Tipărire
Categorie: Istorie
Accesări: 337
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1. Impactul instaurarării forţate a modelului gubernial de administrare în regiune

Pregătirile Imperiului rus pentru viitoarele campanii militare în Balcani reclamau instaurarea în Basarabia a unei administraţii centralizate, cu un sistem strict de subordonare, previzibilă şi executorie pentru a face faţă eventualelor eforturi militare. În aceste condiţii autonomia administrativă a Basarabiei nu avea nici o şansă să supraveţuiască. La numai zece ani de la proclamarea solemnă a autonomiei Basarabiei, autorităţile ruseşti adoptă o nouă lege de organizare administrativă a regiunii.

Având ca sarcină cercetarea sistemului de administrare instituit în 1828 ne propunem să realizăm următoarele obiective: analiza suportului juridic al administraţiei de tip regional implementată în regiune; relevarea structurilor şi a instituţiilor de nivel regional şi judeţean care au funcţionat în această perioadă; studierea procesului de implementare a administraţiilor orăşeneşti; evoluţia regimului special de administrare a coloniştilor transdanubieni; reliefarea cauzelor slăbirii opoziţiei nobilimii basarabene faţă de eforturile rusificatoare ale autorităţilor ţariste.

Lichidarea particularităţilor locale în administrarea Basarabiei a fost o preocupare constantă a funcţionarilor şi a autorităţilor administrative ruse de toate nivelurile. Prin promulgarea la 29 februarie 1828 a „Aşezământului pentru ocârmuirea oblastei Bessarabiei" asupra regiunii au fost extinse prevederile legislaţiei ruse referitoare la gubernii.1 Deci, cu toate că, formal, Basarabiei i-a fost menţinută titulatura de regiune, aici a fost instaurat un regim administrativ de tip gubernial.

Spre deosebire de „Aşezământul" din 1818, care fusese introdus cu titlu provizoriu, noul „Aşezământ", după cum se menţiona în preambula sa, constituia decizia finală a autorităţilor centrale ruseşti.2

Schimbarea atitudinii puterii centrale faţă de Basarabia a fost determinată şi de influenţa ţarului Nicolai I, domnia căruia s-a bazat pe ideea că pentru a fi un bun administrator e necesar de a strânge mai tare hăţurile cârmuirii.3 În timpul domniei lui Nicolai I, nobilimea, care era forţa dominantă în administraţia gubernială a fost transformată într-o componentă complementară a administraţiei ţariste. Domnia sa a fost propice dezvoltării birocraţiei ruse care a atins dimensiuni enorme.

Noul „Aşezământ" a schimbat însăşi principiile de constituire a administraţiei. Principiul eligibilităţii a fost înlocuit cu principiul numirii funcţionarilor în posturi, iar cel al colegialităţii în cadrul instituţiilor

administrative e înlocuit cu principiul centralismului administrativ.

Despre schimbarea accentelor în politica faţă de Basarabia ne vorbeşte şi următorul fapt: pentru a promulga „Aşezământul" din 1818 ţarul Alexandru I a venit personal la Chişinău; „Aşezământul" din 1828 e trimis fără mare publicitate.

Conform ukazului Senatului din 15 martie 1828 a fost instituită, potrivit cu prevederile „Aşezământului" din 29 februarie 1828, administraţia regională a Basarabiei.4 Trebuie de menţionat faptul că realizarea practică a prevederilor noii legi administrative a avut loc în condiţiile stării de război, decretate în aprilie 1828, în legătură cu începutul conflagraţiei militare cu Turcia.5

Instituţia namesnicului plenipotenţiar al Basarabiei se lichida, iar Basarabia era inclusă în componenţa guvernământului general al Novorosiei şi Basarabiei. Guvernământul general era o unitate administrativ-teritorială alcătuită din una sau mai multe gubernii. La începutul secolului XIX în Rusia erau trei guvernământe generale (includeau opt gubernii), iar către mijlocul secolului XIX erau deja zece guvernământe generale în componenţa cărora erau douăsprezece gubernii. Tendinţa generală de reformare a sistemului administrativ în al doilea pătrar al secolului XIX era militarizarea aparatului de stat. Către mijlocul secolului XIX 41 de gubernii din totalul de 53 erau „cârmuite" de guvernatori militari. 6

Guvernatorii generali se conduceau în activitatea lor de dispoziţiile „Aşezământului despre gubernii" din anul 1775, care lăsa la aprecierea lor limita puterii pe care doreau să o exercite. Având în supravegherea sa de la una la câteva gubernii, guvernatorul general, reprezenta ţarul şi autorităţile centrale în teritoriu. El realiza în teritoriu voinţa puterii centrale, fiind obligat să execute şi să aducă la cunoştinţa publică dispoziţiile autorităţilor superioare. Guvernatorul general putea raporta direct ţarului în toate chestiunile referitor la guberniile încredinţate. El supraveghea activitatea tuturor instituţiilor guberniale şi era responsabil de respectarea legislaţiei şi a ordinii publice în gubernii.7

Primul guvernator general al Basarabiei a fost M.S.Voronţov. El s-a aflat în exerciţiul funcţiei cu sediul la Odesa până în anul 1844, când a fost numit namesnic al Caucazului. Din 1846 şi până în 1854 funcţia de guvernator general al Basarabiei a fost îndeplinită de P.Fiodorov, care era subordonat lui M.S.Voronţov.8

Pe lângă guvernatorul general al Basarabiei a fost instituită o cancelarie prin intermediul căreia se realiza legătura cu instituţiile administrative ale regiunii şi în componenţa căreia activau un şef al cancelariei şi cinci funcţionari, printre care şi un traducător pentru corespondenţa în limbile română şi turcă.

Sistemul administrativ al Basarabiei includea următoarele componente:

administraţia regională, judeţeană şi orăşenească.

Administraţia regională era alcătuită din următoarele instituţii: Consiliul regional, Cârmuirea regională, Palatul haznalei, Judecătoria penală, Judecătoria civilă, Judecătoria de conştiinţă.

Consiliul regional era format din opt membri. Preşedinte al Consiliului era guvernatorul general. Calitatea de membri o aveau: guvernatorul, mareşalul regional al nobilimii, vice-guvernatorul, preşedinţii judecătoriilor regionale şi doi membri permanenţi numiţi de Senat (în timpul dintre şedinţele consiliului ei se aflau la dispoziţia guvernatorului general).

Consiliului regional i-au fost atribuite următoarele sarcini şi competenţe:

Consiliul regional nu avea prerogative judecătoreşti (spre deosebire de Consiliul Suprem, care era instanţa judecătorească supremă a regiunii) şi nici dreptul de iniţiativă. Erau examinate doar chestiunile propuse de guvernatorul general, guvernator, cârmuirea regională şi mareşalul regional al nobilimii.

Deciziile în cadrul Consiliului erau adoptate cu o majoritate de voturi. Votul preşedintelui Consiliului era hotărâtor. Deciziile care nu necesitau aprobarea instanţelor superioare şi erau încuviinţate de guvernatorul general erau executorii. Guvernatorul general avea dreptul să anuleze deciziile Consiliului. În cazul când anula o decizie a Consiliului, el trebuia să prezinte o motivare a hotărîrii sale, însoţită de decizia anulată ministerului, de resortul căruia era problema, pentru soluţionarea ei definitivă. Deciziile primite în completarea reglementărilor existente trebuiau prezentate ministerului corespunzător pentru aprobare.

Consiliul se convoca de două ori pe an: în lunile mai şi noiembrie; dar putea fi convocat şi extraordinar, în caz de necesitate, la cererea guvernatorului general sau a guvernatorului (în cazul absenţei guvernatorului general ). Problemele urgente trebuiau soluţionate în decurs de o lună.10 În cazurile nestipulate în „Aşezământul" din 1828 se prevedea aplicarea normelor legislaţiei ruse referitor la gubernii.11

Pentru a defini mai clar poziţia, atribuţiile şi rolul Consiliului regional în sistemul administrativ din Basarabia, credem că e necesară o comparaţie cu predecesorul său - Consiliul Suprem:

S Consiliul suprem era instanţa supremă executivă, administrativă şi judecătorească a regiunii; Consiliul regional - instituţie admistrativ- economică, care, practic, nu avea putere reală să realizeze nici acele competenţe limitate abilitat să le exercite.

S În Consiliul Suprem, cel puţin la etapa iniţială, predominau funcţionarii aleşi de nobilmea locală; în Cosiliul regional era doar un singur membru ales - mareşalul regional al nobilimii. S Consiliul Suprem nu era subordonat instituţiilor centrale ruseşti; Consiliul regional se afla în subordinea ministerelor centrale ruseşti. S Consiliul Suprem avea prerogativa de a iniţia modificarea actelor normative şi a regulamentelor existente sau de a elabora noi acte normative referitoare la administrarea regiunii; Consiliul regional era privat de această posibilitate.

S Votul preşedintelui Consiliului Suprem, iniţial, era egal cu votul celorlalţi membri; preşedintele Consiliului regional avea vot hotărâtor. S Activitatea Consiliului regional era supravegheată de procurorul regional; Consiliul Suprem era în afara sferei de influenţă a procurorului regional.

Consiliul regional a fost definit de A.Boldur ca ,,...o inerţie lipsită de suflet, conservarea unui organ, care şi-a pierdut conţinutul intern, pentru crearea aparenţei, că trecerea la noua ordine nu este prea bruscă".12

Organul executiv al regiunii era Cârmuirea regională, subordonată Senatului şi Ministerului de interne. Cârmuirea regională era condusă de guvernator, care era numit în funcţie de către ţar. Guvernatorul înlocuia preşedintele Consiliului regional în cazul absenţei sale, fiind obligat să-i prezinte un raport de activitate pe perioada suplinirii funcţiei.13 În îndeplinirea obligaţiilor sale guvernatorul era secundat de o cancelarie alcătuită din unsprezece funcţionari.

