Tipărire
Categorie: Istorie
Accesări: 319
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Ponderea Consiliului Suprem în sistemul instituţiilor administrative din Basarabia

Perioada anilor 1818-1828 reprezintă o etapă deosebită în procesul organizării administrative a Basarabiei. În istoriografie această etapă e definită ca perioada autonomiei Basarabiei. Referitor la noţiunea de autonomie a Basarabiei în cadrul Imperiului rus, considerăm că ea nu reflectă adecvat esenţa acelei perioade şi e puţin exagerată. Această perioadă poate fi definită ca o autonomie administrativă limitată şi provizorie. Cercetarea structurii şi funcţionalităţii sistemului administrativ introdus în regiune în 1818 ne permite să constatăm că deosebirea sa principală faţă de cele aplicate în guberniile centrale consta în instituirea Consiliului Suprem abilitat să exercite puterea deplină administrativă şi judecătorească în regiune. Ne vom referi în continuare la unele aspecte legate de activitatea acestui organ şi anume: divizarea în tagme sociale a populaţiei; problema convocării primelor adunări nobiliare în Basarabia; modul de constituire şi competenţele realizate de Consiliul Suprem; elucidarea cauzelor ce au determinat activitatea ineficientă a Consiliului; analiza factorilor ce au determinat autorităţile să instituie în regiune regimul autonomiei administrative.

La 29 aprilie 1818, ţarul Alexandru I a promulgat la Chişinău un nou regulament de administrare a Basarabiei cu titlul ,,Aşezămânul obrazovaniei oblastei Basarabiei". „...Basarabia îşi păstrează specificul său naţional - se afirma în rescriptul ţarului - şi, ca urmare, primeşte o formă deosebită de administrare".1

„Aşezământul" a instituit o nouă structură administrativă a Basarabiei. Au fost delimitate strict competenţele instituţiilor administrative şi judecătoreşti ale provinciei, precum şi atribuţiile şi obligaţiile funcţionarilor angajaţi în administraţia locală şi regională. S-a concretizat situaţia păturilor sociale basarabene şi a fost determinat cuantumul prestaţiilor ce trebuiau îndeplinite de locuitori. A fost reglementată activitatea Oficiilor cadastrale, a vămilor şi a carantinelor.2

A fost elaborată o procedură deosebită de conlucrare a instituţiilor administrative din Basarabia cu cele centrale. Pornind de la faptul că „Aşezământul" fusese promulgat cu titlu provizoriu,3 autorităţile centrale ruseşti au dispus ca toate instituţiile şi funcţionarii aflaţi în raporturi de serviciu cu organele centrale de stat să se adreseze acestor instituţii prin intermediul secretarului de stat I.Capodistrias.4

Basarabiei i s-a confirmat oficial denumirea de „Regiunea Basarabia", iar limba română a fost admisă formal în instituţiile regiunii. A fost modificată structura teritorial-administrativă, numărul ţinuturilor micşorându-se până la şase.

Apropierea de frontieră, numărul mare de cetăţi existente aici, precum şi ,,un şir de alţi factori importanţi" au determinat autorităţile ruse să subordoneze administraţia civilă a Basarabiei administraţiei militare. De aceea, în fruntea administraţiei civile a regiunii a fost pus guvernatorul general militar al Podoliei, care, concomitent, era şi namesnicul plenipotenţiar al Basarabiei.5 El, după necesităţi, putea să-şi stabilească reşedinţa sa în oraşele Chişinău ori Kameneţ-Podolsk, fără a acorda prioritate vreunuia din ele.6 Menţionăm că numirea în teritoriile ocupate a guvernatorilor militari era o practică frecventă a politicii coloniale promovate de autorităţile ruseşti.

Cu toate că instituţiile administrative regionale şi mitropolia se aflau la acel moment în Chişinău, unii funcţionari ruşi erau contra amplasării aici a reşedinţei regionale. Ei optau pentru oraşul Bender, aflat în posesia statului şi care, fiind situat pe malul Nistrului, era mai aproape de oraşele portuare Odesa şi Akerman.7

Problema a fost rezolvatâ definitiv odată cu promulgarea „Aşezământului" care a determinat ca oraş - reşedinţă a provinciei Chişinăul.8 Oficialii ruşi au preferat, totuşi, acest oraş datorită insistenţei manifestate de mitropolitul G.Bănulescu-Bodoni, afluxului de nobili şi comercianţi locali şi străini în oraş, aşezării sale în centrul geografic al regiunii şi la intersecţia căilor comerciale. Conform înţelegerii prealabile a autorităţilor cu mănăstirea Galata, Chişinăul a fost transmis în mod gratuit în posesia statului rus.9

În Imperiul rus, la acel moment exista o delimitare strictă a populaţiei în tagme sociale şi de aceea locuitorii regiunii au fost divizaţi şi ei în nouă stări sociale: clerul, nobilimea, boiernaşii, mazilii, ruptaşii, negustorii, ţăranii, ţiganii şi evreii.

