erau frecvente cazurile luării de mită şi de abuz administrativ; k) nu erau completate toate posturile potrivit cu statele de personal stabilite; l) în cel de-al doilea departament, mai mult de un an de zile, a activat doar un singur consilier în direcţia a doua; acest consilier supraveghea şi activitatea organelor de poliţie, având în subordinea sa şi direcţia a treia a primului departament. 95

La nivelul ţinuturilor administraţia era acaparată totalmente de către ispravnici, care datorită atribuţiilor lor administrative, poliţieneşti şi judecătoreşti ce le-au fost atribuite erau stăpâni deplini ai ţinuturilor încredinţate. Funcţionarul rus P.Somov constata că ispravnicul în Basarabia substituia un şir de instituţii ale sistemului administrativ local rus cum ar fi: mareşalul judeţan al nobilimii; judecătoriile judeţene; organele de poliţie; primarul în oraşe; magistratura orăşenească; dumele orăşeneşti; judecătoria verbală (словесный суд). 96

Nu exista un act normativ ce ar fi reglementat obligaţiile ispravnicilor. Ei exercitau funcţiile încredinţate doar conform cutumelor şi uzanţelor locale, care erau tălmăcite, în special, de funcţionarii ruşi numiţi în aceste funcţii după bunul lor plac. Fiind numiţi pe un termen de un an şi plătind de la 20 până la 30 mii de ruble pentru postul obţinut,97 ispravnicii, erau preocupaţi mai mult de realizarea scopurilor personale decât de situaţia şi bunăstarea locuitorilor. În această ordine de idei este semnificativ cazul pârcălabului de Hotin Somov 98, care fusese numit în funcţie în mod arbitrar de către consilierul primului departament Leibin şi care a neglijat în cel mai brutal mod uzanţele locale şi regulamentele în vigoare. El nu numai că l-a înlăturat de la exercitarea obligaţiilor pe pârcălabul moldovean, dar şi l-a agresat în modul cel mai brutal.

Cu toate că s-a declarat scutirea populaţiei de impozite pe un timp de trei ani, ispravnicii le-au încasat permanent. În afară de impozitele şi taxele existente, ispravnicii au introdus, în mod arbitrar, altele noi, cum ar fi, de-o pildă, unele ,,taxe" vamale şi taxa pentru vinul fierbinte. Ispravnicii îşi atribuiau şi a zecea parte din orice sumă de bani judecată în litigiile civile, aşa numita ,,împlineală". Perceperea impozitelor a fost concesionată şi persoanelor particulare.

Orice audienţă la ispravnic nu putea să aibă loc fără ca solicitantul să nu prezinte un anumit ,,cadou". Erau aplicate pe larg de către ispravnici şi pedepsele corporale faţă de locuitorii ţinutului. Ispravnicii impuneau în mod abuziv populaţia la diferite prestaţii în folosul lor, cum ar fi construcţia caselor de locuit, îndeplinirea diferitor munci agricole pe moşiile lor şi altele.101 Ordinile şi dispoziţiile erau date de către ispravnici verbal, lipsind astfel orice posibilitate de control asupra legalităţii lor.

Funcţionarii ruşi, printre care şi menţionatul deja P.Somov, au depreciat instituţia isprăvniciei. E necesar, însă, de menţionat faptul că majoritatea posturilor de ispravnic erau deţinute de funcţionari ruşi. Şi aici apare o întrebare firească - e vicioasă instituţia ca atare, sau funcţionarii ce exercitau această fincţie, care nu cunoşteau şi nici nu vroiau să cunoască legile şi limba localnicilor şi care veniseră în Basarabia animaţi de o singură idee - de a-şi ameliora situaţia materială.

Situaţia economică a Basarabiei în primii ani după anexare continua să rămână precară. În urma războiului şi a relaţiilor nefavorabile a Rusiei cu Turcia, Basarabia şi-a pierdut tradiţionalele pieţe de desfacere. Epidemiile şi foametea au făcut ravagii în regiune.

Activitatea defectuoasă a noii administraţii şi dezastrul economic în care s-a pomenit regiunea după cei şase ani de război au generat un fenomen care a creat dificultăţi autorităţilor ruse: emigrarea în masă a populaţiei din Basarabia în Moldova. Fuga locuitorilor peste Prut, sub stăpânirea turcească, este o probă convingătoare a realizărilor administraţiei ruseşti în regiune.