În componenţa Cârmuirii regionale activau patru consilieri şi un asesor. Consilierii şi asesorii se numeau în funcţii de Senat la propunerea guvernatorului general. În cadrul Cârmuirii regionale mai activau executori, expeditori, secretari în număr total de paisprezece angajaţi.14

Pe lângă Cârmuirea regională mai funcţionau următoarele instituţii:

În afară de instituţiile menţionate, în regiune activau şi servicii detaşate în teritoriu ale ministerelor centrale:

Palatul haznalei gestiona finanţele regiunii. Nouă zecimi din veniturile regiunii erau vărsate în bugetul imperial, iar o zecime erau destinate pentru necesităţile regiunii. Această sumă se transfera în bugetul regional fără acordul Ministerului de finanţe. Transferul se efectua în baza cererii guvernatorului general sau a Consiliului regional. Era strict interzis împrumutul banilor din suma destinată vistieriei imperiale.

În 1830 linia vamală de pe Nistru a fost suspendată,17 iar veniturile vămilor din regiune au fost transferate în contul celor 10% de venituri destinate regiunii. În 1832 au fost instituite puncte de carantină pe Dunăre şi pe ţărmul Mării Negre.

Palatul haznalei era alcătuit din următorii funcţionari: viceguvernatorul, trei consilieri, vistierul regional, controlorul regional şi un asesor.18 Vice­guvernatorul era numit în funcţie de către ţar, ceilalţi funcţionari - de Senat, la propunerea Ministetrului de finanţe. Viceguvernatorul ocupa locul guvernatorului în cazul absenţei ultimului.

Palatul haznalei îndeplinea funcţii economico-financiare (îndeplinite anterior de cel de-al doilea departament al guvernului regional)19 şi se diviza în şase secţii:

Pe lângă Palatul haznalei se aflau următoarele instituţii:

În 1841 a fost creată garda forestieră cu scopul de a contracara distrugerea pădurilor din Basarabia.22

În regiune activa şi Biroul ţiganilor coroanei, care administra ţiganii statului şi cei ai coroanei stabiliţi aici. De resortul acestei instituţii era colectarea plăţilor faţă de stat şi soluţionarea litigiilor care apăreau între ţigani.23

La nivel regional instanţele judecătoreşti erau reprezentate de: Judecătoria civilă şi Judecătoria penală. Judecătoriile regionale erau alcătuite, fiecare, din: un preşedinte, doi consilieri, doi asesori din partea nobilimii şi doi asesori din partea tagmei negustorilor. Preşedinţii judecătoriilor erau numiţi în funcţii de ţar, iar consilierii de Senat, la propunerea guvernatorului general.

În regiune mai activa şi o instanţă specială - judecătoria de conştiinţă, care avea următoarea componenţă: un judecător, doi asesori din partea nobilimii şi doi asesori din partea negustorilor şi ţăranilor. Judecătorul era ales în felul următor: nobilimea alegea cinci candidaţi şi-i propunea guvernatorului general, care numea în funcţie pe unul din ei.24

În 1828, odată cu suprimarea autonomiei administrative a Basarabiei, sistemul juridic tradiţional, cât şi legislaţia locală, practic, au fost scoase din folosinţă. ,,De la această dată, constata P.Cazacu, s-a introdus şi organizaţia, şi legislaţia, şi limba rusească în justiţie, păstrându-se numai unele legi civile. Astfel, marea masă a fost lipsită, prin lege şi organizare, de o justiţie bună, prin introducerea alteia mai proaste, chiar numai prin faptul că se făcea într-o limbă neînţeleasă, dacă nu şi prin organizare şi legislaţie, care nu erau superioare celor moldoveneşti".25

S-a menţinut folosirea legilor locale în cazurile civile. Dar se specifica, că acolo unde aceste legi sunt insuficiente pentru examinarea cazurilor să se aplice legile ruseşti. Legile locale nu erau folosite în judeţele Ismail şi Akkerman ,,fiindcă într-însele nu sunt moldoveni".26 Afirmaţia era falsă, deoarece în aceste judeţe moldovenii constituiau cel puţin 30% din numărul total al populaţiei.27 Către momentul introducerii „Aşezământului" din 1828 în judeţul Akkerman locuiau peste 12.000, iar în judeţul Ismail mai mult de 16.000 moldoveni.28 Trebuie menţionat faptul că în pofida tuturor eforturilor intreprinse de administraţia rusă de a elimina dreptul local din instanţele judecătoreşti ale regiunii, unele norme ale dreptului moldovenesc au fost aplicate pe parcursul întregii perioade de stăpânire ţaristă.29

Cetăţile situate în regiune erau subordonate unui comandant militar.30 În 1830, conform ucazului ţarului din 26 septembrie, ,,luând în consideraţie importanţa amplasării oraşului Ismail" a fost instituită o formă deosebită de administrare - cârmuirea orăşenească (градоначальство) Ismail.31 În componenţa noii unităţi administrative au fost incluse oraşele Ismail, Chilia, Reni, târgul Vilcovo şi cincisprezece localităţi rurale din împrejurimile acestor oraşe şi care antetrior au făcut parte din judeţele Akkerman şi Ismail.32

Noua entitate administrativă era condusă de cârmuitorul oraşului Ismail (градоначальник). El nu se subordona autorităţilor regionale, dar era obligat să întreţină raporturi de colaborare cu instituţiile administrative ale regiunii. Pe lângă dânsul a fost instituită o cancelarie în care activau: şeful acestei cancelarii, doi şefi de birou şi câţiva funcţionari.33 Cârmuitorul oraşului stabilea prestaţiile care trebuiau să le îndeplinească locuitorii şi gestiona veniturile orăşeneşti. Toate actele şi deciziile referitoare la administrarea cârmuirii orăşeneşti trebuiau, în mod obligatoriu, să fie aprobate de cârmuitorul oraşului Ismail. Lui i se subordonau comandanţii cetăţilor Ismail şi Chilia, flotila fluvială de pe Dunăre, organele de poliţie din teritoriu, paza de frontieră şi serviciul de carantină; fapt pentru care, conform ucazului ţarului, această funcţie trebuia să fie încredinţată unui militar în grad de general.34 În funcţia de cârmuitor orăşenesc a fost numit general-locotenentul Tucikov, care şi-a început activitatea în ianuarie 1831.35

Vama din oraşul Ismail, spre deosebire de celelalte cârmuiri orăşeneşti din Rusia,36 n-a fost subordonată cârmuirii orăşeneşti Ismail, continuând să activeze în condiţii similare cu celelalte vămi din Basarabia.

Procurorul judecătoriei comerciale Ismail a fost abilitat să supravegheze instituţiile cârmuirii orăşeneşti, astfel, noua unitate administrativă fiind în afara influenţei procurorului regional.

La 28 august 1834 guvernator civil al Basarabiei a fost numit general- maiorul P.I.Fiodorov. Lui, în 1836 după concedierea generalului Tucikov i-a fost încredinţată şi cârmuirea orăşenească Ismail.38 Începând cu acest an, guvernatorului civil al Basarabiei îi este schimbată titulatura în guvernator militar.39

În 1838 se instituie Palatul proprietăţilor de stat care administra moşiile statului şi terenurile destinate colonizării. Lui îi erau subordonate trei birouri judeţene: Akkerman, Bender şi Hotin. În 1840, şefului acestei instituţii i-a fost atribuită calitatea de membru al Consiliului regional.40

În anul 1840 a fost înfiinţată Comisia de cvartiruire. Comisia reglementa normele de cazare a soldaţilor ruşi pentru locuitorii regiunii şi se ocupa de căutarea locurilor potrivite pentru construcţia cazărmilor ostăşeşti.

În 1849 se instituie Comisia pentru construcţii publice şi drumuri.41 Referitor la administraţia locală, constatăm că în această perioadă ,,ţinuturilor"le este schimbată titulatura în ,,judeţuri". Administraţii judeţene se aflau în următoarele oraşe - reşedinţe de judeţ: Hotin, Bălţi (judeţul Iaşi), Chişinău (judeţul Orhei), Bender, Akkerman, Ismail.42

În 1830, în legătură cu crearea cârmuirii orăşeneşti Ismail, judeţul Ismail şi-a schimbat denumirea în Leova cu transferarea reşedinţei de judeţ în localitatea Leova. Aici au fost transferate instanţele de judecată judeţene, vistierul judeţean, procurorul şi agrimensorul judeţean. La Leova a fost instituită magistratura şi poliţia orăşenească în următoarea componenţă: şeful poliţiei, un comisar, un copist şi opt poliţişti.43 În decembrie 1835, din părţi ale judeţelor Hotin, Iaşi şi Orhei au fost formate încă două judeţe: Chişinău şi Soroca, iar administraţia judeţului Leova e transferată în localitatea Frumoasa, redenumită în Cahul.44 În 1857, după delimitarea noului hotar, din localităţile judeţului Cahul rămase la Rusia, a fost format judeţul Comrat, care în anul următor a fost desfiinţat, localităţile trecând în componenţa judeţelor Bender şi Akkerman.

Administraţia judeţeană era alcătuită din: Isprăvnicia judeţului şi Judecătoria judeţeană. Isprăvnicia activa în următoarea componenţă: un ispravnic şi patru asesori (comisari), numiţi în funcţii de către guvernatorul general.