Clerul se bucura de toate privilegiile şi drepturile obţinute conform hrisoavelor domneşti sau după ucazurile ţarului. Averile bisericilor şi mănăstirilor rămâneau pe veci în posesia lor şi erau protejate ca şi averea statului, cu toate că în Rusia, încă de pe timpul Ecaterinei II, pământurile mănăstireşti fuseseră secularizate.10

Nobilimea şi-a păstrat privelegiile şi a fost egalată în drepturi cu cea rusă. În sistemul de administrare instituit în Basarabia rolul principal îi revenea nobilimii locale. Majoritatea funcţiilor administrative erau ocupate de nobilii basarabeni în baza principiului eligibilităţii. În context, menţionăm faptul, că în Rusia instituţiile administrative, sub diferite forme şi aspecte, au fost dominate de nobilime până la începutul secolului XX.11

Boiernaşilor le erau respectate drepturile personale, dar urmaşii lor erau transferaţi în tagma mazililor. Mazilii şi ruptaşii plăteau statului un impozit numit dajdie şi efectuau prestaţii conform obiceiurilor locale. Au fost confirmate şi drepturile rezeşilor. Negustorii basarabeni au fost egalaţi în drepturi cu cei ruşi. Ţăranii şi-au păstrat libertatea personală, dar şi formele de dependenţă economică faţă de proprietarii pământurilor. Ei erau obligaţi să plătească statului impozit şi să îndeplinească diferite corvezi. Ţiganii statului plăteau la stat dajdie, iar ţiganii proprietarilor particulari nu plăteau nimic şi nu prestau nici o muncă de interes public. Evreii puteau face parte din tagma negustorilor sau cea a ţăranilor. Evreii şi ţiganii nu aveau dreptul de a se '12 ' angaja în serviciul de stat.

Caracterul specific al sistemului administrativ al Basarabiei în perioada examinată era determinat de instituirea Consiliul Suprem - organul suprem executiv, administrativ şi judecătoresc al regiunii. De competenţa sa erau ,,toate de obşte pricinile obştii, adică: cele de punire la cale, împlinitoare, a haznelii şi iconomiceşti; aşijderea pricinile de apelaţie criminaliceşti şi de cercetări, precum şi acele de giudecăţi politiceşti pentru orişice avere mişcătoare şi nemişcătoare şi pentru hotărîturi de moşii".13 Astfel, potrivit cu competenţele ce i-au fost atribuite, Consiliul Suprem deţinea puterea supremă administrativă şi judecătorească în regiune şi era abilitat să exercite funcţii organizatorice, administrative, economice şi judecătoreşti.

Consiliul Suprem era alcătuit din unsprezece membri: cinci membri numiţi şi şase membri aleşi. Erau numiţi: namesnicul, guvernatorul, vice­guvernatorul, preşedinţii judecătoriilor penale şi civile. Ceilalţi membri erau aleşi de nobilimea locală pe un termen de trei ani cu confirmarea namesnicului. În numărul acestora era inclus în mod obligatoriu mareşalul regional al nobilimii. Calitatea de preşedinte al Consiliului o deţinea ,,cârmuitorul principal al regiunii" -guvernatorul general militar al Podoliei, care era şi namesnicul Basarabiei. Votul său nu era hotărâtor, astfel asigurându-se majoritatea reprezentanţilor nobilimii locale.

Cvorumul necesar de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului Suprem era de şase persoane. Deciziile se adoptau cu o majoritate simplă de voturi şi erau definitive. Persoanelor nemulţămite de hotărârile Consiliului le-a fost oferită o posibilitate de a le ataca în Consiliul de Stat prin intermediul Ministerului justiţiei sau a procurorului general.

Problemele importante ale regiunii, sau cele care necesitau elaborarea de noi acte normative, sau modificarea celor existente, erau examinate la şedinţele în plen ale Consiliului şi doar la propunerea namesnicului (sau a guvernatorului civil în cazul absenţei sale). Decizia adoptată, însoţită de o notă explicativă a preşedintelui Consiliului, prin intermediul procurorului general, era expediată spre aprobare Consiliului de Stat. Preşedintele Consiliului Suprem putea să nu participe la şedinţe, dacă problemele discutate erau de importanţă minoră. În asemenea cazuri, sau dacă el lipsea din oraşul de reşedinţă, preşedinţia era preluată de membrul Consiliului ce deţinea cea mai înaltă funcţie în ierarhia administrativă a Basarabiei.14

Consiliul Suprem nu era subordonat organelor centrale ruseşti. El se afla în subordinea directă a ţarului. Legătura dintre ţar şi Consiliul Suprem era realizată prin intermediul secretarului de stat, responsabil pentru problemele Basarabiei în Consiliul de Stat.15

Toate chestiunile în cadrul Consiliului Suprem erau examinate în două limbi. Cazurile referitoare la veniturile vistieriei, cele penale şi de anchetare penală se examinau în două limbi, ţinând cont de legislaţia rusă şi respectând legile şi obiceiurile locale. Dosarele civile şi litigiile de departajare a terenurilor erau examinate doar în ,,singură limba moldovenească şi giudecăţile să vor face pe temeiul legiuirilor şi a obiceiurilor Moldaviei".16

Nobilimea locală, fiind egalată în drepturi cu cea rusă, a obţinut dreptul de a convoca Adunarea nobilimii, în cadrul căreia se alegeau funcţionari în instituţiile administrative a regiunii şi Mareşalul regional al nobilimii.17

Mareşalii nobilimii basarabene erau confirmaţi în funcţie de namesnic, iar din 1836 de către ţar.18 Mareşalul nobilimii ocupa o poziţie specifică în sistemul administrativ basarabean. Pe de o parte, el fiind ales de nobilimea locală era exponentul intereselor lor, iar pe de altă parte, lui i se atribuia calitatea de funcţionar al statului şi era obligat să depună jurământ de credinţă faţă de statul rus, procedură obligatorie pentru orice funcţionar angajat în serviciul de stat. Astfel, el îndeplinea funcţii incompatibile. Considerăm, că prin acest procedeu autorităţile ruse au căutat să supravegheze nobilimea locală şi să-i direcţioneze aspiraţiile în albia dorită.

