Tipărire
Categorie: Istorie
Accesări: 294
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Noua lege de administrare a Basarabiei a fixat schimbările produse în administraţia regiunii până la acel moment şi a menţinut principiul recunoaşterii particularităţilor naţionale în administraţie. În acelaşi timp a fost deschis accesul liber în regiune pentru instituţiile şi funcţiile administrative, caracteristice sistemului administrativ rusesc. Au fost instituţionalizate în regiune subdiviziuni şi servicii detaşate ale ministerelor centrale. S-a declarat menţinerea caracterului naţional al administraţiei, dar în realitate a fost copiat regimul administrativ al guberniilor europene ale Imperiului rus. În acest paragraf ne propunem realizarea următoarelor obiective: reliefarea structurii administraţiei constituite conform „Aşezământului" din 1818; relevarea instituţiilor administrative şi judiciare provinciale şi ţinutale; analiza modului de constituire, a competenţelor şi atribuţiilor acestor instituţii; implementarea şi funcţionarea în regiune a instituţiilor şi funcţiilor administrative ruseşti; evoluţia regimului special de administrare a coloniştilor străini stabiliţi în regiune.

,,Cârmuitorul" regiunii Basarabia era guvernatorul civil. El se afla în subordinea directă a namesnicului şi era responsabil de starea generală a regiunii. ,,Gubernatorul politicescu nu este giudecătoriu, - se menţiona în ,,Aşezămîntul...''- ci este păzitoriu celor date legiuiri şi aşezămînturi, atingători de oblasti, este ocrotitoriu dreptăţilor şi a pronomiilor tuturor stărilor ei; stăruitoriu pentru folosu obştescu, apărătoriu asupriţilor şi deşteptătoriu pricinilor fără glas. El se îndatoreşte ca întru îndeletnicirile sale să arăte bunăvoinţă şi împreună pătimiri de durerile norodului''.1

Guvernatorului i se atribuiau un spectru larg de competenţe şi obligaţii:

În cazurile care nu erau prevăzute în „Aşezământ", guvernatorul se conducea de legile ruseşti ce reglementau activitatea guvernatorilor.

Analiza competenţelor şi a atribuţiilor guvernatorului ne permite să constatăm că el ocupa un rol foarte important în sistemul administrativ al Basarabiei. Fiind abilitat să coordoneze şi să supravegheze activitatea tuturor instituţiilor regiunii, era un factor ce determina funcţionalitatea structurilor administrative în ansamblu.

Autorităţile civile ale regiunii au fost divizate în executive şi judecătoreşti.3 Luând în consideraţie experienţa nereuşită a imixtiunii chestiunilor judecătoreşti şi administrative, practicată anterior, considerăm că separarea autorităţilor judecătoreşti de cele civile a fost oportună.

Pentru exercitarea funcţiilor executive a fost instituit guvernul regional („Cârmuirea oblastii Bassarabiei"). Conformându-se prevederilor ,,Aşezămîntului'', vechiul guvern, în şedinţa sa din 20 iunie 1818, a luat decizia de a reorganiza primul său departament în guvern regional al Basarabiei. Cel de-al doilea departament a fost desfiinţat, instituindu-se judecătoriile civilă şi penală.4 Prin ordonanţa sa din 10 august 1818 guvernul regional a adus la cunoştinţa instituţiilor administrative ţinutale despre schimbările produse în administraţia regională.5

Guvernul era alcătuit din două departamente: executiv şi economic. Primul, condus de guvernator şi în componenţa căruia erau doi consilieri şi doi asesori se ocupa de problemele administrativ-organizatorice. Acest departament în activitatea sa se conducea de dispoziţiile prevăzute pentru cârmuirile guberniale, de regulamentul referitor la administrarea guberniilor ruseşti şi de legile ulterioare. Cei doi asesori ai primului departament aveau sarcina de a supraveghea instituţiile administrative ale regiunii. Ei cercetau activitatea instituţiilor administrative la faţa locului şi erau autorizaţi să intervină pentru a redresa situaţia.