Judecătoria judeţeană era alcătuită din judecător, un asesor numit de guvernatorul general, doi asesori din partea nobilimii şi doi asesori din partea mazililor, ruptaşilor şi ţăranilor. Judecătorul judeţean era numit în funcţie de Senat la propunerea guvernatorului general. În octombrie 1830 Comitetul miniştrilor al Rusiei a adoptat o decizie care permitea ca în judeţele Orhei, Iaşi şi Hotin judecătorii judeţeni să fie aleşi de nobilime. Procedura alegerii era foarte originală: se alegeau câte trei candidaţi la fiecare funcţie, dintre care guvernatorul general, indiferent de voturile acumulate, numea un judecător.45

Pe lângă judecătoria judeţeană mai activau : epitropia dvorenească, în componenţa căreia erau asesorii judecătoriei judeţene aleşi de către nobilime şi mareşalul judeţean al nobilimii (preşedinte); agrimensorul judeţean, numit de guvernatorul general.

În judeţele Bender, Akkerman şi Ismail, datorită numărului mic de nobili ce locuiau în aceste judeţe, n-a fost instituită funcţia de mareşal judeţean al nobilimii. Atribuţiile acestei funcţii erau exercitate de către judecătorul judeţean. Situaţia aceasta a continuat până în anul 1869, când nobilimii din aceste două judeţe i-a fost acordată posibilitatea de a-şi alege un mareşal al nobilimii pentru ambele judeţe.46

În judeţe funcţionau vistieriile judeţene, conduse de vistierii judeţeni. În activitatea sa această instituţie se conducea de legislaţia rusă referitor la instituţiile similare din guberniile centrale.

În fiecare judeţ mai activau câte un procuror, numit de Cârmuirea regională şi confirmat în post de guvernatorul general şi un doctor cu doi ajutori numiţi, de asemeni, de către guvernatorul general.

Administraţii orăşeneşti au fost instituite în oraşele Chişinău, Bender, Ismail, Bălţi, Hotin, Akkerman, Chilia şi Reni.47

Chişinăul şi-a păstrat statutul de oraş-reşedinţă a administraţiei regionale. Administraţia orăşenească avea trei domenii principale de activitate: justiţia, gospodăria orăşenească, poliţia.

Instituţia judiciară a oraşului era magistratura, alcătuită din burgomistru şi patru ratmani, reprezentanţi ai tagmelor sociale ce locuiau în oraş. Pe lângă magistratură activau următoarele instituţii: judecătoria verbală (стовесный суд), în componenţa căruia erau aleşi judecători şi staroşti de către tagmele sociale; judecătoria tutelară (шротский суд), alcătuită din: primarul oraşului (preşedinte), doi membri ai magistraturii şi un staroste orăşenesc.

De problemele gospodăriei orăşeneşti şi administrarea oraşelor se ocupau: duma orăşenească, consiliul orăşenesc şi consiliul breslelor.

Duma orăşenească era alcătuită din primar şi cinci consilieri din partea tagmelor sociale orăşeneşti. În oraşele Chilia şi Reni, în loc de magistraturi şi dume, au fost instituite ratuşe cu funcţii judecătoreşti şi administrative. Ratuşa era alcătuită din: un burgomistru, patru ratmani şi un secretar.48

Consiliul orăşenesc, prezidat de şeful poliţiei orăşeneşti, avea în componenţa sa un comisar de poliţie şi un ratman de la magistratură. În oraşele în care nu era comisar de poliţie, în consiliu erau doi ratmani. Angajaţii organelor de poliţie erau numiţi în funcţii de către guvernatorul general. În cadrul consiliului orăşenesc mai activau: echipa de pompieri şi comisia de închirieri.

Consiliul breslelor era alcătuit din: un burgomistru, starosta oraşului şi conducătorii breslelor existente în oraş.49

Considerăm că merită să relatăm pe scurt istoria dumei orăşeneşti din oraşul Bălţi, care a avut o evoluţie mai deosebită. După cum s-a menţionat anterior, oraşul Bălţi era situat pe teren privat. În 1824, proprietarul oraşului, Petrachi Catargi, a adresat namesnicului plenipotenţiar al Basarabiei un demers în care afirma că duma şi consiliul breslelor sunt o povară pentru locuitorii oraşului, care trebuiau să întreţină aceste instituţii precum şi localurile în care ele îşi desfăşurau activitatea. El susţinea că aceste instituţii, datorită activităţii lor defectuoase, împiedică dezvoltarea industriei şi a comerţului în oraş şi de aceea ele trebuiesc desfiinţate. Acest demers a fost examinat şi aprobat de către Consiliul Suprem şi a fost prezentat namesnicului M.Voronţov, care l-a aprobat şi l-a expediat şefului serviciului administrativ al Ministerului de interne Lanskoi.

Problema a fost examinată de Comitetul miniştrilor, care prin decizia sa din 10 decembrie 1827 a decis de a desfiinţa duma şi consiliul breslelor din oraşul Bălţi, funcţiile îndeplinite de ele fiind atribuite poliţiei orăşeneşti sub supravegherea procurorului judeţean. La 3 ianuarie 1828 decizia Comitetului miniştrilor a fost aprobată de ţar. În rezultatul deciziilor suspomenite duma şi consiliul breslelor din Bălţi au fost desfiinţate.50

Dar în anul 1828, odată cu realizarea prevederilor „Aşezământului" din 29 februarie, duma şi consiliul breslelor au fost restabilite. Proprietarul Catargi, s-a adresat iarăşi Cârmuirii regionale cu aceeaşi cerere - de a desfiinţa duma şi consiliul breslelor. Cârmuirea regională i-a adresat lui M.Voronţov cererea, fiindcă soluţionarea problemei nu ţinea de competenţa sa. În acelaţi timp Cârmuirea regională a propus ca în cazul desfiinţării dumei şi consiliului de breaslă din Bălţi atribuţiile lor să fie exercitate de magistratura orăşenească, condusă de un staroste ales de locuitorii oraşului. M.Voronţov aprobă cererea lui P.Catargi şi prin intermediul Ministerului de interne cererea e trimisă în Senat spre soluţionare.51

În septembrie 1828 Iordachi Catargi, fiul lui P.Catargi a reactualizat cererea tatălui său. La 3 februarie 1831, ţarul a aprobat decizia comitetului miniştrilor de a lichida duma şi consiliul breslelor din oraşul Bălţi şi transmiterea atribuţiilor lor magistraturii orăşeneşti în frunte cu un staroste ales de locuitorii oraşului.52

,,Aşezământul"din 1828 a stabilit strict modalitatea de subordonare a instituţiilor administrative basarabene autorităţilor centrale. După cum s-a menţionat, guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei era subordonat Senatului. Instituţiile executive erau subordonate Senatului, ministerelor şi guvernatorului general. Instituţiile economice se subordonau ministerelor de resortul cărora ţinea activitatea realizată. Judecătoriile regionale se aflau în subordinea Senatului. Supravegherea tuturor instituţiilor regiunii o înfăptuia guvernatorul general. Au fost delimitate strict raporturile dintre instituţiile administrative, economice şi judecătoreşti ale regiunii.

Conform paragrafului 62 al „Aşezământului" din 1828 limba română a fost eliminată din instituţiile basarabene. Numai în caz de necesitate se prevedea de a face traduceri din rusă în română.54 Astfel, limba rusă a devenit limbă obligatorie în administraţie, fapt ce a contribuit la accelerarea procesului de deznaţionalizare a instituţiilor şi a populaţiei din regiune.

Introducerea noului regulament de administrare a Basarabiei în anul 1828 a provocat nemulţumiri în rândurile boierilor locali. Guvernatorul civil interimar al Basarabiei P.Curic, în raportul său din 25 mai 1828 către M.S.Voronţov îi comunica că nobilii basarabeni sunt deprimaţi de faptul introducerii noului regulament administrativ şi erau intenţionaţi să trimită o delegaţie la ţarul Nicolai I.55

În această perioadă, în Basarabia nu se mai produc manifestări active în apărarea instituţiilor administrative, a legilor şi tradiţiilor locale. Între anii 1828-1830, o bună parte din nobilii basarabeni, care anterior participaseră la administrarea Basarabiei s-au refugiat în Moldova, printre ei fiind şi mareşalul regional al nobilimii Başotă.56 În 1847 vechile tagme sociale privilegiate moldoveneşti au fost suprimate.57

O bună parte din nobilimea basarabeană a fost atrasă de către autorităţi prin conferirea diferitor privilegii şi titluri, a moşiilor, rusificându-se treptat. Una din metodele de atragere a nobilimii locale de partea Rusiei era acordarea posibilităţii nobililor locali de a se angaja în serviciul de stat. În Rusia la funcţiile de stat aveau acces, în primul rând, dvorenii şi copii lor. Vârsta minimă de angajare în serviciu era de 16 ani. La primirea în serviciul de stat se ţinea cont de următoarele criterii: provinienţa socială, vârsta şi studiile. Erau angajaţi doar tinerii care au absolvit instituţii de învăţământ ruse sau au primit educaţie în familie. Nobilii străini puteau fi angajaţi în serviciul de stat doar dacă prezentau acte ce ar fi confirmat provinienţa lor nobilă şi faptul primirii cetăţeniei ruse. Ei erau angajaţi prin decizii speciale a Senatului. Procedura menţionată nu se referea la oamenii de ştiinţă ce posedau titluri ştiinţifice şi la medici.