Către momentul realizării prevederilor ,,Aşezământului" lista nobililor nu era definitivată. Nobilimea basarabeană a fost anunţată să se prezinte către data de 10 iunie 1818 la Chişinău pentru a prezenta actele doveditoare a provinienţei lor. Pentru a urgenta alcătuirea listelor, guvernatorul C.A.Catacazi a format o comisie specială alcătuită din nobili basarabeni. Pe parcursul a două săptămâni lista familiilor nobile din Basarabia a fost alcătuită.

Dreptul de a participa la alegeri în cadrul Adunării nobilimii îl aveau nobilii care posedau moşii nu mai mici de 300 desetine şi feciorii lor de la vârsta de 22 ani. Funcţionarii aflaţi în serviciul statului puteau fi aleşi în funcţii, dar nu puteau participa la alegeri.20 Adunarea nobililor alegea funcţionari atât în administraţia regională, cât şi în cea ţinutală. La fiecare funcţie trebuiau propuşi nu mai puţin de doi candidaţi. Persoanele alese se confirmau de către namesnic. Alegerile nobilimii erau convocate o dată la trei ani, în oraşul Chişinău.21

La 25 iunie 1818 şi-a început lucrările prima Adunare a nobilimii la care au participat 73 de persoane. De către Adunare au fost aleşi: Mareşalul regional al nobilimii - Dumitru Râşcanu, cinci deputaţi în Consiliul Suprem, un consilier şi un asesor în departamentul executiv şi un consilier în departamentul economic al Guvernului regional, doi consilieri şi un asesor în judecătoria penală, trei consilieri în judecătoria civilă, preşedintele şi patru membri ai Oficiului cadastral regional, trei vistieri ţinutali, câte un ispravnic şi patru asesori în fiecare ţinut. Toţi cei aleşi au fost confirmaţi în funcţii de către A.N. Bahmetiev la 28 iulie 1818.22

Boierii aleşi în funcţii, cu mici excepţii, nu erau nobili de prim rang, ei, după cum afirma A.Boldur erau ,,boieri de mâna a doua".23 Menţionăm că după 1812, în Basarabia au rămas numai boieri de la a zecea treaptă boierească în jos.24 Funcţionarul rus F.Vighel, constata că „persoanele din familii bune şi cu studii se eschivează de la slujbă".25 Faptul că boierimea basarabeană nu manifesta dorinţă de a se angaja în serviciu, considerăm că este o dovadă a atitudii boierilor faţă de noua stăpânire, o formă de manifestare a neacceptării noilor autorităţi.

La 6 iulie1818, sub preşedinţia guvernatorului civil C.A.Catacazi, şi-a început activitatea Consiliul Suprem al Basarabiei în următoarea componenţă: guvernatorul general militar al Podoliei A.N.Bahmetiev, guvernatorul civil

  1. Catacazi, vice-guvernatorul M.E.Krupenski, preşedintele judecătoriei penale P.V.Curic, preşedintele judecătoriei civile F.I.Nedoba şi deputaţii aleşi de nobilime: mareşalul regional al nobilimii D.Rîşcanu, consilierul de clasa a VII I.Pruncul, asesorul de colegiu Z.Ralli, spătarul V.Ruset; comisul Şt.Rîşcanu, asesorul de colegiu S.Feodosiev.

Ulterior, componenţa Consiliului Suprem a fost reînnoită doar de două ori: în perioada 1822 - 1825 au activat deputaţii: I.Donici, I.Pruncul, P.Catargi,

  1. Dinu-Russo şi P.Cazimir; în anii 1825 - 1828: I.Donici, N.Cerchez, I.Ianov şi A.Stamo.26 Deputaţii I.Ianov, A.Stamo, C.Stamati, I.Canano şi C.Botezatu, aleşi în 1828, au fost privaţi de posibilitatea de a-şi exercita mandatele, Consiliul Suprem fiind suprimat.

La 29 iulie 1818 a fost convocată ultima şedinţă a Comitetul provizoriu. Documentele sale, conform listei întocmite, au fost transmise Consiliului Suprem.27

Una din primele acţiuni intreprinse de Consiliul Suprem, în calitatea sa de organ de dispoziţie a fost examinarea, în septembrie 1818, a interpelării judecătoriei civile referitoare la aplicarea legilor şi obiceiurilor locale în examinarea cazurilor civile. Conducându-se de prevederile noului „Aşezământ", Consiliul Suprem a permis judecătoriei civile ca la examinarea litigiilor civile să se călăuzească de normele dreptului local şi obiceiurile pământului, iar în cazurile în care legile şi obiceiurile locale erau insuficiente pentru examinarea anumitor litigii s-a prescris să fie aplicate normele corespunzătoare din ,,Bazilicale" şi Exabiblul lui Armenopol.28

În anul următor, Consiliul Suprem a examinat problema detaşamentelor de călăraşi. Problema aceasta fusese examinată şi mai înainte de administraţia basarabeană. Prin dispoziţia sa din 7 decembrie 1816, A.N.Bahmetiev ordona primului departament al guvernului regional să stabilească numărul total al călăraşilor din regiune la trei sute de persoane. În ţinutul Orhei - 60, în ţinutul Hotin - 50, în ţinutul Bender - 40, în ţinutul Iaşi - 40, în ţinutul Soroca - 40, în ţinutul Codru - 20, în ţinutul Greceni - 20 călăraşi. 29