Al doilea departament, era alcătuit din doi consilieri şi vistierul regional. El se ocupa de problemele economico-fiscale (perceperea impozitelor, activitatea vămilor, gestionarea averii statului, monopolurile şi concesionările, revizuirea conturilor, drepturile haznalei şi recensământurile) şi activa conform regulamentelor referitor la palatele haznalei din Rusia. În componenţa acestui departament era şi controlorul regional.6 În fruntea acestui departament era vice-guvernatorul, care era obligat să supravegheze funcţionarii departamentului ca ei să-şi îndeplinească întocmai obligaţiile de serviciu. Vice­guvernatorul ducea evidenţa strictă a documentelor primite şi era responsabil de examinarea şi soluţionarea lor la timp. La iniţiativa sa se convoca şedinţa comună a departamentelor Guvernului regional.7

Problemele în domeniul asistenţei sociale se rezolvau conform legislaţiei ruseşti şi erau, de asemeni, în competenţa celui de-al doilea departament al guvernului regional, fără a se crea o instituţie specializată.8 Regiunea şi-a păstrat drepturile în domeniul colectării impozitelor şi a taxelor locale.9

Guvernatorul şi vice -guvernatorul erau numiţi în funcţii cu aprobarea ţarului, iar consilierii, asesorii şi vistierul regional cu acordul namesnicului. Nobilimea locală alegea în primul departament un consilier şi un asesor, iar în cel de-al doilea un consilier. Membri ai guvernului regional au fost aleşi următorii boieri moldoveni: N.Cerchez, D.Balasachi, P.Lazo (1818-1821); C.Botezat şi C.Millo (1822-1825); P.Lazo şi I.Barbu (1825-1828).10

Departamentele investigau, hotărau şi executau problemele de importanţă minoră. Problemele mai importante erau discutate în adunarea comună a departamentelor, deciziile fiind adoptate cu o majoritate de voturi. În mod obligatoriu, adunarea comună a celor două departamente ale guvernului regional trebuia să examineze următoarele chestiuni: lucrările executate în interesul vistieriei statului; pretenţiile persoanelor particulare asupra proprietăţii statului; problemele impunerii fiscale şi a prestaţiilor în folosul statului. Reclamaţiile referitoare la activitatea guvernului regional puteau fi adresate Consiliului Supem.

Toate chestiunile în cadrul guvernului regional se examinau în limbile rusă şi „moldovenească," ,,în funcţie de necesitate''. Toate deciziile şi dispoziţiile emise de guvernul regional, de asemeni, trebuiau să fie alcătuite în două limbi.11

La 12 august1822 a fost deschisă Adunarea deputaţilor nobilimii din Basarabia,12 în componenţa căreia erau, din oficiu, mareşalii ţinutali şi cel regional ai nobilimii şi deputaţi aleşi. De competenţa acestei instituţii ţinea examinarea documentelor pretendenţilor la titlul de nobleţe, şi numirea tutorilor la moşiile moşiereşti.13

În conformitate cu „Aşezământul", în Basarabia au fost instituite funcţii noi: de procuror regional şi procuror ţinutal. Spre deosebire de restul Rusiei, în Basarabia, procurorul regional era numit în funcţie nu de Senat,14 ci direct de ţar şi se afla în subordinea namesnicului Basarabiei. Procurorii ţinutali, de asemeni, erau numiţi de către autorităţile ruse, însă erau propuşi de procurorul regional cu confirmarea Consiliului Suprem.15

Procurorul regional supraveghea respectarea de către toate instituţiile a legilor şi a regulamentelor în vigoare. Despre încălcările şi neregulile depistate el era dator să informeze guvernatorul general militar al Podoliei. El era obligat să-l informeze asupra următoarelor cazuri concrete: a) despre cazurile de nerespectare de către instanţele de judecată a legislaţiei în vigoare; b) despre cazurile de nesupunere autorităţilor şi de de încălcare a ordinii publice; c) despre nerespectarea termenelor de îndeplinire a dispoziţiilor primite de la instituţiile ierarhic superioare şi despre funcţionarii care nu-şi onorează obligaţiile de serviciu; d) despre cazurile de birocratism, formalism şi de încălcare a jurământului de către funcţionari; e) despre nerespectarea regulamentelor comerciale; f) despre pagubele materiale pricinuite vistieriei statului.16

Procurorul supraveghea ca instituţiile administrative să activeze în limitele competenţelor atribuite. Dacă într-o anumită instituţie erau depistate anumite încălcări, procurorul avertiza verbal instituţia respectivă. Când nu se luau măsuri de redresare a situaţiei cazul era prezentat guvernatorului general. Procurorul avea dreptul să inspecteze orice instituţie administrativă a regiunii şi observaţiile făcute de el în timpul inspectării trebuiau îndeplinite în mod obligatoriu. Dacă în vreo instituţie administrativă sau instanţă de judecată apăreau probleme de interpretare a legislaţiei în vigoare, erau obligaţi să trimită un demers procurorului regional pentru a primi explicaţii referitoare la aplicarea legii respective. Părerea procurorului în asemenea cazuri era decisivă.

