Tipărire
Categorie: Istorie
Accesări: 169
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Din punct de vedere geografic1, Finlanda aparţine Fenno-scandiei, încă din trecutul îndepărtat ea stabilind relaţii ferme cu sfera culturală şi politică a ţărilor nordice. Cele aproape şapte secole de uniune politică cu Suedia au acţionat în acest sens. În întreaga ei perioadă de independenţă, Finlanda va fi conectată foarte strâns economic, politic şi cultural la statele nordice.

       Deşi relaţiile dintre aceste state au fost oarecum reci şi distante, în primii ani de după obţinerea independenţei finlandeze, statele nordice au fost oarecum reticente faţă de modul în care acest nou stat îşi asigurase independenţa şi faţă de politica internă a lui Svinhufd în perioada anilor 1918-1925. După această dată relaţiile fino-scandinavice vor îmbrăca tot mai mult forma unei  colaborări pentru prezervarea status-quo-ului de neutralitate a zonei scandinavice, ce pot fi caracterizate prin relaţia specială a Finlandei cu Suedia şi prin aderarea acesteia la politica de neutralitate a Blocului Nordic.

      La începutul anului 1939, însă, această colaborare îşi va dovedi incapacitatea de a oferi o garanţie de securitate durabilă pentru Finlanda.

1.1. Relaţiile fino – suedeze

      Politica  finlandeză   faţă  de   Suedia  a   ocupat   un  loc  special  în  politica  de securitate finlandeză, bazată pe tradiţia istorică comună a celor două popoare. Totuşi a fost necesar scurgerea unor ani pentru a  se produce o normalizare a relaţiilor între aceste doă state. Suedia, cu îndelungata sa tradiţie de neutralitate, era reticentă la modul în care Finlanda înţelegea să-şi asigure securitatea.

          Principalul obiectiv al politicii externe suedeze a fost cel de întărire a propriei sale securităţi, care nu se putea confunda cu cea a Finlandei, atitudine care a stat la baza indisponibilităţii de a fi implicată în afacerile baltice ce priveau Rusia şi în care Finlanda a căutat să o antreneze.

         Problema insulelor Aland2 va adânci această discrepanţă. Această problemă fusese ridicată încă din 1918 şi a rămas o problemă majoră până în anul 1921, fiind adusă în colimator de o încercare de a uni aceste insule cu Suedia şi de determinarea Finlandei de a le păstra. Aceste insule au o importanţă strategică majoră pentru cele doă state, ele fiind situate la gura golfului Bothnia, a cărui intrare o controla. Importanţa ei strategică devenise, încă din 1850, din timpul războiului Crimeii, un obiect de interes pentru puterile europene. În 1856, se încheia un tratat internaţional de demilitarizare a acestei zone, fapt ce cădea în sarcina Rusiei. Aceste insule au rămas sub dominaţie ţaristă până în 1917, când vor fi ocupate succesiv de finlandezi şi suedezi.

           Astfel, insulele Aland au reprezentat o problemă internaţională majoră în nordul Europei, cu mult înainte de a deveni o cauză de rivalitate între

Finlanda şi Suedia. În 1918, ea nu va implica doar problema demilitarizării, ci şi aplicarea principiului autodeterminării naţiunilor, pentru populaţia acestui

arhipelag, avându-se în vedere unirea lor cu Suedia, de vreme ce majoritatea populaţiei era vorbitoare de limbă suedeză.

         După declaraţia de independnţă a Finlandei, locuitorii insulelor Aland vor profita de oportunitatea creată pentru a-şi determina destinul printr-un plebiscit susţinut de Suedia, care cerea unirea cu aceasta cu o majoritate de 95%.

         Pentru Suedia, chestiunea insulelor Aland era de primă importanţă, ea considerând dintotdeauna un pericol permanent posibilitatea de fortificare a acestora sub suveranitatea unei puteri străine, deoarece o eventuală agresiune drijată din arhipelagul Aland asupra Suediei ar fi ameninţat zonele vitale ale acesteia.