La începutul anului 1819, A.N.Bahmetiev revine la această problemă. Consiliul Suprem, conformându-se dispoziţiei namesnicului a elaborat un nou regulament cu privire la detaşamentele de călăraşi. Sarcinile principale ale acestor detaşamente erau: organizarea serviciului de carantină la frontieră; contracararea importului ilegal de mărfuri; menţinerea ordinii publice în ţinuturi. Au fost constituite 27 detaşamente de călăraşi a câte o sută de oameni, vârsta de încorporare fiind de la 17 la 50 de ani. Fiecare detaşament era condus de un ofiţer ales din rândurile nobilimii locale şi cinci subofiţeri. Nouă detaşamente alcătuiau o cohortă. Serviciul călăraşilor dura patru luni pe an, rânduindu-se câte trei detaşamente.30

O altă problemă importantă ce a focalizat atenţia Consiliului Suprem a fost elaborarea unui regulament referitor la obligaţiile reciproce ale proprietarilor de moşii şi ale ţăranilor, adoptat în şedinţa sa din 16 mai 1819. 31 În august 1819, regulamentul a fost publicat în limbile română şi rusă.32 Capitolul VII al regulamentului a determinat structura şi sarcinile administraţiei săteşti. În afară de vornic, care era numit de isprăvnicie, locuitorii îşi alegeau un staroste (şoltuz) şi un consiliu sătesc alcătuit din trei membri, aleşi dintre bătrânii satului.33 Sarcina principală a administraţiei săteşti se reducea la constrângerea locuitorilor să îndeplinească prestaţiile faţă de moşier şi obligaţiile fiscale către stat. Având suspiciuni că aplicarea regulamentului ar putea provoca nemulţumirea ţăranilor, A.N. Bahmetiev a suspendat punerea sa în aplicare.34

La începutul anului 1819 Consiliul Suprem, urmărind scopul de a sistematiza documentele folosite şi de a facilita circuitul administrativ a luat decizia de a aplica în instanţele judecătoreşti şi în administraţie formulare şi documente tipizate.35

În afară de problemele enumerate, Consiliul a examinat o mulţime de alte probleme referitoare la administrarea regiunii, fapt confirmat şi de dosarele fondului Consiliului Suprem al Arhivei Naţionale. Analiza cantitativă şi sistematizarea tematică a dosarelor acestui fond a fost realizată de A.Boldur.36 Analiza cantitativă nu poate înlocui analiza conţinutului, dar cuantificarea în cazul dat, este totuşi, un instrument util pentru studierea activităţii Consiliului Suprem. Având ca bază de referinţă rezultatele cercetărilor profesorului A.Boldur, prezentăm analiza cantitativă a activităţii Consiliului Suprem în următorul tabel:

DOSARE

ADMINISTRATIV- ECONOMICE

Dosare administrative - 34,7 %

Dosare referitoare la

drepturile populaţiei - 19,2 %

Dosare fiscale şi cele

referitoare la averea vistieriei - 18,6 %

Dosare economico-financiare - 27,5 %

DOSARE JUDICIARE

Dosare corecţionale - 76,7 %

Dosare civile - 22,4 %

Litigii şi hotărnicii - 0,9 %

În numărul total al dosarelor administrative predomină dosarele referitoare la numiri în funcţii şi dispoziţii adresate diferitor instituţii administrative ale regiunii. Cele referitor la drepturile populaţiei sunt predominate de solicitări cu privire la recunoaşterea apartenenţei la diferite stări sociale.

În subgrupa următoare predomină dosarele referitor la micşorarea sau scutirea diferitor persoane de dări şi impozite şi cele fiscale. Tot aici au fost încadrate şi dosarele referitor la concesiuni. Dosare referitor la închirierea localurilor pentru necesităţile diferitor instituţii administrative şi gestionarea finanţelor publice constituie majoritatea în subgrupa dosarelor economico- financiare.

Fiind instanţa judecătorească supremă a regiunii, Consiliul Suprem examina diverse dosare cu caracter judiciar (1/3 din numărul total). Categoria dosarelor corecţionale este dominată de cazurile despre infracţiunile săvârşite de funcţionari. În subgrupa dosarelor civile predomină cazurile referitor la drepturile de proprietate, litigii de departajare a averii şi cele succesorale.

Prerogativa Consiliului Suprem de a examina posibilitatea modificării sau elaborarea de noi acte normative referitor la problemele importante ale regiunii a fost interpretată de unii cercetători ca drept de iniţiativă legislativă al Consiliului. E necesar de menţionat că Consiliul Suprem examina problemele suspomenite doar la sesizarea guvernatorului general militar al Podoliei.38 Mecanismul adoptării deciziei de către Consiliul Suprem, stipulat în ,,Aşezământ" era următorul: Consiliul, la solicitarea preşedintelui său, delibera asupra problemei propuse. Decizia Consiliului Suprem, în formă de propunere şi însoţită de o notă explicativă a preşedintelui, era trimisă procurorului general, care o prezenta spre aprobare Consiliului de Stat. Posibilitatea deliberării asupra unor probleme de importanţă pentru regiune nu trebuie confundată cu dreptul de iniţiativă legislativă. Considerăm că Consiliul Suprem poate fi calificat ca organ cu atribuţii consultative în domeniul legislativ. Interpretarea anumitor prevederi ale legilor (de exemplu, prevederile „Aşezământului" din 1818),39 de asemeni, nu poate fi apreciată ca activitate cu caracter legislativ.