Procurorul nu putea influenţa activitatea instanţelor judecătoreşti în cazurile civile. În aceste cazuri el urmărea doar respectarea regulilor de procedură. În litigiile dintre vistieria statului şi persoane particulare procurorul acţiona în interesul vistieriei.

Procurorul regional avea în subordinea sa procurorii ţinutali, care erau datori să-i prezinte raporturi despre încălcările şi neregulile depistate de ei în ţinuturi.

Toate atribuţiile procurorului regional cu privire la supravegherea instituţiilor regiunii, după cum s-a menţionat deja, nu se refereau şi la Consiliul Suprem.17

A fost creată direcţia sanitară regională în componenţa căreia activau: un inspector, un operator, un acuşer, o moaşă, ,,doi ucinici doftoreşti", un felşer şi un secretar. În fiecare ţinut a fost angajat un medic (,,lecari" ) cu un ajutor. Activitatea lor era reglementată de regulamentele sanitare ruseşti. Personalul în instituţiile medicale ale regiunii era angajat de departamentul sanitar al Ministerului Poliţiei.

La 28 mai 1823 a fost instituită Direcţia vamală de circumscripţie a Basarabiei, la conducerea căreia a fost numit şeful vămii Sculeni, consilierul Ianovski.18 Vămile şi posturile de carantină se aflau în subordinea namesnicului plenipotenţiar şi a şefilor de circumscripţie. În activitatea lor aceste instituţii se conduceau de legile şi regulamentele ruseşti. Vămile erau amplasate în următoarele localităţi: Noua-Suliţă, Reni, Ismail, Leovo, Sculeni, Lipcani, Akkerman. Posturi de carantină se aflau în: Reni, Ismail, Leovo, Sculeni, Lipcani, Akkerman şi în Valea Bazarciuc (lângă localitatea Vilcov).19

În oraşul Chişinău a fost instituit oficiul poştal regional, iar în oraşele- reşedinţă de ţinut - expediţii poştale. Ele funcţionau în baza legilor ruseşti şi foloseau doar limba rusă. Angajaţii instituţiilor poştale erau desemnaţi în funcţii de Guvernul regional cu aprobarea guvernatorului general militar al Podoliei. Veniturile provenite din activitatea poştei erau vărsate în bugetul regional.

A fost instituită funcţia de arhitector regional. El era secundat de un locţiitor. Arhitectorul era numit în funcţie de Guvernul regional cu confirmarea guvernatorului general militar al Podoliei, iar locţiitorul său de Consiliul Suprem. În activitatea sa, arhitectorul regional se conducea de legile şi regulamentele ruseşti referitoare la acest domeniu.

Supravegherea fondului forestier al provinciei era realizată de către silvicultorul regional, secundat de doi colaboratori.

În 1818 au fost puse bazele juridice ale creării arhivei regionale, care la început reprezenta un depozit de păstrare a documentelor departamentale, a actelor din localurile bisericilor şi mănăstirilor, din colecţiile personale ale familiilor boiereşti.

A doua componentă a administraţiei civile a Basarabiei o constituiau instituţiile judecătoreşti care se divzau în trei trepte: I.Consiliul Suprem, care era instanţa supremă; II. Judecătoriile regionale penală şi civilă;   

Judecătoriile ţinutale.

Aşa cum funcţiile judecătoreşti ale Consiliului Suprem au fost analizate în paragraful precedent, ne vom referi succint la judecătoriile regionale penală şi civilă. Judecătoria penală examina dosarele penale şi cele de anchetă penală venite în apel de la judecătoriile ţinutale. În componenţa sa activau: un preşedinte, trei consilieri şi un asesor. Judecătoria civilă examina litigiile civile, precum şi pretenţiile statului faţă de persoanele particulare şi cele ale persoanelor particulare către stat. Era alcătuită din patru consilieri şi un preşedinte. Infracţiunile comise de nobilime şi funcţionari nu erau în competenţa judecătoriilor regionale, ele fiind examinate de Consiliul Suprem.23 În litigiile fiscale judecătoria civilă nu decidea în ultimă instanţă. Ea îşi exprima părerea reieşind din prevederile legislaţiei ruse şi o trimitea guvernului regional.