Fenomenul emigrării în masă a locuitorilor peste Prut a fost amplificat şi de repulsia ţăranilor basarabeni faţă de regimul de şerbie existent în Rusia. La momentul anexării Basarabiei statutul juridic al ţăranilor moldoveni era cu mult mai favorabil decât al ţăranilor ruşi. Ţăranii moldoveni erau liberi de a se strămuta de pe o moşie pe alta după ce îşi îndeplineau obligaţiile faţă de moşier. Obligaţiile lor principale faţă de moşier constau în îndeplinirea clăcii care era de 12 zile pe an şi achitarea dijmei. ,,Ţăranii moldoveni - afirma Ion Pelivan - .s-au înspăimântat de groaza sclaviei şi cu miile au căutat să fugă peste Prut, în Moldova". 102 Au fost fixate cazuri când sate întregi din ţinuturile Hotin, Codru şi Soroca s-au refugiat peste Prut. Numai în anul 1814 peste Prut s-au refugiat trei mii de locuitori.103

Nici boierimea nu era entuziasmată de perspectivele rămânerii în Basarabia. Puţini boieri de viţă nobilă au trecut la 1812 în supunerea Rusiei. Dar şi dintre ei mulţi au rămas datorită faptului că n-au putut şă-şi vândă în termenul stabilit104 proprietăţile şi Poarta le-a pus o condiţie ultimativă - ori îşi vând averea ori se strămută în noua provincie rusească.105

Exodul populaţiei a dejucat planurile autorităţilor ruseşti de a transforma Basarabia într-o „provincie înfloritoare". Intenţia de a oferi un model de bună administrare popoarelor vecine în scopul de a le atrage de partea Rusiei n-a fost realizată. Îngrijorate de situaţia creată, autorităţile ruse trimit în Basarabia pe funcţionarul N.Baicov, pentru a efectua o anchetă asupra situaţiei create în regiune. În urma investigaţiilor efectuate, el a întocmit un raport către ministrul de interne, cneazul Kurakin.106 El, luând cunoştinţă cu acest raport, l-a expediat ministrului poliţiei S.C.Veazmitinov, însoţit de o scrisoare explicativă în care constata: ,,Într-adevăr, va fi un lucru foarte regretabil dacă această regiune, Basarabia, care până acum a fost aşa de populată şi fertilă şi a cărei achiziţie a costat atât de scump statul, va fi, în fine, pustiită". Aprecierile lui N.Baicov, vădit tendenţioase, redau starea de spirit a funcţionarilor şi a oficialităţilor ruse, angajate în procesul de administrare a Basarabiei. Deci, el constata, că în fruntea administraţiei din Basarabia, ,,care avea privilegiul de a-şi menţine legile şi tradiţiile locale" se afla guvernatorul ,,ramolit, lipsit de experienţă, blând din fire şi un guvern delăsător". Administraţia basarabeană se conducea de obiceiurile locale, dar ele, constau în ,,dreptul celui mai puternic şi a celui ce dă mai mult". ,,...Poate oare să prospere o regiune, se întreba retoric N.Baicov, care se administrează conform obiceiurilor bazate pe fărădelegi nepedepsite şi în afară de aceasta, toată puterea să rămână în mânile unui om care până acum n-a condus nici odată nimic, cu atât mai mult, el, conducându- se de obiceiurile locale poate acţiona doar în interesul personal, procedând ca un arendator". Totalizând aprecierile sale (mai corect ar fi: insinuările sale referitoare la sistemul administrativ, legile şi funcţionarii moldoveni), el menţiona categoric că ,,nu este cazul de a inventa noi forme de administrare, care pot fi fără de folos sau chiar dăunătoare" şi ,,ar fi bine dacă în Basarabia s-ar proceda aşa cum s-a procedat în gubernia Taurida şi în Georgia, adică să fie introduse instituţiile administrative şi judiciare ruseşti".108

Analizând raportul lui N.Baicov e lesne de observat că unica problemă care-l preocupa pe autor era problema obţinerii a cât mai multe avantaje şi venituri din Basarabia, achziţia căreia a costat ,, şuvoaie de sânge rusesc şi multe milioane de ruble". De aceea el şi insista asupra a două momente ce ar fi permis obţinerea unor mari venituri în vistieria statului: 1) lichidarea oricăror particularităţi locale şi introducerea în Basarabia a sistemului de administrare rusesc; 2) lărgirea şi consolidarea bazei impozabile în regiune.

După 1812, Basarabia a fost invadată de numeroşi funcţionari ruşi care nu cunoşteau nici limba, nici legile şi nici tradiţiile şi obiceiurile locale. Funcţionarii ruşi, de diferite ranguri şi niveluri, atribuiau starea deplorabilă a administraţiei din Basarabia exclusiv legilor, instituţiilor şi funcţionarilor moldoveni.

Incontestabil, era evident faptul că boierimea locală fusese contaminată de flagelul fanariotismului. Domnitorii-fanarioţii au adus cu ei o nouă mentalitate politică. Termenul de domnie era scurt, iar scaunul domnesc nu se putea obţine sau menţine decât cu bani. Între 1711 şi 1812 în Moldova au domnit 35 de domnitori. Constantin Mavrocordat a domnit de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova. În perioada dintre penultima şi ultima domnie a lui Constantin Mavrocordat în Moldova s-au schimbat şapte

domnitori.109

A administra, pentru fanarioţi, era echivalent cu a te îmbogăţi. Semnificativă pentru acest fenomen este evoluţia cuvântului grecesc ,,chiverneo", care însemna a administra, dar care în româneşte a devenit chiverniseală. Fenomenul acesta a cuprins întregul aparat administrativ. Principala funcţie a statului a devenit cea fiscală, „întregul aparat de stat de la Vodă la cel mai mărunt slujbaş, fiind preocupat de ideea de a stoarce cât mai mulţi bani de la populaţie".