În literatura de specialitate, indiferent de orientarea ideologică a autorilor, s-a cristalizat opinia despre activitatea ineficientă a Consiliului Suprem. Fiind de acord cu această opinie, insistăm asupra faptului că una dintre cele mai mari dificultăţi cu care s-a confruntat Consiliul a fost problema frecvenţei membrilor săi la şedinţe. Neasigurarea cvorumului necesar pentru adoptarea deciziilor, făcea ca Consiliul Suprem, să se afle într-o permanentă stare de inactivitate. Din această cauză, dosarele şi problemele examinate se rezolvau foarte anevoios. Nu exista o procedură strictă de elaborare şi adoptare a deciziilor şi nu era organizată o evidenţă strictă a dosarelor primite, astfel, fiind foarte dificil de urmărit circuitul documentelor în cadrul Consiliului Suprem. După unele surse, către anul 1823, în Consiliul Suprem se acumulaseră peste 6000 de dosare neexaminate, anual numărul lor sporind cu 200.40

În iulie 1821 a fost introdus un nou regulament de activitate a Consiliului Suprem. Două zile în săptămână ( marţea şi vinerea) erau examinate problemele financiare şi administrative în componenţa celor cinci deputaţi şi a celor doi reprezentanţi ai Coroanei. În celelalte zile erau examinate cazurile civile. În aceste zile prezenţa membrilor din partea Coroanei nu era obligatorie.41 Deputaţii puteau lipsi de la şedinţe numai în caz de boală, certificată de medic. Dacă boala era de durată deputatul respectiv era înlocuit de unul din consilierii instituţiilor administrative de nivel regional. Şedinţele se începeau la ora 1000 şi durau ,,după necesitate".42 Dar nici acest regulament n-a ameliorat cu mult situaţia. În iulie 1827 Consiliul Suprem a fost obligat de către namesnic să-i prezinte în fiecare săptămână un raport de activitate însoţit de lista frecvenţei membrilor Consiliului.43

Randamentul scăzut al activităţii Consiliului Suprem a fost determinat de mai multe cauze:

În primul rând, menţionăm, că cinci din cei unsprezece membri ai Consiliului Suprem ocupau funcţii înalte în administraţia basarabeană. Exercitându-şi funcţiile care le deţineau, ei erau mai puţin preocupaţi de problemele Consiliului Suprem şi participarea lor la şedinţe lăsa mult de dorit.

În al doilea rând, datorită finanţării insuficiente şi a atitudinii ostile a funcţionarilor superiori ruşi din administraţia Basarabiei, cancelaria Consiliului Suprem nu era asigurată cu un număr suficient de funcţionari, capabili să îndeplinească lucrările de secretariat şi de pregătire a şedinţelor Consiliului. Pentru finanţarea cancelariei Consiliului Suprem (remunerarea funcţionarilor, paznicilor şi pentru cheltuielile cancelariei) era alocată suma de 3950 ruble pe an. Pentru comparaţie, menţionăm că aparatului namesnicului plenipotenţiar i se alocau 5250 ruble, iar pentru cârmuirea regională - 15560 ruble. 44 Urmărind intenţia de a submina autoritatea Consiliului, guvernatorul general şi cei din anturajul său, aveau grijă ca în cancelaria Consiliului să fie angajaţi funcţionari incompetenţi şi cu o reputaţie nu prea bună, iar cei angajaţi aici erau privaţi de orice posibilitate de avansare, serviciul în cadrul Consiliului Suprem nefiind atractiv pentru funcţionarii ce vroiau să facă carieră. 45

În al treilea rând, deputaţii din partea nobilimii locale nu cunoşteau legislaţia, tehnica administrativă şi limba rusă, iar membrii numiţi ai Consiliului nu cunoşteau legile, tradiţia administrativă şi limba localnicilor. În domeniul dreptului public se aplicau prevederile legislaţiei ruse, necunoscute de consilierii moldoveni, iar litigiile civile erau examinate în limba română, conform legilor locale necunoscute de funcţionarii ruşi.46 Starea aceasta de lucruri, adică coabitarea a două legislaţii diferite, în două limbi diferite, în condiţiile în care fiecare parte cunoştea doar legile şi limba sa , au generat o stare de intoleranţă între funcţionarii locali şi cei ruşi.

Chiar de la constituirea Consiliului Suprem, funcţionarii ruşi urmăreau scopul de a diminua rolul lui în sistemul instituţiilor administrative şi judiciare ale Basarabiei. Atitudinea funcţionarilor ruşi faţă de Consiliul Suprem a fost exprimată de F.Vighel, fost vice-guvernator al Basarabiei, care afirma: ,,moldovenii hîtri l-au amăgit pe generalul Bahmetiev, asigurându-l că el va avea influenţă hotărîtoare în Consiliu," şi ,,E dureros pentru un suflet slav să vadă un general rus sub tutela aceştor barbari".47 Nobilii locali, membri ai Consiliului, din contra, optau pentru independenţa Consiliului faţă de autorităţile centrale ruseşti şi pentru consolidarea poziţiilor lui ca instituţie administrativ - judecătorească supremă a regiunii.

Antagonismul dintre membrii aleşi şi cei numiţi, diferenţa de scopuri şi intenţii nu contribuia la crearea unui climat de conlucrare în cadrul Consiliului Suprem. Indiferenţa manifestată de deputaţii moldoveni faţă de activitatea Consiliului Suprem a fost o formă de rezistenţă pasivă faţă de eforturile administraţiei ruseşti de a limita accesul nobililor locali în instituţiile administrative şi de a reduce puterea şi prerogativele Consiliului Suprem în administrarea regiunii.48

Formal, membrii aleşi ai Consiliului Suprem aveau largi posibilităţi de a influenţa activitatea şi deciziile adoptate, dar, în realitate, aceste prerogative puteau fi realizate în strictă dependenţă de felul cum interpreta namesnicul plenipotenţiar al Basarabiei sau guvernatorul civil înfăptuirea lor.