Analizând urmările „Aşezământului" din 1828 pentru Basarabia, I.G. Pelivan afirma: ,,De acum înainte totul se face după modelul rusesc.Toţi funcţionarii ruşi, începând cu guvernatorul, continuând cu prelaţii, prefecţii, judecătorii, jandarmii etc... şi terminînd cu comisarii de poliţie, se pun cu aprindere la lucru. Scopul lor e deznaţionalizarea poporului moldovenesc şi introducerea în Basarabia a „spiritului rusesc". Pentru a atinge această ţintă guvernul rus nu cruţa nici un mijloc".58

Generalizând materialul prezentat formulăm următoarele concluzii:

S Imperiul rus, fiind preocupat de interesele sale politice în Balcani a recurs la consolidarea şi centralizarea sistemului de administrare a Basarabiei. Stabilitatea politică, în accepţia autorităţilor ruse, putea fi menţinută doar pe calea suprimării oricăror manifestări naţionale şi a introducerii aici a instituţiilor administrative ruseşti, aşa cum s-a procedat şi în alte periferii naţionale ale Imperiului rus.

S Sistemul instituţiilor administrative prevăzut de „Aşezământ" s-a constituit definitiv către mijlocul anilor 30 şi s-a menţinut până la realizarea reformelor în anii 60-70 ai sec.XIX. Perioada examinată este caracterizată de o centralizare şi birocratizare excesivă a sistemului administrativ al regiunii. A fost determinat strict modul de subordonare a instituţiilor basarabene autorităţilor centrale ruseşti.

S Spre deosebire de etapa precedentă o mai mare atenţie a fost acordată administraţiei judeţene. Au fost realizate modificări structurale, fiind implementate instituţii şi funcţii caracteristice modelului rusesc de administrare. Prin regulamente şi decizii oficiale au fost stabilite strict competenţele instituţiilor şi funcţionarilor judeţeni.

S A fost menţinut şi instituţionalizat modul specific de administrare a coloniştilor transdanubieni, cărora le era atribuit rolul de sprijin social al ţarismului în regiune.

S Nobilimea locală şi-a pierdut privilegiul de a participa şi a influenţa procesul de administrare a Basarabiei. După 1828 funcţionarii instituţiilor administrative şi judiciare erau selectaţi şi numiţi în funcţii de autorităţile ruse. Principiul eligibilităţii personalului administrativ e omis, de altfel, ca şi limba română şi legile şi tradiţiile locale din administraţie şi justiţie. Rezistenţa nobilimii basarabene faţă de politica de rusificare promovată de autorităţile ruseşti se reduce substanţial.

S Basarabia îşi pierde calitatea sa de entitate administrativă distinctă în cadrul Imperiului rus, fiind inclusă în componenţa guvernământului general al Novorosiei şi Basarabiei.

2. Uniformizarea instituţiilor administrative regionale şi locale cu structurile administrative ale Imperiului rus

A doua jumătate a sec. XIX - înc. sec.XX constituie o perioadă caracterizată de o evoluţie mai lentă a procesului administrativ în Basarabia. Regiunea încetase de a mai fi un instrument de influenţă în politica externă a Imperiului rus. Acest moment a şi influenţat atitudinea oficialilor ruşi faţă de problema administrării regiunii. Basarabia, jucându-şi rolul ce i-a fost atribuit de regizorii politicii externe ruseşti, a fost transformată într-o ordinară gubernie rusească, cu sistemul administrativ respectiv. În literatura de specialitate, fiind deja elucidate unele aspecte legate de această perioadă vom insista asupra următoarelor obiective: caracteristica succintă a sistemului gubernial de administrare şi evidenţierea rolului guvernatorului în acest sistem; elucidarea structurii zemstviale de administrare; relevarea sistemului de administrare a oraşelor; instituirea în Basarabia a instituţiei nacealnicului local (земский начяльник).

Categoric, urmările războiului Crimeii (1853 - 1856) au pus autocraţia rusă în situaţia de a găsi modalităţi ce i-ar asigura supraveţuirea. Guvernul ţarist a conştientizat faptul că pentru a menţine puterea politică e necesar de a face unele cedări şi de a acomoda vechiul edificiu al autocraţiei la noile condiţii. Aceasta, considerăm, este explicaţia condescendenţei şi a politicii de reformare realizate de autocraţia rusă. Prin actul de la 19 februarie 1861 este desfiinţată şerbia. Schimbarea temeliei pe care se baza construcţia statală a Rusiei a necesitat ajustarea suprastructurii la noile condiţii, fiind realizate reforme în administraţie, justiţie, finanţe, învăţământ, presă şi în armată.

Menţionăm faptul că Basarabia şi-a menţinut aparenţele neînsemnatelor particularităţi locale în administraţie până la realizarea acestor reforme în anii 60-70 ai sec. XIX. În această perioadă se desăvârşeşte procesul de lichidare a particularităţilor locale şi uniformizare a administraţiei basarabeane cu administraţia guberniilor centrale ale Rusiei. Considerăm afirmaţia autorului V. Zelenciuc despre faptul că guvernul ţarist a lichidat particularităţile locale în administraţia Basarabiei tocmai la sfârşitul secolului XIX 1 puţin exagerată şi insistăm asupra faptului că acest lucru s-a realizat odată cu aplicarea reformelor menţionate.

,,Din a doua jumătate a secolului trecut, Basarabia nu mai constituia un obiect de griji deosebite pentru imperiul rusesc"- constata P.Cazacu.2 La 22 noiembrie 1873 Senatul a examinat raportul ministrului de interne despre transformarea Basarabiei în gubernie şi despre lichidarea Consiliului regional. Această propunere a obţinut avizul favorabil al Consiliul de stat al Rusiei şi a fost aprobată de Alexandru II, la 7 decembrie 1873.3 Această decizie a fost doar o constatare juridică a realităţilor existente la acel moment.

Deci, după aplicarea reformelor, în Basarabia a fost instaurat un sistem de administrare tipic rusesc. În fruntea ierarhiei administrative guberniale se situa guvernatorul, care era declarat oficial „stăpânul guberniei". Anual, el era obligat să inspecteze gubernia încredinţată şi să întocmească un raport despre situaţia guberniei către ţar. Constatăm că în a doua jumătate a secolului XIX, spre deosebire de perioada anterioară, lucrul acesta era înfăptuit cu o mai mare regularitate.

Guvernatorul prezida un şir de instituţii şi diverse comitete guberniale menite să contribuie la buna administrare a regiunii. De fapt, prin intermediul acestor comitete guvernatorul supraveghea activitatea instituţiilor administrative ale guberniei, inclusiv şi a celor apărute în urma reformelor. Enumerăm comitetele suspomenite: Comitetul statistic, Comitetul pentru recrutări,4 Instituţia zemstvelor şi a oraşelor, Comitetul pentru controlul treburilor guberniale, Comitetul pentru societăţi, Comitetul pentru comerţ, Comitetul pentru impozite industriale, Comitetul pentru credit mărunt, Comitetul pentru industrii şi mine, Comitetul pentru închisori, Instituţia asigurărilor muncitoreşti, Comitetul pentru evaluări, Comitetul agrar, Comitetul pentru ocrotirea pădurilor, Comitetul pentru băuturile alcoolice.5

Conducerea acestor instituţii, cu diverse domenii de activitate făcea activitatea guvernatorului ineficientă. Conform calculelor lui A.Zaşciuc, guvernatorul, în 1080 ore de activitate anuală trebuia să soluţioneze 7000 de cazuri şi să semneze 80000 de adrese, astfel că într-o oră trebuia să soluţioneze 7 cazuri şi să semneze 80 de acte. 6

După atentatul asupra ţarului din aprilie 1866, în Rusia se începe o perioadă de reacţiune. La 22 iulie 1866 Comitetul miniştrilor a adoptat o hotărâre despre consolidarea puterii guvernatorilor. Lor le-a fost acordat dreptul de a controla activitatea tuturor instituţiilor civile ale regiunilor încredinţate, indiferent de subordonarea lor departamentală. Astfel, judecătorii, care se considerau independenţi după reformarea sistemului judiciar, acum erau supravegheaţi şi influenţaţi de guvernator. Guvernatorul putea suspenda activitatea societăţilor şi a cluburilor particulare ,,în cazurile dacă observa în activitatea lor lucruri contrare ordinii de stat, securităţii publice şi moralei".7 În anii 80 gubernatorul a căpătat posibilitatea de a controla totalmente activitatea instituţiilor judecătoreşti: el aproba listele persoanelor ce aveau dreptul să fie alesi judecători de pace şi listele juraţilor. Din 1904 guvernatorul e numit preşedinte al ,,Consfătuirii speciale" alcătuită din şeful jandarmeriei guberniale şi procurorul gubernial. De competenţa acestui organ era cercetarea infracţiunilor contra statului

Guvernatorul conducea Cârmuirea gubernială care în această perioadă se transformase într-un simplu organ executiv de pe lângă guvernator. Cârmuirea gubernială avea în componenţa sa următoarele secţii: administrativă, poliţie, justiţie, contabilitate, evrei şi străini, sanitară, veterinară, construcţii, hotărnicii.8

În schimb, creşte rolul cancelariei guvernatorului. Cancelaria guvernatorului avea următoarele competenţe: inspecţia guberniei; alcătuirea rapoartelor către împărat; chestiunile confidenţiale; chestiunile zemstvei; alegerile nobilimii; paşapoartele pentru străinătate; întrebuinţarea armatei în cazurile necesare; chestiunile cu caracter de urgenţă.9

Evoluţia sistemului administrativ al Basarabiei la această etapă a fost marcată de introducerea în regiune a noilor instituţii administrative - zemstvele. Instituţia zemstvei a apărut în condiţiile crizei social-economice şi politice existente în Rusia, din necesitatea de a adapta absolutismul la noile exigenţe ale dezvoltării capitaliste. Erau necesare noi principii de constituire a administraţiei locale şi un nou mecanism de administrare. Astfel, în rezultatul luptei diferitor grupări în cadrul cercurilor guvernante ale Rusiei şi sub presiunea crizei social-politice, a apărut o nouă structură în sistemul administrativ rus - zemstva.