         La 20 februarie 19183, Suedia a făcut apel la arbitrajul marilor puteri învingătoare în război, ce afişau un real interes pentru această problemă, în timp ce trupele suedeze ocupau aceste insule. Pentru finlandezi, aplicarea principiului autodeterminării la un grup de 22 000 de oameni era percepută ca fiind o idee distructivă a intereselor fundamentale ale statului şi naţiunii finlandeze, iar politica suedeză ca un act de violare a suveranităţii teritoriale finlandeze. Cazul va fi adus în faţa Societăţii Naţiunilor în toamna lui 1919, ceea ce a declanşat o amplă analiză a situaţiei, din punct de vedere lingvistic, religios şi politic.

           La 24 iunie 1921, o rezoluţie a Consiliului Societăţii Naţiunilor a recunoscut suveranitatea Finlandei asupra arhipelagului Aland, dar condiţionată de demilitarizarea acestuia. Decizia sa a fost acceptată fără rezerve de cele două părţi şi va fi aplicată prin realizarea unei înţelegeri în

acest sens, semnată la Geneva la 20 octombrie 1921, ce garanta demilitarizarea şi neutralitatea insulelor. Convenţia a fost semnată de statele baltice şi ţările nordice, cu excepţia Norvegiei şi de marile puteri, cu excepţia Rusiei.

1.2. Finlanda şi Blocul Nordic

 Solidaritatea Finlandei faţă de vecinii nordici în toate problemele de politică externă fusese proclamată încă din perioada guvernării lui Svinhufd, dar a fost primită cu neîncredere de către aceste state. Până la debutul politicii de agresiune a Germaniei naziste asupra Europei, neutralitatea Finlandei a fost percepută în totalitate ca un capitol neglijabil în afacerile externe ale naţiunilor europene, inclusiv ale celor nordice.

         Pe de altă parte, ţările nordice nu au agreat o eventuală colaborare militară cu Finlanda, în anii ’20, şi datorită faptului că interesele lor erau diferite, fiecare percepând o altă ameninţare externă.

        La acea vreme, despre statele nordice4 se declara că Norvegia nu se temea de nimeni, Danemarca se temea de Germania, Finlanda se temea de Rusia, iar Suedia era incapabilă să decidă care era principala ameninţare externă pentru securitatea sa.

Guvernul finlandez nu dorea substituirea protecţiei germane cu cea sovietică, sperând să fie capabil să convingă cele două state de capacitatea sa de a-şi menţine securitatea şi neutralitatea sa.

Din această perspectivă poate fi explicată politica sa de apropiere faţă de ţările scandinavice, mai ales începând cu 1930, ca reacţie faţă de politica sovietică de creare a unui sistem de securitate estic, dar şi din raţiuni economice.

Aceste necesităţi vor îmbrăca soluţia neutralităţii ca mod de a servi interesele republicii finlandeze, o politică de altfel  excelentă, care nu deranja şi nu ameninţa securitatea nici unei naţiuni.

În 1931-1932, se reluau eforturile de apropiere diplomatică, după o întrerupere de 10 ani. Pentru Finlanda era natural să se alieze cu ţările scandinavice, ţinând cont de tradiţia de neutralitate a acestora, dar şi datorită afinităţilor existente între acest stat şi statele scandinavice, mai mult decât cu regimurilor autonome ale statelor baltice.

         Primele relaţii stabilite vor avea un caracter economic şi comercial, lupta împotriva crizei economice unind aceste ţări pentru găsirea de soluţii. Astfel, în acest scop, în decembrie 1930, se semna Convenţia de la Oslo de către Norvegia, Suedia, Danemarca, Belgia şi Luxemburg, prin care acestea se obligau să aplice “principii care să susţină activitatea Societăţii Naţiunilor în plan economic, declarându-se astfel pentru relaţii economice mai flexibile între naţiuni.

        Finlanda a aderat la această Convenţie anul următor, extinzându-se astfel aria prin care grupul a încercat să dirijeze politica economică mondială prin anularea restricţiilor din comerţ.

         În   domeniul    politic,  la semnarea pactului de neagresiune fino-sovietic, din 1932, statele nordice considerau că oferta sovietică de garanţie a frontierelor sau de neagresiune atingea independenţa lor deplină. Aceasta a reprezentat, de altfel, şi motivaţia refuzului faţă de ofertele de semnare a unui tratat asemănător cu cel fino-sovietic, de către guvernele Norvegiei şi Suediei.

      La 5 decembrie 1935, M. Kivimaki, preşedintele Consiliului de Miniştri finlandez, prezenta poziţia oficială a Finlandei, în legătură aderarea la principiul de neutralitate şi la Blocul Nordic.