Preşedinţii judecătoriilor erau numiţi de guvernatorul general militar al Podoliei şi confirmaţi de ţar. Doi consilieri, câte unul pentru fiecare judecătorie, se numeau de către autorităţile ruseşti. Ceilalţi cinci consilieri şi un asesor se alegeau de către nobilimea locală, cu aprobarea namesnicului, pe un termen de trei ani.

Judecătoria penală examina dosarele conform legislaţiei ruse. Sentinţele judecătoriei nu puteau fi executate fără a fi aprobate de guvernator. Dacă el, din motive legale, nu era de acord cu hotărârea judecăţii, putea transmite dosarul, în original, Consiliului Suprem pentru examinarea şi soluţionarea lui definitivă. Lucrările de anchetare şi de examinare a dosarelor în judecătoria penală erau efectuate în două limbi şi anume: interogarea băştinaşilor se efectua în limba română, iar protocoalele se întocmeau şi în rusă; sentinţa era pronunţată acuzatului în limba română; membrii judecătoriei penale care nu posedau limba rusă aveau dreptul de a se exprima în limba română.

În cazurile care afectau interesele statului se aplicau legile de procedură ruseşti şi hotărârea judecăţii era dublată şi în limba rusă. Judecătoria civilă trebuia să se conducă în activitatea sa de „dreptăţile şi obiceiurile moldoveneşti şi va lucra.. .în singură aceeaşi moldovenească limbă".24

În aprilie 1819 a fost emis ukazul ţarului despre instituirea în oraşul Reni a judecătoriei comerciale, abilitată să examineze litigiile comerciale din întrega Basarabie. Preşedinte al judecătoriei a fost numit funcţionarul Persiani.25 Mai târziu, în 1825, judecătoria comercială a fost transferată în oraşul Ismail.26

În afară de instituţiile judecătoreşti menţionate mai funcţiona o jurisdicţie specială pentru hotărnicii - Oficiul cadastral regional („cantora hotărniciilor"), care şi-a început activitatea la 10 martie 1819.27 În componenţa sa activau următorii funcţionari: un preşedinte, patru membri şi inginerul agrimensor al regiunii. Cvorumul la şedinţele oficiului era de trei persoane. Preşedintele şi membrii oficiului erau aleşi de nobilimea locală, cu aprobarea Consiliului Suprem, iar inginerul agrimensor era numit de autorităţile centrale ruseşti şi confirmat de namesnic. În primul complet de funcţionari al acestei instituţii au fost aleşi: Iordachi Donici (preşedinte), Enachi Cristian, Ionaş Sechiraş şi boierul Ghica.28 În statele de personal ale oficiului cadastral erau incluşi inginerii agrimensori ţinutali, arbitrii de hotărnicii şi un secretar.

Funcţionarii oficiului cadastral şi ai comisiilor cadastrale nu aveau voie să lipsească de la serviciu decât cu permisiunea namesnicului, sau a guvernatorului civil, dacă primul era absent din localitate. Singura cauză plauzibilă a absenţei de la serviciu era din motive de boală, stare ce trebuia confirmată prin adeverinţa medicului, vizată de şeful poliţiei din localitatea respectivă.

Activitatea Oficiului cadastral regional, iniţial, se extindea doar asupra a trei ţinuturi: Orhei, Iaşi şi Hotin. În celelalte ţinuturi, în care predominau terenurile aflate în posesia statului, lucrările de cadastru se executau de funcţionari numiţi de guvern.29 Toate problemele şi litigiile de hotărnicii erau examinate de către comisiile cadastrale instituite în ţinuturi. Deciziile acestor comisii puteau fi reclamate la Oficiul cadastral regionalal. La examinarea litigiilor dintre particulari se aplicau legile şi uzanţele locale, iar în litigiile referitoare la terenurile aflate în proprietatea statului şi bisericii se aplicau legile şi regulamentele ruseşti. În astfel de litigii decizia definitivă era pronunţată de Consiliul Suprem.30

A suferit modificări şi structura administrativ-teritorială a regiunii. În ,,Aşezământ" se prevedea micşorarea numărului ţinuturilor până la şase. La 19 octombrie 1818, A.N. Bahmetiev, conformându-se dispoziţiilor noului regulament, porunceşte Guvernului regional să reorganizeze structura administrativ-teritorială a regiunii.31 La 30 octombrie 1818 Guvernul regional aprobă noua divizare administrativ-teritorială a regiunii în şase ţinuturi: Hotin, Iaşi, Orhei, Bender, Akkerman şi Izmail. Ţinuturile Codru, Greceni şi Soroca au intrat în componenţa celorlalte ţinuturi, pierzându-şi astfel entitatea. Centre ale ţinuturilor au fost desemnate următoarele oraşe: Chişinău (ţinutul Orhei ); Hotin (Hotin ); Bălţi (Iaşi ); Bender (Bender ); Akkerman (Akkerman ); Ismail