La 1 ianuarie 1864, după discutarea în Consiliul de stat al Rusiei, a fost aprobat de ţarul Alexandru II „Regulamentul despre instituţiile zemstvei guberniale şi judeţene". Acest regulament a fost aplicat doar în 34 gubernii. Reforma zemstvei n-a fost realizată în Siberia, guberniile Astrahani, Arhangelsc şi Orenburg, unde numărul de nobili era redus. Zemstva n-a fost instituită nici la periferiile naţionale ale Rusiei: Polonia, Lituania, Caucaz, Cazahstan şi Asia Mijlocie. Dar şi în acele 34 gubernii suspomenite, instituţiile zemstvei nu au fost introduse concomitent. Către începutul anului 1866 zemstve activau în 19 gubernii, în 1867-încă în 9 gubernii, iar în 1868-1879 zemstvele au fost extinse şi asupra celorlalte 6 gubernii. 10

Zemstvele au fost introduse în Basarabia în anul 1869. Procesul introducerii zemstvelor în Basarabia s-a extins în timp datorită nehotărârii manifestate atât de autorităţile provinciale, cât şi de cele centrale ruseşti. Autorităţile provinciale presupuneau că între zemstve - exponente al interesului local şi autorităţile administrative - exponente ale puterii centrale ruseşti vor apărea disensiuni. Erau îngrijorate şi de faptul că zemstvele în condiţiile Basarabiei puteau evolua în centre de promovare a ideilor naţionale. În acelaşi timp, autorităţile centrale, cât şi cele locale vedeau în zemstve un instrument de atragere a nobilimii locale de partea autorităţilor ruse.

Asupra introducerii zemstvelor în Basarabia a influenţat şi factorul extern; introducerea în regiune a instituţiilor zemstvei era şi un act politic şi propagandistic: Rusia ar fi demonstrat prin exemplul Basarabiei că este un stat care promovează reforme burgheze şi că posedă un sistem de administrare superior celor existente în statele vecine.

Introducerea zemstvelor în Basarabia s-a reţinut şi din cauza că autorităţile ruseşti erau de părere că până la rezolvarea problemei ţărăneşti în

Basarabia e prematur de a introduce aici noile structuri ale administraţiei locale. În anul 1867 guvernatorul P.A.Antonovici în memoriul său referitor la administrarea regiunii relata: ,,Una dintre cele mai importante probleme în administrarea Basarabiei sunt relaţiile funciare între moşieri şi ţărani; ...moşierii folosesc orice prilej de a izgoni de pe terenurile lor câţi mai mulţi ţărani şi astfel se eschivează de la împroprietărirea lor cu pământ, iar ţăranii la rândul lor refuză să îndeplinească prestaţii în folosul moşierilor .. ,".n

Regulamentul din 19 februarie 1861, n-a afectat Basarabia din cauza inexistenţei în regiune a ţăranilor şerbi.12 De aceea, introducerea zemstvei a fost condiţionată de rezolvarea problemei ţărăneşti. La 14 iulie 1868 a fost publicat „Regulamentul despre organizarea ţăranilor basarabeni", iar la 15 noiembrie 1868 - ukazul despre aplicarea în Basarabia a „Regulamentului" din 1864.13

Acest regulament a fost extins asupra Basarabiei cu următoarele modificări:

Reforma zemstvei n-a fost aplicată în judeţul Ismail, format din ţinuturile Ismail şi Cahul retrocedate Rusiei în 1878, aici menţinându-se instituţiile administrative româneşti.

Instituţiile zemstvei erau organizate în două niveluri: judeţean şi gubernial. Pentru ambele niveluri erau prevăzute două tipuri de instituţii: organe de dispoziţie - adunările de zemstvă judeţene şi gubernială şi organe executive - consiliile de zemstvă judeţene şi gubernial.

Să examinăm modul de constituire a instituţiilor zemstvei. Ele erau formate în baza principiului electiv, consilierii în instituţiile suspomenite fiind aleşi pe o perioadă de trei ani. Dreptul de a participa la alegeri în zemstvă îl aveau cetăţenii ruşi, cu excepţia următoarelor categorii de persoane: femeile şi bărbaţii sub 25 de ani; persoanele condamnate; persoanele destituite din funcţii; cei excluşi din tagmele lor sociale; persoanele falite; cetăţenii străini; evreii.16 La baza sistemului electoral al zemstvei erau două criterii: cenzul de avere şi apartenenţa socială.

Veriga principală în sistemul de organizare a zemstvei era zemstva judeţeană. Zemstva judeţeană era abilitată să cumpere, să vindă şi să moştenească averi, să încheie contracte şi să participe în justiţie.17 Alegerile în adunarea de zemstvă a judeţului aveau loc în cadrul a trei colegii electorale:

  1. Colegiul proprietarilor funciari. Includea nobilii locali şi răzeşii ce posedau terenuri între 200 şi 300 deseatine de pământ.
  2. Colegiul orăşenesc. Era alcătuit din negustori de toate ghildiile, proprietarii intreprinderilor comerciale şi industriale cu o cifră de afaceri nu mai mică de 6000 ruble, precum şi proprietarii bunurilor imobiliare cu o valoare minimală de 500 ruble. Preşedinte al acestui colegiu electoral era primarul localităţii.

În Basarabia, foştii mazili şi ruptaşi, fiind în afara colectivităţilor săteşti, nu luau parte la alegeri în instituţiile zemstvei.19

Listele alegătorilor erau alcătuite de către serviciile corespunzătoare a fiecărei zemstve judeţene. Contestaţiile referitoare la modul şi corectitudinea alcătuirii listelor puteau fi adresate zemstvei guberniale. Listele candidaţilor înaintaţi pentru alegerile în adunarea zemstvei trebuiau să conţină cel puţin 2/3 din numărul total de mandate. Lista persoanelor alese se înainta în termen de două zile spre aprobare guvernatorului.

Consilierii aleşi în adunarea zemstvei, erau obligaţi să participe în mod obligatoriu la şedinţe. Erau admise doar patru cazuri de absenţă motivată: a) lipsa căilor de comunicaţie, b) în caz de boală, c) decesul unei rude apropiate, d) în cazurile îndeplinirii unor activităţi speciale. În caz de absenţă nemotivată, consilierul vinovat putea fi pedepsit cu votul a 2/3 din numărul membrilor adunării zemstvei.

În adunarea zemstvei judeţene erau şi membri numiţi: din partea statului (dacă statul avea proprietăţi funciare în circumscripţia zemstvei date); şefii administraţiei agriculturii şi a averilor statului; un delegat din partea bisericii.20

Adunarea zemstvei judeţene era convocată o dată în an, nu mai târziu de luna octombrie. Se puteau convoca şi şedinţe extraordinare, dar cu aprobarea Ministerului de interne. Durata şedinţelor adunării zemstvei era de 10 zile.

Membrii adunării zemstvei judeţene îşi exercitau mandatele numai după ce depuneau jurământul în faţa preşedintelui adunării. Preşedinte al adunării zemstvei judeţene era, din oficiu, mareşalul judeţean al nobilimii. Dintre membriii adunării era ales un secretar. Consilierii zemstvei nu erau remuneraţi pentru activitatea prestată.

Deciziile zemstvei judeţene erau adoptate cu o majoritate de voturi, votul preşedintelui fiind decisiv. Pentru ca deciziile zemstvei să fie legale trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii: participarea a cel puţin 1/3 din numărul total al membrilor; dacă nu se întrunea numărul necesar de consilieri, şedinţa repetată putea fi convocată doar dacă erau prezenţi nu mai puţin de 10 membri; pentru alegerea judecătorilor de pace era necesar un cvorum de minimum 12 membri.21

După cum s-a menţionat, organul executiv al zemstvei judeţene era consiliul zemstvei (Уездная земская управа), care avea următoarea componenţă: un preşedinte, un vice-preşedinte şi doi membri. Preşedintele consiliului era confirmat în funcţie de către guvernator. Numărul membrilor consiliului zemstvei putea fi majorat cu aprobarea Ministerului de interne. Durata mandatului membrilor consiliului judeţean al zemstvei era de trei ani. Membrii consiliului, pentru activitatea prestată erau remuneraţi. Mărimea indemnizaţiilr lor era stabilită de adunarea zemstvei judeţene. În activitatea sa consiliul era ajutat de cancelaria consiliului.

Aria activităţii zemstvelor a fost restrânsă la problemele administrative şi gospodăreşti de importanţă locală. De competenţa zemstvei judeţene ţineau următoarele chestiuni: impozitele speciale în bani şi în natură; proprietăţile şi capitalurile zemstvei; drumurile şi pădurile; poşta şi telefoanele; instituţiile medicale şi de caritate; asigurările mutuale; aprovizionarea; ajutor săracilor, orfanilor şi handicapaţilor; serviciul veterinar; învăţămîntul public; sprijinirea agriculturii, industriei şi a comerţului.22

Nivelul următor în structura instituţiilor zemstvei era zemstva gubernială, care era constituită în felul următor: fiecare zemstvă judeţeană alegea consilieri în adunarea zemstvei guberniale. Numărul consilierilor aleşi de către zemstvele judeţene se stabilea prin metoda împărţirii numărului total al consilierilor judeţeni la 6; numărul obţinut arăta câţi consilieri trebuia să aleagă zemstva respectivă.23 Numărul total al consilierilor aleşi de zemstvele judeţene era de 36 persoane. Zemstva judeţului Chişinău alegea 6 persoane, Hotin - 6, Bender - 5, Bălţi - 5, Orhei - 5, Soroca - 5, Akkerman - 4.24 În afară de consilierii aleşi erau şi consilieri numiţi din partea statului: mareşalii judeţeni ai nobilimii; preşedinţii consiliilor zemstvelor judeţene; şefii serviciilor agriculturii, domeniilor statului şi a coroanei.25 Competenţele zemstvei guberniale erau aceleaşi ca şi ale zemstvei judeţene, extinse la nivelul întregii gubernii.