Amestecul permanent al Porţii în treburile interne ale ţării a violat principiul continuităţii în administraţie şi a contribuit la neacceptarea unei administrări în baza unor norme strict reglementate şi a unor tehnologii administrative raţionale şi eficiente.

Dar analiza surselor istorice ne convinge de culpabilitatea funcţionarilor ruşi în administrarea defectuoasă a Basarabiei. ,,Era greu de apreciat, afirma L.Casso, care categorie de funcţionari era mai periculoasă pentru interesele ţării: moldovenii localnici, care ocupau un şir de funcţii în Basarabia sau funcţionarii veniţi din guberniile ruseşti".111 Demnitarii ruşi, care veneau în Basarabia erau însoţiţi de ,,o adevărată armată de „oameni de încredere" sau mai exact de vânători de slujbe şi, mai cu seamă, de pescuitori în ape tulburi, pe care ei se socoteau datori să-i plaseze în posturi cât mai avantajoase".112 Era şi firesc faptul că aceşti funcţionari, numiţi chiar de Alexandru I ,,funcţionari

113

nesatisfăcători, ruşi nedoriţi, recrutaţi după nevoile timpului, cu mare grabă", şi care nu cunoşteau legile, limba şi tradiţiile locale aveau o atitudine ostilă faţă de sistemul administrativ moldovenesc.

E foarte clar că Imperiul rus nu putea da vina pentru situaţia creată în Basarabia pe instituţiile administrative şi funcţionarii săi. Obiectivele de ordin politic ale Rusiei impuneau discreditarea instituţiilor şi a practicilor administrative locale în scopul înlocuirii lor treptate cu cele ruseşti.

Considerăm că sistemul de administrare a Basarabiei, implementat în regiune în primii ani de ocupaţie rusească, era caracterizat de următoarele particularităţi:

  • a fost constituit ţinându-se cont de particularităţile locale; a fost declarată menţinerea în administraţie a limbii, obiceiurilor şi a legilor locale;
  • modul deosebit de subordonare al administraţiei basarabene faţă de autorităţile centrale ruseşti (în Basarabia instituţiile administrative regionale erau subordonate guvernatorului);
  • purta un caracter provizoriu, fapt ce a generat anumite probleme şi dificultăţi în activitatea practică a instituţiilor administrative.

În concluzie, constatăm următoarele :

S Până la anexare, în interfluviul Pruto-Nistrean, numit ulterior Basarabia, funcţiona un sistem administrativ eficient constituit în baza legilor şi a uzanţelor administrative moldoveneşti.

S Imediat după anexare, autorităţile ruseşti promovează în Basarabia o politică administrativă specifică. Sunt menţinute cu titlu provizoriu structurile administrative de nivel local, iar la constituirea instituţiilor administrative regionale se ţine cont de structura, componenţa şi competenţele Divanului moldovenesc.

S Caracterul provizoriu al organizării administrative implementate în Basarabia era impus de situaţia în care se afla Rusia în acel moment. Incontestabil, implantarea în mod abuziv, a sistemului de administrare rusesc într-un teritoriu cu o populaţie majoritară română, care avea tradiţii administrative şi juridice seculare şi o clasă nobiliară dispusă să menţină individualitatea poporului său, era o sarcină foarte complicată. E evident că în aceste condiţii s-a ţinut cont de starea de spirit antirusă a populaţiei, mai ales a nobilimii, care a fost foarte mult afectată de dezmembrarea Moldovei. Ţarismul rus, fiind constrâns de aceste realităţi, a fost nevoit să-şi modifice politica administrativă tradiţională şi să tolereze în teritoriul cotropit un sistem administrativ asemănător, măcar formal, cu cel existent anterior.

S Organizarea administrativă a Basarabiei, la prima etapă, a fost determinată şi de faptul că Rusia nu era sigură de posibilitatea menţinerii teritoriului anexat în condiţiile dificile în care se pomenise după încheierea Tratatului de pace de la Bucureşti. Ulterior, războiul cu Napoleon şi campaniile militare europene au sustras atenţia Rusiei de la regiunea anexată. Problemele basarabene au revenit în atenţia autorităţilor ruse în a doua jumătate a anului 1815.

S Menţinerea unor similitudini cu sistemul administrativ moldovenesc era dictată de un alt deziderat al politicii expansioniste ruseşti. Având drept scop imediat dominarea în Balcani, Rusia preconiza ca prin demonstrarea avantajelor stăpînirii ruseşti să atragă simpatia popoarele vecine de partea sa.

S Caracterul provizoriu al sistemului administrativ implementat în Basarabia a influenţat substanţial funcţionalitatea sa. Acest sistem, care prin însăşi natura sa era unul temporar, era departe de perfecţiune şi aplicarea lui în practică a scos la iveală foarte multe deficienţe şi imperfecţiuni. Starea de provizorat a administraţiei, care presupunea o existenţă limitată în timp a provocat animozităţi între boierimea locală şi protipendada rusă în problema administrării ulterioare a Basarabiei.

Loading...