(Ismail ).32

În ţinuturi s-au menţinut isprăvniciile, în componenţa cărora activau un ispravnic şi patru asesori (comisari). Ei erau aleşi de nobilime şi confirmaţi de către namesnic. Iniţial, dreptul de a alege funcţionari în instituţiile administrative a fost acordat doar nobililor din ţinuturile Hotin, Iaşi şi Orhei unde numărul nobililor era mai mare ca în ţinuturile din sudul regiunii. Conform ucazului ţarului din 1aprilie 1819 această posibilitate a fost extinsă şi asupra ţinuturilor Bender, Akkerman şi Ismail, în care numărul nobililor era mic.

La primele alegeri ale nobilimii locale au fost aleşi următorii ispravnici: Iamandi (Orhei), Ciuhureanu (Hotin), Bodescu (Iaşi), Cazimir (Bender), Pruncul (Akkerman), Popovski (Ismail).34

Ispravnicul şi-a menţinut poziţia-cheie în administraţia ţinutală şi avea următoarele atribuţii şi obligaţiuni:

În exercitarea obligaţiilor de serviciu ispravnicii trebuiau să respecte anumite restricţii, menite să îngrădească samovolnicia şi abuzul de putere. Ispravnicului i se interzicea: să ceară plată pentru activităţile prestate, el trebuind ,,să se îndestuleze cu leafa ce i s-a rânduit de la hazna"; exercitarea funcţiilor judecătoreşti (exceptând cazul menţionat mai sus); impunerea populaţiei la munci sau prestaţii în afară de cele prevăzute legal; să lege tovărăşii cu locuitorii din ţinutul în care îşi desfăşura activitatea. Puterea ispravnicilor se limita la hotarele ţinuturilor ce le-au fost încredinţate. Lor le-a fost menţinut şi dreptul de a aplica pedepse corporale în cazurile când locuitorii ţinutului se eschivau de la îndeplinirea prestaţiilor cu caracter de urgenţă.36

Administraţia ţinutală a fost completată cu instituţii şi funcţii noi, inexistente până în 1818: judecătoria ţinutală, vistieria ţinutală, serviciul medical, expediţia poştală, procurorul ţinutal, inginerul agrimensor.

Pentru deschiderea oficială a noilor instituţii în ţinuturi au fost trimişi preşedinţii judecătoriilor regionale Kuric şi Nedoba. Kuric, preşedintele judecătoriei penale, a fost trimis în ţinuturile Bender, Akkerman şi Ismail, iar Nedoba, preşedintele judecătoriei civile, în ţinuturile Orhei, Iaşi şi Hotin.37 În ţinuturi au fost trimise copii ale „Aşezământului" însoţite de instrucţiuni referitoare la aplicarea lui.

Pe parcursul lunii decembrie 1818 au fost deschise judecătoriile ţinutale: la 22 în Orhei, 24 - la Bender, 26 - la Akkerman, 27 -la Bălţi, 30 - la Hotin, 31 - la Ismail.39 Judecătoriile ţinutale erau instituţii judiciare de primă instanţă. Procesele de judecată se ţineau de trei ori pe an: de la 20 februarie la 20 martie; de la 15 mai la 1 iulie şi de la 1noiembrie la 20 decembrie. Plângerile trebuiau adresate în primele patru zile ale celor trei termene.40 În cazurile când suma litigiului nu depăşea o mie de ruble, judecătoriile ţinutale pronunţau sentinţa definitivă. Sentinţele judecătoreşti, în cazurile când suma litigiului era mai mare de o mie de ruble, puteau fi reclamate în judecătoria regională. E important de menţionat faptul că judecătoriile ţinutale erau independente de ispravnici.

Judecătoria ţinutală avea în componenţa sa următorii funcţionari: un judecător, doi membri şi un secretar. Cei doi membri erau aleşi de nobilimea locală şi confirmaţi de către guvernatorul general militar al Podoliei. Membrii judecătoriilor ţinutale nu aveau voie să ceară recompense în bani sau obiecte de la cei care se judecau, ei ,,mulţămindu-să cu leafa ci li s-au hotărât de la hazne[a]oa împărătească" 41 Ei nu puteau fi eliberaţi din funcţii pentru încălcări sau infracţiuni de serviciu fără hotărârea judecăţii care constata vinovăţia lor.