Preşedinte al adunării zemstvei guberniale era numit, din oficiu, mareşalul gubernial al nobilimii basarabene. Zemstva gubernială era convocată în şedinţe o dată pe an, după încheierea şedinţelor zemstvelor judeţene, dar nu mai târziu de luna decembrie. Durata sesiunii nu putea depăşi 20 de zile. Pentru ca şedinţele să-şi poată desfăşura legal lucrările a fost stabilit cvorumul de cel puţin o treime din numărul total al consilierilor. Pentru alegerea judecătorilor era stabilit cvorumul de minimum 12 consilieri. Deciziile erau adoptate prin majoritate simplă de voturi. În caz dacă voturile erau egale, votul preşedintelui era decisiv. Consilierii, pentru activitatea desfăşurată în cadrul adunării zemstvei guberniale nu erau remuneraţi.

E necesar de menţionat următorul fapt: cu toate că, formal, s-a asigurat participarea diferitor stări sociale la activitatea zemstvelor, numărul consilierilor aleşi de primul colegiu electoral era egal cu numărul consilierilor aleşi de celelalte două colegii. Autorităţile ruse, de rând cu faptul că au admis participarea altor tagme sociale la administrarea locală, şi-au concentrat eforturile asupra menţinerii situaţiei favorabile a nobilimii, care anterior domina categoric în structurile administrative de nivel judeţean şi gubernial. Sistemul electoral al zemstvei, având la bază principiile cenzului de avere şi al apartenenţei sociale, a permis ţarismului rus să asigure în zemstve predominarea ,,primei clase a imperiului" - a nobilimii.26

Reforma zemstvei, constata A.Boldur, ,,a fost realizată pentru a satisface pretenţiile nobilimii, care vroia să fie compensată pentru pierderea drepturilor asupra ţăranului printr-o reformă constituţională, influenţată de interesele nobilimii. Nu i s-a dat un parlament, ci numai o posibilitate de a influenţa, în limite restrânse, mersul vieţii locale ".27

Basarabia era o regiune în care predomina marea proprietate funciară. Către anul 1861(cu excepţia judeţelor din sudul Basarabiei), nobilimea şi clerul, care constituiau 3,3% din populaţie deţineau 72% din pământul productiv al regiunii. În judeţele Hotin, Soroca, Orhei 94% din pământuri aparţineau moşierilor. Din 288000 deseatine de pădure nobilimii şi clerului le reveneau 268000.28

Zemstva a fost tratată de nobilimea locală ca un mijloc de satisfacere a propriilor interese, mai ales a celor economice. Chiar de la constituirea zemstvelor nobilimea a depus eforturi pentru a-şi asigura prezenţa masivă în noile structuri administrative. În scopul obţinerii majorităţii în instituţiile zemstvei moşierii îşi înaintau candidaturile lor în cadrul celorlalte colegii electorale, tendinţă susţinută şi de autorităţile centrale ruseşti. Conform „Regulamentului despre instituţiile zemstvei", colectivităţilor săteşti le era acordată posibilitatea de a-şi alege consilieri reprezentanţi ai altor tagme sociale. Nobilii basarabeni au profitat de această posibilitate; folosind diferite procedee legale şi mai puţin legale, au căutat permanent să-şi asigure predominarea în zemstvele judeţene şi în cea gubernială.

Primele alegeri în adunările zemstvelor au avut loc în anul 1869. În anii 1869 - 1872, în adunările zemstvelor judeţene, nobilii constituiau 44,7% din numărul total de consilieri, în 1873 - 1875 erau 48,5%, iar în 1876 - 1878 deja 50%. În adunarea zemstvei guberniale predominau categoric. În consiliile zemstvelor judeţene, de asemeni, predomina nobilimea: în 1869 - 1872 costituiau 64,5%, în 1891 - 1893 erau 72%, în 1894 - 1896 erau 74%, în 1897 - 1899 erau 77,8%. Cât priveşte consiliul zemstvei guberniale, el era alcătuit în exclusivitate din reprezentanţii nobilimii.29

Deci, chiar de la constituire instituţiile zemstvei din Basarabia au fost dominate de nobilime, care acţionând prin prisma intereselor lor corporative, le-au transformat în mijloace de realizare a scopurilor sale. O mare pondere în viaţa socială a Basarabiei o aveau câteva familii nobile, care în mare măsură şi influenţau componenţa organelor zemstvei. Astfel, din cei 52 de consilieri aleşi în adunarea zemstvei guberniale în anii 1881 - 1884 erau 18 consilieri care erau rude şi care purtau aceleaşi familii: patru fraţi Semigradov, doi Krupenski, doi Sinadino şi alţii. Aceaşi situaţie era şi la nivelul zemstvelor judeţene.30 Datorită componenţei şi activităţii sale zemstva din Basarabia era una din cele mai reacţionare zemstve ale Rusiei, fiind caracterizată de contemporani ca o pată neagră pe fundalul zemstvei.31

Zemstvele nu erau finanţate de către stat. Pentru a-şi acoperi cheltuielile, zemstva a fost abilitată să colecteze taxe şi impozite locale. Veniturile zemstvei erau formate din impozitarea veniturilor intreprinderilor industriale şi comerciale precum şi din taxele percepute pentru averea mobilă şi imobilă.32 Practic, majoritatea cheltuielilor zemstvei erau suportate de ţărani, pământul cărora era împovărat cu plăţi în folosul zemstvei de două ori mai mari ca moşiile nobilimii. Principalele articole de cheltueli erau întreţinerea instituţiilor zemstvei, întreţinerea diferitor instituţii de stat, asistenţa socială, învăţământul, asistenţa medicală şi veterinară.33

În grija zemstvelor au fost transmise chestiunile ce necesitau cheltuieli materiale şi eforturi din partea birocraţiei, care, profitând de această ocazie şi-a uşurat substanţial existenţa. Multe din atribuţiile zemstvei nu aveau nimic comun cu necesităţile locale (întreţinerea încăperilor pentru arestaţi; asigurarea cu locuinţe a funcţionarilor organelor de poliţie; convoierea arestaţilor; construirea şi întreţinerea drumurilor; asigurarea transportului pentru deplasarea funcţionarilor de stat şi altele), dar datorită faptului că ele ţineau de interesul statului erau îndeplinite în mod obligatoriu de zemstve.

Zemstva, chiar de la crearea ei a trezit suspiciuni birocraţiei ţariste. Ţinerea sub control strict a activităţii instituţiilor zemstvei, limitarea competenţelor şi subordonarea ei administraţiei ţariste a fost o grijă permanentă a autorităţilor ţariste.

Menţionăm faptul că la momentul introducerii zemstvelor în Basarabia statutul zemstvei fusese supus deja unor modificări în direcţia limitării posibilităţilor şi competenţelor lor, pe care le enumerăm:

  1. prin hotărârea Comitetului de miniştri din 22 iulie 1866 instituţiile zemstvei au fost puse în subordinea directă a guvernatorilor;
  2. conform unor circulare şi a legii din 21 noiembrie 1866 zemstvelor le­a fost redusă baza impozabilă, ele fiind lipsite de dreptul de supune impozitării veniturile intreprinderilor comerciale şi industriale;
  3. în 1867 zemstvele au fost lipsite de posibilitatea de a comunica între ele şi de a-si publica rapoartele de activitate fără permisiunea guvernatorului.34

Zemstvele erau lipsite de orice funcţii politice. Sfera de activitate a zemstvelor a fost foarte strict delimitată, reducându-se la „nevoile şi foloasele locale".

Cu toate că zemstva, formal, avea calitatea de organ al autoadministrării locale, în practică, ea nu fusese investită cu putere de constrângere. Pentru a obţine îndeplinirea deciziilor adoptate instituţiile zemstvei apelau la organele de poliţie.

Zemstvele se aflau sub tutela şi controlul total al funcţionarilor şi instituţiilor de stat, începănd cu cele de nivel local şi până la ministrul de interne, sub a cărui strictă supraveghere se aflau zemstvele. Lucrările adunării zemstvei guberniale, în mod obligatoriu, erau deschise şi închise de către guvernator. El şi ministrul de interne puteau anula orice decizie a zemstvei dacă ea, după părerea lor, contravenea intereselor statului. Deciziile zemstvei erau irealizabile fără avizul favorabil al guvernatorului sau a ministrului de interne.

La 12 iunie 1890 a fost aprobat un nou regulament despre zemstve. Formal, au fost menţinute principiul reprezentativ şi modul electiv de constituire a zemstvelor, dar au fost substanţial diminuate.

Colegiul proprietarilor de pământ a fost transformat în colegiul nobilimii, cenzul de avere fiind micşorat de două ori, iar numărul consilierilor aleşi de acest colegiu a fost majorat pe contul celorlalte două colegii. Ţăranii au fost privaţi de posibilitatea de a-şi alege reprezentanţii săi direct în zemstve. Conform noului regulament ei alegeau doar candidaţi în consilieri. Din rândul acestor candidaţi, congresul judeţean al nacealnicilor locali (земские начальники) numea consilieri care erau confirmaţi de guvernator. Aceste modificări au asigurat dominarea deplină a nobilimii în zemstvă.

