1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.50 (1 Vote)

Prin cheltuielile publice se concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, şi anume, aceea de repartizare a resurselor financiare publice pe diverse destinaţii. Utilizarea pro- priu-zisă a acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în programele guvernamentale privind activitatea economică, socială, culturală sau de altă natură, se reflectă în cheltuielile publice. Prin cheltuielile publice, statul acoperă necesităţile publice de bunuri şi servicii considerate prioritare în diverse perioade.

Conţinutul cheltuielilor publice

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, manifestate între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juri­dice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor finan­ciare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.

Concret, cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale, apărare naţională, ordine publică, acţiuni economice etc.

Pentru a defini mai clar conceptul de cheltuieli publice, este utilă o paralelă între cheltuielile pentru bunuri şi servicii private şi cheltuie­lile pentru bunuri şi servicii publice. Pentru cheltuielile private sunt specifice următoarele aspecte:

  • asigură satisfacerea unor preferinţe individuale, având la bază opţiunea individuală;
  • privesc plăţi efectuate pentru a obţine în schimb bunuri şi servicii;
  • mărimea lor depinde de înclinaţia individuală spre consum a membrilor societăţii;
  • sunt efectuate direct de beneficiarul bunurilor şi serviciilor, care cunoaşte preţul plătit.

Spre deosebire de cheltuielile private, cheltuielile publice:

  • urmăresc satisfacerea unor preferinţe colective, stabilite pe baza opţiunilor colective (se consideră că există un anumit grad de omogeni­tate a preferinţelor);
  • privesc finanţarea de bunuri şi servicii publice, dar şi transferuri în scopul redistribuirii veniturilor în societate;
  • mărimea lor depinde de numeroşi factori, cum sunt: înclinaţia populaţiei spre consumul de bunuri şi servicii publice; potenţialul economic al ţării respective; ideologia partidelor aflate la putere; gradul de consimţire la plata impozitelor etc.;
  • sunt efectuate de un intermediar - statul, beneficiarii bunurilor şi serviciilor publice neputând să facă o legătură directă între contribuţia lor la aceste cheltuieli (impozitele plătite) şi beneficiile obţinute din consumuarea bunurilor şi serviciilor publice; altfel spus, beneficiarii bunurilor şi serviciilor publice nu cunosc preţul plătit pentru accesul la consumul unui anumit bun sau serviciu public.

Pe baza acestor precizări, cheltuielile publice se pot defini ca acţiunile care stabilesc obligaţii ce vor avea drept rezultat plăţi imediate sau viitoare, care au ca sursă de finanţare veniturile publice şi în special veniturile fiscale.

Această definiţie scoate în evidenţă rolul de alocator de resurse al sectorului public; acesta, folosind veniturile din impozite şi taxe colectate de la contribuabili, acţionează pentru a satisface cererile de politici publi­ce, prin efectuarea de cheltuieli publice. De aici rezultă că mărimea şi structura cheltuielilor publice depind, pe de o parte, de politicile publice promovate de puterile publice şi, pe de altă parte, de nivelul resurselor, care includ, în principal, veniturile fiscale şi creditul public.

În prezent, cheltuielile publice sunt foarte diversificate. Unele se manifestă direct, prin finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru ca acestea să poată funcţiona. Altele influenţează direct mediul economico-social, constituind instrumente ale politicii de transformare a mediului respectiv în sensul ameliorării lui. Fiind folosite ca instrumen­te de intervenţie, cheltuielile publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci şi din punctul de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra procesului general al repartiţiei sociale.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice este strâns legat de destinaţia acestora. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut (cheltuieli cu administraţia generală, plata dobânzilor la împrumuturi ş.a.), iar altele reprezintă doar o avansare de produs intern brut, reflectând participarea statului la finanţarea formării 118 brute de capital, atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera nematerială (echipamente de investiţii, construcţia de drumuri, poduri, aeroporturi etc.).

Complexitatea funcţiilor statului contemporan, precum şi creşte­rea rolului intervenţionist al acestuia influenţează legătura tot mai strân­să dintre cheltuielile publice şi viaţa economico-socială a fiecărei ţări.

Între cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare există o deosebire, corespunzător sferei de cuprindere a celor două noţiuni. Cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul insti­tuţiilor publice care se acoperă fie de la buget (central sau local), fie din fondurile extrabugetare sau de la bugetele proprii ale instituţiilor, pe seama veniturilor obţinute de acestea. Cheltuielile bugetare se referă doar la cheltuielile care se acoperă din bugetul de stat, bugetele locale sau bugetul asigurărilor sociale de stat. Astfel, sfera cheltuielilor publice este mai cuprinzătoare, incluzându-le pe cele bugetare. Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt, în acelaşi timp, şi cheltuieli bugetare.

Criterii de clasificare a cheltuielilor publice

Dimensionarea cheltuielilor publice totale şi repartizarea acestora pe destinaţii şi beneficiari, în vederea satisfacerii nevoilor publice, pre­supun cunoaşterea criteriilor de clasificare a acestora. Structura cheltu­ielilor publice ilustrează modul în care sunt orientate resursele financiare ale statului, în diverse perioade, spre anumite obiective: economice, sociale, culturale, militare etc. Structura cheltuielilor publice poate fi abordată corespunzător mai multor criterii de clasificare, şi anume: admi­nistrativă; economică; funcţională; financiară; după rolul lor în procesul reproducţiei sociale; gruparea folosită de organismele ONU.