Procurorul ţinutal era numit în funcţie de către procurorul regional, cu aprobarea Consiliului Suprem. El era subordonat direct procurorului regional şi avea următoarele atribuţii şi competenţe: urmărea respectarea de către instituţiile administrative din ţinut a legilor şi regulamentelor în vigoare; supraveghea respectarea drepturilor locuitorilor ţinutului şi nu trebuia să admită ca vre-o persoană să fie pedepsită ilegal; era obligat să informeze procurorul regional despre toate încălcările şi fraudele depistate de el în ţinutul în care îşi desfăşura activitatea; supraveghea respectarea de către judecătoria ţinutală a legislaţiei şi a procedurilor judiciare; asista la examinarea cazurilor în judecată urmărind respectarea drepturilor ambelor părţi aflate în proces; urmărea îndeplinirea sentinţelor pronunţate de judecătoria ţinutală.42

Inginerul agrimensor ţinutal se numea în funcţie de către Consiliul Suprem. În activitatea sa el se conducea de regulamentele ruseşti, iar în problemele succesorale se aplicau legile şi obiceiurile locale. Aceste cazuri erau examinate în limba română.

În cadrul serviciului medical ţinutal activau un medic şi un ajutor al său. Ei erau numiţi în funcţii de către Departamentul medical al Ministerului poliţiei.

În oraşele-reşedinţă de ţinut au fost instituite expediţii poştale la care erau angajaţi: un expeditor, locţiitorul expeditorului şi patru factori poştali. Ei erau numiţi în funcţii de Guvernul regional cu confirmarea namesnicului.

În fiecare ţinut a fost instituită vistieria ţinutală care era împuternicită să colecteze impozitele şi alte venituri ale statului.43 În componenţa ei activau următorii funcţionari: vistierul ţinutal, un contabil şi doi colaboratori.

Vistierul ţinutal se afla în subordinea directă a Guvernului regional. El se alegea de nobilime şi era confirmat de Consiliul Suprem. Sarcina sa principală era ,,să adune dările haznelii şi havalelile pământeşti câti vor fi în bani, cum şi celelalti venituri împărăteşti ce vin de la ţinut".44 El nu putea impune populaţiei impozite sau prestaţii în afară de cele stabilite legal sau să folosească sumele colectate pentru acoperirea cheltuielilor vistierii ţinutale.

Suma plăţilor anuale către stat era împărţită în două părţi egale şi trebuia achitată în lunile februarie şi septembrie. Vistierul ţinutal, în lunile stabilite pentru colectarea impozitelor, avea următorul program de activitate: de la răsăritul soarelui până la ora 12 ; de la 1200 la 1400 - pauza de prânz; de la 1400 până la apusul soarelui. După apusul soarelui vistieria ţinutală se închidea până a doua zi, noaptea fiind interzis de a primi şi a da bani.45

S-a menţinut divizarea ţinuturilor în ocoale. Ele erau administrate de ocolaşi care erau datori ,,să se poarte cu locuitorii ocolului amabil şi cuviincios, apărându-i de persecuţii".46 Ocolaşul avea următoarele atribuţii şi competenţe:

În sate funcţiile administrative şi poliţieneşti erau îndeplinite de ,,dvornici". Ei erau numiţi de ispravnic ,,cu primirea obştiilor şi din însuşi locuitorii ce vor fi statorniciţi şi vor avea în ţinut averea lor ".48

La 30 iunie 1826 e sancţionată de ţar decizia Comitetului de miniştri referitor la implementarea în satele aflate în posesia statului din Basarabia a administaţiilor de voloste.49 O voloste cuprindea de la 500 la 1000 de familii. Fiecare 10 familii alegeau un ,,deseatskii", iar localitatea un staroste. Volostea era administrată de cârmuirea volostei, în componenţa căreia erau conducătorul volostei, doi asesori şi un copist. Conducătorul era ales odată la trei ani de către capii familiilor cuprinse în voloste. Cârmuirea volostei era subordonată isprăvniciei ţinutale, iar în domeniul financiar se subordona departamentului economic al guvernului regional.50

Oraşele-reşedinţe de ţinut erau administrate de dume orăşeneşti şi consilii de breaslă, instituţii ce funcţionau conform regulamentelor ruseşti. La 22 august 1818 s-a deschis duma din oraşul Bender, la 5 noiembrie duma din Akkerman, la 6 noiembrie duma din Bălţi.51 În total, la diferite funcţii în administraţiile orăşeneşti în oraşele Ismail, Hotin, Akkerman, Bender şi Bălţi au fost alese 53 persoane.52

Duma orăşenească avea următoarea componenţă: un burgomistru, doi ratmani şi un copist. Burgomistrul şi ratmanii erau aleşi de locuitorii oraşelor şi activau fără a fi remuneraţi. În cadrul consiliul de breaslă activau: burgomistrul, primarul ţârgului şi staroştii breslelor. Funcţiile lor erau elective şi ei activau fără a fi remuneraţi.