A fost constituită o nouă verigă intermediară între zemstve şi guvernator - Instituţia gubernială pentru problemele zemstvei, care era abilitată să supravegheze activitatea zemstvelor şi supunea procedurii de cenzură deciziile adoptate de zemstve.

Ca rezultat al modificărilor operate, zemstva a devenit o instituţie corporativ-nobiliară, cu competenţe şi posibilităţi limitate şi foarte strict supravegheate de instituţiile de stat. Guvernatorul controla pe deplin orice formă de activitate a zemstvei, având următoarele prerogative: confirma preşedintele consiliului zemstvei guberniale; aproba bugetele zemstvei judeţene şi a celei guberniale; supraveghea alegerile pentru zemstve; aproba deciziile adunărilor zemstvelor; putea suspenda deciziile zemstvelor care „contraveneau intereselor statului".

Analizând structura, modul de constituire, activitatea şi raporturile cu instituţiile de stat, constatăm că zemstva, intitulată pompos ,,organ al autoadministrării locale" nu a fost altceva decât un instrument de realizare de către autocraţia rusă a politicii şi a intereselor sale. Calitatea zemstvei de organ reprezentativ al autoconducerii locale era diminuată de un şir de factori care subminau însuşi temelia pe care zemstva fusese edificată. La originea tuturor imperfecţiunilor zemstvei, constata P. Gore, era falsitatea teoriei sociale de autoadministrare pusă la baza ideii de zemstvă.35 Susţinem această afirmaţie şi menţionăm că între ceea ce sa declarat şi ceea ce s-a realizat a fost o mare deosebire. Zemstva, reprezentativă şi electivă, în realitate era o instituţie de castă constituită în baza principiului cenzitar. Baza socială a zemstvei era foarte redusă; între masele ţărăneşti, care constituiau majoritatea populaţiei şi instituţiile zemstvei nu existau conexiuni. Zemstva, reprezentată în mare parte de nobili - proprietari ai terenurilor agricole, în activitatea ei nu ţinea cont de necesităţile ţărănimii - dependentă de aceşti proprietari. Neacceptarea de către populaţie a zemstvei era accentuată şi de faptul că marea majoritate a funcţionarilor zemstvei o constituiau ruşii sau străinii rusificaţi (80 - 90%).36

La implementarea instituţiilor zemstvei în Basarabia nu s-a ţinut cont de particularităţile locale, ele fiind tratate de locuitori ca elemente eterogene, străine tradiţiilor naţionale. Chiar de la înfiinţare zemstvele au fost puse sub controlul strict al statului, acreditându-se ideea că ele sunt instituţii improprii autocraţiei ruse. În acelaşi timp autorităţile se distanţau de necesităţile locale, trecându-le pe seama zemstvelor. Fiind lipsită de putere executorie şi limitată în surse financiare zemstva a fost transformată într-o instituţie complementară a administraţiei de stat. Cu toate că consilierii consiliilor de zemstvă erau aleşi, ei erau responsabili în faţa autorităţilor ca şi funcţionarii instituţiilor de stat.

Studierea activitatăţii zemstvelor în Basarabia denotă că ele au fost un mijloc de rusificare, mai ales a nobilimii basarabene, care, pentru a se încadra în activitatea zemstvei, îi „trebuia cultură rusească, trebuiau diplome ruseşti, trebuia să lucrezi cu guvernul în ideile guvernului, la stârpirea limbii şi a obiceiurilor strămoşeşti, la rusificarea neamului tău".37 Cu toate meritele sale în domeniul activităţii gospodăreşti locale zemstva a fost, totuşi, o unealtă docilă, folosită abil de autorităţile ruse în scopul realizării obiectivelor sale în regiune.

La 16 iunie 1870, ţarul Alexandru II a aprobat un nou regulament de administrare a oraşelor. La 22 august la Chişinău s-a constituit Instituţia regională pentru chestiunile orăşeneşti în sarcina căreia a şi fost pusă realizarea reformei orăşeneşti în Basarabia. Noul regulament de administrare a oraşelor a fost aplicat în oraşele: Chişinău, Akkerman, Bender, Hotin, Soroca şi în trei târguri: Păpuşoi, Turlaci, Şabo.38

La începutul anului 1871 au avut loc alegerile în duma din Chişinău, care şi-a început activitatea la 22 martie.39 Oraşele Bălţi şi Orhei, situate pe terenuri private erau administrate, începănd cu anul 1877 de o administraţie simplificată, alcătuită din staroste şi doi ajutori. Ulterior, practica constituirii administraţiilor simplificate pentru oraşele mici a fost legalizată de prevederile Regulamentului despre administrarea orăşenească din 1892, care prevedea următorul mecanism de constituire a administraţiei în oraşele mici: adunarea proprietarilor de case alegea un grup de 12-16 împuterniciţi care alegeau starosta oraşului şi unu sau doi ajutori ai săi.

Administraţia orăşenească era alcătuită din duma orăşenească - organ de dispoziţie şi din consiliul orăşenesc - organ executiv. Aceste organe erau constituite în baza principiului electiv, fiind alese de către contribuabilii stabiliţi în oraş. Alegătorii erau divizaţi în trei categorii, după mărimea impozitelor plătite (o treime fiecare categorie): I categorie includea cei mai mari contribuabili; a II categorie - contribuabilii mijlocii; a III-a categorie, cea mai numeroasă, a plătitorilor de sume mici. Fiecare colegiu electoral alegea un număr egal de consilieri. Sistemul electoral al dumei orăşeneti asigura predominarea numerică a nobilimii şi a negustorilor stabiliţi în oraşe. Candidaţii în consilieri ai dumei orăşeneşti trebuiau să corespundă următoarelor condiţii: să aibă cetăţenie rusă; să împlinească vârsta de 25 ani; să corespundă unui cenz de avere prestabilit; să nu aibă datorii sau imobile ipotecate.

Duma alegea consiliul orăşenesc compus din primar (городской голова) şi membrii consiliului. Primarul conducea şi coordona activitatea ambelor organe. Primarii oraşelor - reşedinţă de judeţ erau confirmaţi în funcţii de către guvernator, iar primarul Chişinăului de către ministrul de interne. Consiliul avea o cancelarie cu cîteva secţii, fiecare secţie fiind responsabilă de un domeniu concret de activitate. Activitatea dumelor şi a consiiliilor orăşeneşti era strict supravegheată de Instituţia regională pentru chestiunile orăşeneşti.40

Contrareforma din 11 iunie 1892 a modificat sistemul electoral al administraţiei orăşeneşti, introducând pentru electori cenzul de avere. Dreptul de a alege îl aveau doar orăşenii care posedau avere imobilă în valoare de 1000-1500 ruble în oraşele guberniale şi 300 ruble în oraşele judeţene. Ca urmare a acestei reforme s-a redus considerabil numărul alegătorilor şi în acelaşi timp s-a majorat numărul nobililor aleşi în organele administrative orăşeneşti. Astfel, în 1871, când au fost constituite dumele orăşeneşti, nobilii constituiau 19,4 %, iar în 1894 - 70,2 % din numărul total al consilierior aleşi în dumele orăşeneşti.41

Competenţele dumelor orăşeneşti se reduceau la rezolvarea problemelor gospodăreşti de nivel local cum ar fi: amenajarea oraşelor, problemele gospodăreşti ale instituţiilor medicale şi de învăţământ, susţinerea comerţului şi a industriei locale, asigurarea măsurilor de protecţie antiincendiară şi altele. Dumele erau obligate să întreţină poliţia orăşenească, echipa de pompieri, închisorile şi cazarmele situate pe teritoriul oraşului ( 50-60% din cheltuielile dumei). Aceste cheltuieli erau obligatorii. Ceea ce rămânea era cheltuit pentru necesităţile oraşului.

Izvorul principal de venituri ale dumei orăşeneşti era impozitarea proprietăţilor imobiliare, veniturile intreprinderilor comerciale şi industriale. Duma a fost abilitată să colecteze impozite, însă mărimea lor a fost stabilită prin lege şi nu putea depăşi 1% din costul proprietăţii imobiliare sau a venitului. Încă o sursă de venit a dumei erau terenurile, întreprinderile şi edificiile aflate în proprietatea oraşului.

Ca şi zemstvele, organele administrării orăşeneşti n-au fost investite cu putere executorie. Orice decizie a dumei orăşeneşti era executorie doar în cazul dacă era aprobată de administraţia gubernială. Activitatea organelor autoadministrării orăşeneşti se afla sub controlul strict al instituţiilor şi funcţionarilor de stat, fiind transformate în organe complementare cu menirea de a întreţine instituţiile de stat şi pentru soluţionarea problemelor locale cu caracter gospodăresc.

În aprilie 1869, Consiliul de stat al Rusiei a decis realizarea în Basarabia a reformei judiciare. A fost instituită judecătoria de circumscripţie şi judecătoriile judeţene, care şi-au început activitatea în decembrie 1869.

La nivelul local s-a menţinut divizarea administrativ-teritorială în judeţe. În fruntea sistemului instituţiilor administrative judeţene se situa ispravnicul, care şi în a doua jumătate a sec. XIX şi-a menţinut prerogativele şi posibilitatea de a influenţa activitatea tuturor instituţiilor situate în teritoriul judeţului încredinţat.