Ulterior, la începutul sec.XX, s-a revenit la problema autonomiei Basarabiei. În anii revoluţiei ruse din 1905-1907, ziarul „Basarabia" a reactualizat ideea autonomiei acordate în 1818. Se constata cu regret că basarabenii au fost privaţi pentru zeci de ani de drepturile avute la 1818. În paginile aceluiaşi ziar, I.Inculeţ demonstra importanţa autonomiei pentru Basarabia, elementul principal al căreia trebuia să fie un organ legislativ, asemuit de autor cu vechiul Consiliu Suprem.49 După căderea ţarismului în februarie 1917, mişcarea de eliberare naţională în Basarabia ia amploare şi în aprilie 1917, se constituie Partidul Naţional Moldovenesc scopul căruia era autonomia Basarabiei şi înfiinţarea organului de guvernământ - Sfatul Ţării.50 „Basarabia îşi capătă autonomia nu pentru prima dată: ea a avut-o încă în timpul autocraţiei ruseşti", se afirma în „Manifestul către toţi basarabenii" al Comitetului PNM din Bolgrad.51 Pornind de la dreptul de a avea un organ suprem asemeni Consiliului Suprem suprimat de autocraţie, basarabenii revendică dreptul la autonomie, năzuinţă ce se va realiza prin convocarea la 21noiembrie a Sfatului Ţării, care la 2 decembrie 1917 proclama Republica Democratică Moldovenească.

Prin menţinerea unor particularităţi locale şi instituirea Consiliului Suprem - instituţia supremă administrativ-judecătorească a regiunii, Basarabiei i-a fost acordat statutul de autonomie administrativă în cadrul Imperiului rus.

Autorităţile ruse, reieşind din condiţiile concret-istorice ale acelei perioade au conştientizat faptul că exercitarea politicii coloniale faţă de popoarele anexate necesită aplicarea unor metode mai subtile, diferite de cele aplicate în celelalte regiuni ale Imperiului.

În scopul atragerii de partea sa a nobilimii locale şi urmărind interese de ordin politic, autocraţia rusă admite acordarea dreptului de autoadministrare limitată Basarabiei. Această deviere de la linia generală promovată de ţarism era concepută ca o măsură provizorie, ca o tranziţie de scurtă durată spre legislaţia şi modelul administrativ rus.

Analizând cauzele ce au determinat ţarismul să facă anumite cedări în organizarea administrativă a Basarabiei, constatăm că un rol important l-au avut interesele de ordin extern ale ţarismului.

Din cele mai vechi timpuri, expansiunea a fost elementul esenţial al politicii externe a Rusiei. De-a lungul secolelor, această tendinţă expansionistă a fost camuflată cu diverse motivări ideologice: la început se insista asupra ideii mesianismului creştin, apoi a fost conceput planul restabilirii imperiului grec, condus de un guvern rus, transformat mai târziu în planul creării unui stat dac, după care a urmat proiectul creării de noi state la hotarul Turciei, sub protectoratul rus.

Basarabia ocupa o poziţie geopolitică deosebită, fiind considerată de Rusia ca un factor important de consolidare a poziţiilor sale în Balcani. Rusia urmărea scopul de a atrage de partea sa popoarele din Sud-Estul Europei, aflate sub dominaţie turcă şi de a folosi mişcarea de eliberare naţională din aceste ţări pentru realizarea propriilor interese. Ţarismul, cu orice ocazie, se străduia să demonstreze că susţine lupta de eliberare a popoarelor balcanice.

Imperiul rus cucerise un teritoriu populat de creştini care se aflaseră sub dominaţia Porţii şi conform planurilor strategice ale autocraţiei ruse, Basarabia trebuia să devină o „momeală" pentru popoarele balcanice, lor acordânduli-se şi posibilitatea de a se muta cu traiul în Basarabia. Autorităţile ruse vroiau să impună popoarelor din Balcani ideea că numai sub stăpânirea rusă e posibilă o dezvoltare durabilă. De aceea, iniţial, locuitorilor Basarabiei le-au fost acordate unele înlesniri şi au fost menţinute anumite particularităţi în administraţie.

Basarabia, situată la confluenţa a trei imperii, avea o mare însemnătate strategică în calitate de plaţdarm sau spate sigur în cazul eventualelor conflagraţii militare în Balcani. De aceea ţarismul era interesat în asigurarea stabilităţii în regiune, evitându-se schimbarea bruscă a realităţii existente.