Oraşele ce aparţineau vistieriei statului se administrau ca şi celelalte oraşe ale Imperiului rus. Bugetele acestor oraşe erau completate din impozitele colectate de la locuitorii lor. Dacă suma colectată era insuficientă pentru a acoperi cheltuielile se alocau bani de la vistierie din veniturile provenite de la concesionarea băuturilor. Cheltuielile orăşeneşti, în oraşele Chişinău şi Bălţi, de asemeni, erau suportate de locuitori şi de comercianţii ce-şi desfăşurau activitatea în aceste oraşe.

Funcţiile de asigurare a ordinii publice erau îndeplinite de poliţiile ţinutale. Prin alcătuire şi numărul colaboratorilor săi se evidenţia poliţia Chişinăului, care avea în componenţa sa o subdiviziune de pompieri cu un efectiv de 13 persoane şi comisia de cvartiruire, în componenţa căreia erau doi funcţionari. În statele de personal ale poliţiei chişinăuene erau prevăzute următoarele funcţii: şef al poliţiei orăşeneşti (1), comisar de poliţie (4), supraveghetor de cartier (8), copist (1), traducător(1), supraveghetor al peţei (1), deseatnici (40), gardist de post (12).53

Celalte cinci instituţii poliţieneşti activau în următoarea componenţă: şeful poliţiei, doi comisari, patru supraveghetori de cartier, un copist şi douăsprezece gardişti de post. Menţionăm, că în dependenţă de starea concretă a fiecărui oraş, namesnicul putea modifica statele de personal ale poliţiilor orăşeneşti. Tot lui îi aparţinea prerogativa de a numi funcţionarii în instituţiile poliţieneşti.

În februarie 1819, la propunerea guvernatorului civil, care inspectând regiunea, a constatat că în târguri lipsesc funcţionari ce ar îndeplini funcţii poliţieneşti, a fost restabilită funcţia de căpitan de târg,54 care se alegea ca şi ceilalţi funcţionari ţinutali. Ei erau responsabili de: combaterea furturilor şi a altor delicte; protecţia antiincendiară; convoierea arestanţilor; asigurarea condiţiilor pentru staţionarea şi trecere prin localitate a trupelor militare.55

Şi în această perioadă a fost menţinut regimul special de administrare a coloniştilor străini stabiliţi în ţinuturile din sudul Basarabiei. Coloniştii străini stabiliţi în teritoriile de sud ale Rusiei până la 1818 erau administraţi şi se subordonau guvernatorului general al Novorosiei. În urma repetatelor şi insistentelor demersuri ale coloniştilor, la 22 martie 1818, a fost aprobat „Regulamentul despre administrarea coloniştilor din sudul Rusiei".56 Conform prevederilor acestui regulament a fost creată o instituţie specială de tutelă a coloniştilor: „Comitetul de tutelă a coloniştilor din sudul Rusiei", în fruntea căreia a fost numit generalul I.N.Inzov - „curatorul principal şi preşedintele Comitetului de tutelă a coloniştilor din sudul Rusiei". În subordinea acestui Comitet au trecut coloniile până la Nistru, astfel că coloniştii stabiliţi în Basarabia n-au fost incluşi în aria de activitate a acestui comitet.

În timpul aflării ţarului Alexandru I la Chişinău generalul I.N.Inzov a insistat ca regulamentul din 22 martie să fie aplicat şi în Basarabia.59 Extinderea acţiunii regulamentului asupra Basarabiei a fost precedată de o nouă campanie de colectare a informaţiilor despre coloniştii străini, campanie ce se finalizează în martie 1819.60 În octombrie 1819 Comitetul de Miniştri al Rusiei a examinat problema coloniştilor din Basarabia şi a decis de a le acorda aceleaşi drepturi şi privilegii ca şi coloniştilor stabiliţi în sudul Rusiei.61 La 29 decembrie 1819 este promulgat ucazul ţarului despre echivalarea în drepturi a coloniştilor transdanubieni stabiliţi în Basarabia cu cei din sudul Rusiei, care la 20 ianuarie e trimis lui Bahmetiev spre executare.62 Dispoziţiile acestui act au fost completate de circulara ministerului de interne din 12 martie 1820.63

Deci, situaţia coloniştilor basarabeni a fost determinată de stipulările prevăzute în documentele menţionate. A fost instituit Biroul basarabean al coloniştilor străini, alcătuit din trei funcţionari. În acest Birou se alegeau şi doi reprezentanţi ai coloniştilor pentru soluţionarea litigiilor între colonişti.