Către anul 1870 în Basarabia a fost extins sistemul administraţiei de voloste (plasă) asupra tuturor localităţilor rurale din regiune.43 E necesar de menţionat faptul că până la această dată, satele basarabene, în general, s-au administrat conform tradiţiilor administrative moldoveneşti. În judeţul Hotin au fost instituite 10 voloste; Chişinău-13; Orhei-13; Bălţi-9; Soroca-12; Bender-4; Akkerman-1.44 Ulterior, în unele judeţe divizarea administrativă în voloste a fost modificată şi în anul 1890 se prezenta în felul următor: judeţul Hotin-12, Bender-11, Akkerman-28, Bălţi-10, Orhei-15.45

Volostea întrunea câteva sate cu un număr de locuitori de la 300 la 2000. Reşedinţa volostei se stabilea în satele care aveau biserici sau se situau mai în centrul volostei. Administraţia volostei era alcătuită din: adunarea volostei; şeful de voloste; cârmuirea volostei; judecătoria de voloste. Adunarea volostei era alcătuită din cârmuirea volostei, administraţia satelor şi din reprezentanţi aleşi de la fiecare 10 curţi ţărăneşti. Adunarea volostei avea următoarele atribuţii: alegea şeful de voloste şi judecătorii de voloste; alegea reprezentanţi pentru adunarea de desemnare a candidaţilor în adunarea zemstvei judeţene; numea şi revoca funcţionarii volostei şi le stabilea salariul; aproba sentinţele pronunţate de adunările satelor; supraveghea activitatea de colectare a impozitelor; aproba devizul de cheltueli al volostei; asigura întreţinerea şcolilor, depozitelor alimentare şi a serviciilor de asistenţă socială; elabora măsuri de asigurare a averii locuitorilor contra calamităţilor naturale şi a incendiilor.46

Şeful de voloste era ales pe un termen de trei ani şi era abilitat să exercite funcţii cu caracter administrativ şi poliţienesc în teritoriul volostei. În subordinea sa erau staroştii săteşti şi cârmuirea volostei care era alcătuită din staroştii satelor, perceptori, unu-doi consilieri şi un secretar. Sarcina principală a acestei instituţii era colectarea impozitelor de la locuitorii volostei. Un rol important i se atribuia secretarului, de competenţa sa fiind ţinerea registrelor de impozitare a volostei, lucrările de secretariat şi corespondenţa cu organele ierarhic superioare.

În afară de această divizare, judeţul mai era împărţit în circumscripţii poliţieneşti conduse de pristavi şi circumscripţii administrativ-judecătoreşti în frunte cu nacealnicii locali. Fiecare judeţ a fost divizat în 4 asemenea circumscripţii.47 Ulterior numărul lor a fost modificat şi la începutul sec.XX atestăm următoarea situaţie: în judeţul Chişinău-5 circumscripţii; Orhei-7; Bălţi-5; Soroca-5; Hotin-8; Bender-5; Akkerman-8.48

Introducerea institutului nacealnicilor locali conform „Regulamentului despre nacealnicii locali de circumscripţie" din 12 iulie 1889 a fost una din cele mai reacţionare contrareforme ale anilor 80-90 ai sec. XIX, urmărindu-se scopul de a restabili puterea moşierilor asupra ţărănimii, pierdută parţial după reforma din 1861. În legătură cu instituirea funcţiei de nacealnic local au fost desfiinţate instituţiile judeţene pentru problemele ţărăneşti, instituite în 1874 şi judecătoriile de pace introduse conform reformei judiciare din 1864. Funcţiile îndeplinite de aceste instituţii au fost transferate nacealnicilor locali. În judeţe a fost instituit congresul judeţean al nacealnicilor locali ce era alcătuit din două componente: instituţia administrativă şi instituţia judiciară.

Nacealnicul local era numit în funcţie de ministrul de interne la propunerea guvernatorului şi a mareşalului regional al nobilimii. El îndeplinea funcţii administrative, judiciare şi poliţieneşti; supraveghea şi controla activitatea instituţiilor săteşti şi de voloste. La aceste funcţii puteau accede doar nobilii. Candidatul la această funcţie trebuia să întrunească următoarele condiţii: a)cenzul de avere (200 desetine de pământ sau proprietate imobiliară în valoare de 7500 de ruble); b)studii superioare; c)stagiu minimal de trei ani de exercitare a uneia din următoarele funcţii: judecător de pace, mijlocitor de pace, membru al instituţiei guberniale pentru problemele ţărănimii. În lipsa candidaturilor ce ar fi întrunit condiţiile enumerate, se admitea numirea oricăror nobili aflaţi în serviciul administrativ sau militar, indiferent de stagiu şi studii, dar pentru această categorie cenzul de avere se dubla. Ministrul de interne, ,,în cazuri deosebite", putea numi pe oricare din nobilii locali. Mai târziu, în 1904, condiţiile enumerate, necesare pentru ocuparea funcţiei de nacealnic local, au fost anulate.

La nivelul satelor se convoca adunările satelor, care aveau următoarele prerogative: alegea şi putea revoca conducerea satului; administra pământurile satului; supraveghea starea sanitară a satului; stabilea cuantumul cheltuielilor colectivităţii săteşti; stabilea cota de impozitare pentru locuitori; asigura campania de recrutare; elabora măsuri de aprovizionare a locuitorilor; alegea candidaţi pentru funcţia de judecător de voloste; numea tutori pentru minori şi persoane handicapate; putea exclude din colectivitate locuitorii ce s-au compromis.49

Satul era administrat de un staroste, doi ajutori, un sutaş - comandantul poliţiei săteşti şi un secretar. Starostele era ales de adunarea satului şi avea următoarele competenţe şi atribuţii: convoca, conducea şi putea dizolva adunările săteşti; executa hotărârile adunărilor săteşti şi a instanţelor superioare; era responsabil de starea patrimoniului sătesc; supraveghea achitarea la timp de către locuitori a impozitelor; era responsabil de menţinerea ordinii publice în sat. Starostele era investit cu putere de constrângere; pentru săvârşirea de către locuitori a delictelor mărunte putea aplica următoarele pedepse: lucrări obşteşti până la trei zile, amendă până la o rublă, arest până la două zile.

Un regim administrativ deosebit a fost menţinut în sudul Basarabiei. Pe o perioadă de 22 ani (1856-1878) porţiuni ale judeţelor Chişinău, Cahul, Akkerman şi cârmuirea orăşenească Ismail s-au aflat în componenţa statalitătii româneşti. Aici s-a revenit la structura administrativă moldovenească. Au fost formate două ţinuturi (Cahul şi Ismail) divizate în ocoale. Coloniştilor le-au fost menţinute privilegiile declarate de autorităţile ruseşti. Aşezările coloniştilor şi satele aflate pe domeniul statului (practic, întregul ţinutul Ismail) au fost trecute sub jurisdicţia departamentului de finanţe.

În 1864 se realizează reforma administrativă, în stânga Prutului fiind create trei judeţe: judeţul Cahul alcătuit din trei plase cu 46 comune rurale; judeţul Bolgrad avea în componenţa sa coloniile şi domeniile statului; judeţul Ismail cuprindea doar comunele urbane Ismail, Chilia, Reni, Vâlcov şi comunele rurale Nicolaevca şi Tuzla.

Judeţul era o subdiviziune administrativă investită cu putere publică ce avea personalitate juridică şi drepturi patrimoniale. Era condus de un consiliu, format din câte doi membri aleşi din fiecare plasă, care se convoca odată pe an. Consiliul alegea un Comitet permanent din trei membri permanenţi şi trei supleanţi pe un termen de patru ani. Comitetul era prezidat de prefect - reprezentantul guvernului în teritoriu. Fiecare plasă era administrată de un subprefect. Comunele erau conduse de consiliul comunal şi de primar, instituţii alese de locuitorii comunei.

După reanexarea acestor judeţe la Imperiul rus, până în anul 1899 aici au fost menţinute formele existente de administrare şi divizarea administrativ- teritorială în comune urbane şi rurale.

Astfel se prezenta sistemul administrativ al Basarabiei la hotarul dintre secolele XIX - XX. Organizarea şi funcţionarea sistemului administrativ implementat în Basarabia nu se deosebea de cel ce funcţiona în restul Imperiului. Acest sistem s-a menţinut până la căderea ţarismului în februarie 1917.

Generalizând cele expuse anterior, menţionăm următoarele: S În a doua jumătate a sec. XIX, odată cu modificarea situaţiei geopolitice a Imperiului rus, se corectează şi obiectivele de politică externă. Basarabiei îi este retras privilegiul de a fi punct de atracţie pentru popoarele balcanice şi e omisă din agenda preocupărilor speciale ale guvernanţilor ruşi.

S Evoluţia sistemului administrativ la etapa examinată a fost marcată de implementarea în regiune a zemstvelor. Zemstva a fost instituită din necesitatea de a adapta Imperiul rus la noile exigenţe ale dezvoltării capitaliste şi a fost un instrument folosit de autocraţia rusă pentru realizarea politicii sale coloniale.

S Sfera de activitate a zemstvelor a fost foarte strict delimitată reducându-se la ,,nevoile şi foloasele locale". Zemstvele erau lipsite de funcţii politice şi se aflau sub controlul total al instituţiilor de stat.

S Cu toate că era strict „tutelată" de autorităţi zemstva îşi alegea, totuşi, organele sale de conducere, îşi determina propria structură şi principalele direcţii de activitate, reieşind din sursele financiare disponibile.

S Perioada realizării reformelor administrative de la hotarul anilor 60-70 ai sec.XIX reprezintă etapa finală a procesului de implementare a sistemului rusesc de administrare în Basarabia. Sunt lichidate orice manifestări naţionale în toate sferele vieţii sociale şi regiunea e transformată în gubernie. Astfel se încheie controversatul proces de implementare a regimului rusesc de administrare în Basarabia, sistem ce se menţine până la căderea ţarismului.