Asupra organizării administrative a Basarabiei a influenţat şi un alt factor extern. După revoluţia franceză, ideile constituţionalismului capătă o largă răspândire, fapt ce contribuie la amplificarea disensiunilor între autocraţiile feudale şi statele burgeze. Sub influenţa acestor curente ideologice, diplomaţia rusă încearcă să-şi menţină poziţiile, elaborând conceptul „diplomaţiei constituţionale".52 Politica constituţională promovată de oficialităţile ruse a fost o armă ideologică foarte eicientă în lupta contra lui Napoleon.53 Unii demnitari ruşi au intuit că „diplomaţia constituţionalistă" poate fi un instrument de consolidare a influenţei ruseşti în Europa. Susţinând instaurarea regimurilor monarhice în ţările Europei de Vest, diplomaţia rusă spera că va crea o majoritate capabilă să anihileze alianţa diplomatică englezo-austriacă. Această stretegie ar fi fost lipsită de sens dacă n-ar fi fost susţinută de măsuri concrete în plan intern.54 Prin aceasta credem că poate fi explicată atitudinea specială a autocraţiei ruse faţă de periferii, mai ales faţă de cele din Apus: Finlanda, Polonia şi Basarabia. În anii 20 ai sec.XIX, politica constituţionalistă nu mai aducea dividentele politice de odinioară şi oficialătăţile ruse n-au mai utilizat-

Erau şi cauze de ordin intern. În anii războiului populaţia Basarabiei a suferit foarte mult în urma staţionării trupelor ruse,55 fapt ce a contribuit la crearea unei atitudini ostile faţă de armata şi autorităţile ruse. În primii ani de administraţie rusească situaţia economică a regiunii şi nivelul de trai al locuitorilor nu s-a ameliorat, consecinţele războiului persistau.56 Ruina economică şi administraţia incompetentă, abuzivă şi coruptă au contribuit la declanşarea unui fenomen care a deteriorat iremediabil imaginea Imperiului Rus - fuga ţăranilor din Basarabia peste Prut.

Nici nobilimea locală nu avea temei să fie mulţumită de activitatea administraţiei ruse în primii ani după anexare. Opoziţia boierilor faţă de tendinţele rusificatoare manifestate, mai ales, de către guvernatorul

  1. Harting şi insistenţa cu care ei apărau legile şi obiceiurile locale au determinat autorităţile centrale ruseşti să promoveze în Basarabia o politică mai liberală, cu cedări de moment şi cu menţinerea unor particularităţi şi structuri administrative locale. Fermitatea cu care boierii moldoveni s-au ridicat în apărarea legilor şi tradiţiilor locale au temperat eforturile rusificatoare ale autorităţilor ruse şi le-au determinat să fie mai loiale faţă de nobilimea locală. În anul 1817, în Basarabia se aflau 45 de boieri din cei atestaţi în Moldova^până la 1812 şi 93 persoane înscrise în tagma nobiliară sub stăpânirea rusească. Autorităţile ruse nu numai că au respectat titlurile de nobleţe acordate anterior, dar au şi triplat numărul lor într-o perioadă relativ scurtă. O altă metodă de atragere a nobilimii era acordarea diferitelor funcţii, titluri şi ranguri în ierahia administrativă a imperiului. Astfel, prin ukazul ţarului din 29 aprilie 1818, ,,pentru munca deosebită depusă pentru administrarea regiunii" au fost conferite următoarele titluri: consilier de curte (3 persoane), asesor colegial (4), consilier titular (6), secretar colegial (5), secretar gubernial (6), registrator colegial (2).58

Introducerea forţată a sistemului administrativ rus ar fi avut efecte nedorite pentru imperiu: ţarismul s-ar fi lipsit de principalul său sprijin social - nobilimea. Menţionăm şi faptul că boierimea locală, care a fost foarte mult afectată de dezmembrarea Moldovei, se orienta mai mult spre capitalele europene, decât spre civilizaţia rusă. Este evident faptul că în aceste condiţii, autorităţile ruse n-au vrut să complice şi mai mult situaţia prin schimbări radicale în administraţia regiunii.

Situaţia Basarabiei în componenţa Rusiei a fost determinată şi de procesele ce aveau loc, în acea perioadă, în interiorul imperiului. La începutul secolului XIX, autocraţia rusă deviază de la cursul său tradiţional şi porneşte pe calea promisiunilor, cedărilor neesenţiale şi a reformelor. Procesul de adaptare a sistemului administrativ rus la noile condiţii a început cu reformarea instituţiilor centrale. Conform manifestului ţarului din 8 septembrie 1802, colegiile înfiinţate de Petru I, au fost transformate în ministere. Principiul colegialităţii a fost înlocuit cu cel al conducerii unipersonale. E necesară următoarea remarcă: în ştiinţa administrativă organele administraţiei publice, după natura lor se împart în colegiale şi unipersonale. Organul colegial adoptă decizii în urma deliberării de un colectiv stabilit de funcţionari a cărui competenţă este stabilită legal. În cel de-al doilea caz, deciziile sunt produsul manifestării de voinţă a unei singure persoane.

Pentru coordonarea activităţii ministerelor a fost creat Comitetul miniştrilor. În 1809 au fost promulgate două ucazuri care reglementau statutul funcţionarului în Rusia. Obţinerea titlurilor şi a rangurilor e pusă în dependenţă de exercitarea anumitor funcţii în administraţia civilă sau de serviciul militar. La 1 ianuarie 1810 şi-a început activitatea Consiliul de stat în noua sa calitate de organ legislativ - consultativ. Tendinţele reformatoare, caracteristice societăţii ruse la acea perioadă, au influenţat şi procesul organizării administrative a provinciilor anexate.

Fenomenul acordării autonomiei administrative Basarabiei trebuie tratat în contextul politicii promovate de ţarism la periferiile naţionale în acea perioadă. Realizarea politicii de exploatare colonială a popoarelor cotropite necesita aplicarea altor metode de administrare, deosebite de cele folosite în guberniile centrale şi de aceea se impuneau şi altfel de structuri şi instituţii administrative. În prima jumătate a sec.XIX politica ţarismului faţă de periferii se caracteriza prin crearea de unităţi administrativ-teritoriale deosebite şi prin menţinerea diferitor particularităţi specifice doar acelor regiuni.