Membrii Biroului era numiţi în funcţie de către ministrul de interne. Şeful Biroului era propus de Comitetul de miniştri al Rusiei, iar ceilalţi membri erau propuşi de Comitetul de tutelă a coloniştilor din sudul Rusiei. La sfârşitul anului 1820 acest Comitet, a fost transferat la Chişinău.64

De competenţa Biroului ţinea examinarea şi soluţionarea chestiunilor referitoare la colonişti. În realizarea atribuţiilor sale Biroul conlucra cu instituţiile administrative şi judiciare regionale şi ţinutale. Membrii Biroului puteau asista la examinarea în prima instanţă a litigiilor între colonişti şi băştinaşi.65 Teritoriul populat de colonişti a fost divizat în 4 districte: 1.Prut (14 localităţi ); 2.Cahul ( 10 localităţi ); 3.Ismail ( 14 localităţi ); Bugeac ( 19 localităţi ). Centrul administrativ al coloniştilor a fost stabilit în localitatea Tabac (Bolgrad).66

Pentru a le ţine sub un control permanent, autorităţile ruse au numit în colonii supraveghetori. Ei realizau supravegherea generală a coloniilor şi erau obligaţi să informeze instanţele superioare despre toate cazurile de forţă majoră şi evenimentele petrecute în colonii. Ei erau responsabili de menţinerea ordinii publice şi asigurau convoierea arestaţilor prin teritoriile încredinţate. De asemeni, trebuiau să asigure trecerea şi staţionarea trupelor militare. Tot de competenţa lor ţinea şi supravegherea activităţilor economice şi comerciale.67 La începutul anului 1824, în coloniile care aveau doi supraveghetori, a fost lichdată funcţia de supraveghetor secund.68 Regimul de administrare al coloniştilor era deosebit de cel instaurat în restul regiunii, fapt ce se datora, intereselor politice ale Rusiei. Prin promovarea unei politici administrative loiale faţă de colonişti autorităţile ruseşti sperau să faciliteze procesul de deznaţionalizare a populaţiei băştinaşe şi să cucerească simpatiile popoarelor vecine..

Astfel, în linii generale, arăta sistemul instituţiilor regionale şi ţinutale ale Basarabiei constituit după 1818. Această situaţie s-a menţinut până în 1828, când se introduce un nou regulament de administrare a Basarabiei.

Generalizând prezentarea structurii administrative provinciale şi ţinutale în perioada autonomiei administrative evidenţiem următoarele particularităţi:

S Oficialităţile ruse, conducându-se de scopurile sale de politica externă şi conformându-se normelor tradiţionale aplicate în provinciile cucerite, au menţinut unele particularităţi locale în administraţie şi au admis existenţa limbii române în instituţiile administrative şi judiciare ale regiunii.

S Nobilimii locale i-au fost recunoscute aceleaţi drepturi ca şi nobilimii ruse şi i-a fost acordată posibilitatea de a-şi alege reprezentanţi în instituţiile administrative şi judecătoreşti la nivel local şi regional.

S Au fost menţinute legile locale, dar în acelaşi timp a fost admisă şi favorizată aplicarea normelor de drept ruseşti, asigurându-se supremaţia ultimelor.

S Au fost implementate în regiune instituţii şi funcţii administrative specifice sistemului rusesc de administrare. Toate instituţiile administrative constituite în 1818, în afară de Consiliul Suprem, aveau analogii în sistemul gubernial rusesc de administrare. Astfel, sistemul administrativ constituit în această perioadă şi care în aparenţă era unul al autonomiei administrative, în realitate, fusese împrumutat din guberniile centrale şi acomodat la realităţile Basarabiei.

S Au fost promovate în regiune politici şi practici administrative preferenţiale faţă de coloniştii transdanubieni stabiliţi în regiune, cărora le era atribuit un rol important în politica colonială promovată de autorităţile ruseşti în Basarabia.