Specificul administrării periferiilor naţionale era determinat de sarcinile ţarismului rus în regiunea respectivă. Sarcinile ,,locale", care trebuiau realizate de autocraţie, necesitau acordarea unei anumite independenţe în activitate şi o autonomie relativă autorităţilor ruseşti din provinciile naţionale în raport cu autorităţile centrale. De statut de autonomie în cadrul statului rus beneficia Finlanda, care avea propriul organ legislativ şi guvernul său, în fruntea căruia se afla un guvernator general rus şi o administraţie locală alcătuită în baza principiilor autonomiei locale. În 1815 în componenţa Rusiei a fost proclamat regatul Poloniei; ţarul rus fiind şi rege al Poloniei. El guverna prin intermediul unui namesnic. Exista un organ legislativ şi un consiliu care exercita funcţii administrative.59 Diferite forme de administrare erau aplicate şi în Caucaz.

Consideraţiunile enumerate ne permit să constatăm că acordarea autonomiei administrative Basarabiei a fost în unison cu politica administrativă, promovată de autorităţile ruse faţă de provinciile naţionale, în primii ani după anexarea lor.

Asupra organizării administrative a Basarabiei au influenţat şi unii factori de ordin subiectiv. Ne referim, în primul rând, la manifestările aparent liberale, caracteristice primei perioade de domnie a lui Alexandru I, care în condiţiile dificile de la începutul sec. XIX, manevrând abil, făcând unele abateri de la politica tradiţională promovată de autocraţia rusă a reuşit, totuşi, să o menţină.

E cunoscută apropierea lui Alexandru I de anumite personalităţi ale epocii sale (M.M.Speranski, A.A.Aracceev, I.A.Capodistrias) şi influenţa care au avut-o asupra lui.60 Ideile politice ale lui Alexandru I şi înrâurirea anumitor persoane din anturajul său, de asemeni, au influenţat crearea modelului administrativ implementat în Basarabia.

Un rol aparte în constituirea sistemului administrativ basarabean, la prima etapă, l-a avut contele I.A.Capodistrias (1776 - 1831), un susţinător fidel al ideii de eliberare naţională a popoarelor din Balcani şi crearea stateor creştine sub protectoratul Rusiei.61 E ştiut faptul că el întreţinea legături cu familii nobile din Basarabia şi în deosebi cu S.Sturdza şi copiii săi Alexandru şi Roxandra,62 cu care a întreţinut o vastă corespondenţă. Astfel, la 22 octombrie 1817, I.A.Capodistrias îi comunica Roxandrei Sturdza (Edling): ,,Ţarul doreşte să fiu lângă domnia sa. De ce? Pentru a se folosi de mine în realizarea marilor reforme în imperiul său." 63 Alexandru, care cunoştea perfect cinci limbi,64 la vârsta de numai optsprezece ani a fost angajat în serviciu la Ministerul de Externe al Rusiei, unde face cunoştinţă cu I.Capodistrias, care îi devine bun prieten.65 El, fiind în subordinea lui I.Capodistrias, care era secretar de stat, responsabil de problemele Basarabiei, participa la examinarea chestiunilor referitoare la Basarabia şi avea o anumită influenţă asupra deciziilor adoptate.66

Un alt factor, ce a influenţat organizarea administrativă a Basarabiei, în opinia noastră, a fost şi starea de ignoranţă a demnitarilor ruşi, pentru care Basarabia era ,,terra incognita". În primii ani de după anexare, chiar şi funcţionarii ruşi de cel mai înalt rang, aveau foarte vagi închipuiri despre provincia anexată: unii credeau că Basarabia e în Asia, iar alţii o confundau cu Georgia.

În aceste condiţii, s-au evitat schimbările radicale în organizarea şi funcţionarea sistemului administrativ şi au fost luate în consideraţie structurile administrative existente, legile şi obiceiurile locale. ,,Suprimarea, deodată, a tuturor formelor de viaţă locale - menţiona P.Cazacu - ar fi fost egală cu suprimarea însăşi a vieţii şi aceasta nu convenea".68

Acestea, considerăm, au fost cauzele ce au determinat autocraţia rusă să acorde Basarabiei la 1818 o formă deosebită de administrare - autonomia administrativă.

Cercetarea aspectelor referitoare la rolul şi poziţia Consiliului Suprem în cadrul sistemului de administrare al Basarabiei permite să enunţăm următoarele concluzii:

S Autonomia administrativă a Basarabiei în cadrul Imperiului rus a fost definită de instituirea în regiune a unui organ suprem abilitat să exercite funcţii administrativ-judiciare.

S Iniţial Consiliul Suprem s-a impus în viaţa administrativă şi judiciară, implicându-se în soluţionarea diferitor probleme legate de situaţia internă a regiunii; deciziile şi sentinţele Consiliului fiind definitive.

S Consiliul Suprem, datorită atitudinii ostile a autorităţilor ruse, nu şi-a realizat pe deplin competenţele care i-au fost atribuite. Oficialităţile ruse regionale şi centrale, chiar de la constituirea Consiliului, au depus eforturi considerabile de a-i minimaliza rolul în procesul de administrare a Basarabiei. Treptat, un urma diferitor intervenţii a autorităţilor centrale şi cu sprijinul funcţionărimii ruse din regiune, Consiliul Suprem a fost transformat într-un organ consultativ.

S Realizarea competenţelor ce i-au fost atribuite Consiliului a fost substanţial diminuată şi de însăşi modalitatea de constituire a acestei instituţii şi practicile administrative utilizate.