  1. Clasificarea administrativă se bazează pe criteriul instituţiilor prin intermediul cărora se efectuează cheltuielile publice: ministere, unităţi administrativ-teritoriale, instituţii publice autonome etc. Utilitatea acestei grupări este legată de faptul că alocaţiile bugetare sunt stabilite pe beneficiari, dar prezintă şi unele neajunsuri, ca:
  • fiecare beneficiar (minister, departament, agenţie guvernamen­tală, judeţ, municipiu etc.) reuneşte cheltuieli cu destinaţii diverse;
  • în cazul schimbării structurii sau subordonării acestor entităţi, datele privind structura cheltuielilor publice devin incomparabile de la o perioadă la alta.

Acest criteriu se foloseşte la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatori de credite bugetare.

  1. Clasificarea economică grupează cheltuielile publice în cheltuieli curente şi cheltuieli de capital. Cheltuielile curente asigură buna funcţionare şi întreţinerea instituţiilor publice, finanţarea satisfacerii acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane, sau pentru onorarea angajamentelor speciale ale statului. Ele reprezintă un consum definitiv de produs intern brut şi trebuie să se reînnoiască anual. Cheltuielile curente cuprind, la rândul lor, următoarele:
  • cheltuielile privind serviciile publice (sau cheltuieli de funcţionare), în care se includ: salarii, servicii şi cheltuieli cu procurarea materialelor necesare activităţii curente;
  • cheltuielile de transfer, care cuprind sumele acordate din fon­durile publice diferitelor persoane fizice şi juridice, cu titlu definitiv şi nerambursabil (plăţile pentru pensii, ajutoare de şomaj, ajutoare sociale, subvenţii etc.);
  • dobânzile aferente datoriei publice.

Cheltuielile de capital (de investiţii) se concretizează în achiziţio­narea de bunuri de folosinţă îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli, spitale, şosele ş.a.). Ele repre­zintă doar o avansare de produs intern brut, contribuind la dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public.

  1. Clasificarea financiară scoate în evidenţă momentul în care cheltuielile publice afectează resursele financiare ale statului; corespun­zător acestui criteriu, cheltuielile publice pot fi:
  • cheltuieli definitive - cuprind cheltuieli de funcţionare sau de investiţii şi formează ponderea cea mai mare a cheltuielilor publice;
  • cheltuieli temporare - care sunt evidenţiate în conturile speciale de trezorerie (avansuri, împrumuturi);
  • cheltuieli virtuale (sau posibile) - cele pe care statul se angajează să le efectueze în anumite condiţii. În cazul în care statul intervine ca girant pentru un împrumut care, din diverse motive, nu mai poate fi rambursat de către debitori, sumele respective sunt achitate de stat, devenind o cheltuială a acestuia.
  1. În funcţie de rolul lor în viaţa economică, cheltuielile publice se împart în:
  • cheltuieli reale (sau negative), care reprezintă un consum definitiv de produs intern brut (cheltuielile militare, cele cu întreţinerea aparatului administrativ etc.);
  • cheltuieli economice (sau pozitive), care contribuie la creşterea avuţiei naţionale (construcţia de drumuri, poduri, aeroporturi, susţinerea unor proiecte economice etc.).
  1. Clasificarea funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate sau alte destinaţii spre care sunt dirijate resursele financiare publice. Ele reflectă obiectivele financiare ale statului. Instituţiile care funcţionează în diferite domenii de activitate constituie consumatorii de resurse financiare publice, iar conducătorii lor sunt ordonatori de credite bugetare.

Importanţa acestui criteriu derivă din faptul că arată repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de activitate care definesc ne­voile publice, fiind principalul obiectiv urmărit la examinarea şi aproba­rea prevederilor bugetare de către Parlament. Această grupare reflectă compoziţia cheltuielilor publice, conform principalelor funcţii prevăzute în bugetul de stat: educaţie şi cultură, sectorul social, sănătate, utilizarea forţei de muncă, apărare naţională etc.

  1. Clasificarea folosită de instituţiile specializate ale ONU are la bază două criterii principale: clasificaţia funcţională şi cea economică. Clasificarea funcţională ONU a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru: servicii publice generale; apărare; educaţie; sănătate; securitate socială; locuinţe şi servicii comunale; cultură, religie, sport; acţiuni eco­nomice; alte scopuri. Clasificarea economică ONU urmăreşte gruparea cheltuielilor publice în: cheltuieli care reprezintă consum final: dobânzi aferente datoriei publice, subvenţii de exploatare şi alte transferuri curen­te; formarea brută de capital (investiţii brute şi creşterea stocurilor mate­riale); achiziţii de terenuri şi active necorporale; transferuri de capital.

Clasificarea cheltuielilor publice în bugetul României

În România, începând cu anul 1991, pentru prezentarea cheltuie­lilor publice în buget, s-a adoptat metoda de clasificare folosită de ONU, pentru asigurarea comparabilităţii datelor necesare raportărilor şi analizelor internaţionale.

Astfel, primul criteriu de prezentare generală este clasificarea economică. Ea este folosită în structura specifică a clasificării funcţio­nale, pe care o detaliază cu scopul de a evidenţia conţinutul economic al fiecărei subdiviziuni definite din punct de vedere funcţional. Fiecare parte a cheltuielilor funcţionale cuprinde repartizarea acestora pe criterii economice. Pe structura clasificării economice se definesc şi conturile în contabilitatea publică, reflectând rezultatele execuţiei bugetare.

În cadrul clasificării economice, cheltuielile se grupează astfel:

  1. Cheltuieli curente:
  • cheltuieli de personal;
  • cheltuieli materiale şi servicii;
  • subvenţii: alocaţiile de la buget pentru instituţiile publice; sub­venţiile pe produse şi activităţi; subvenţiile pentru acoperirea diferenţe­lor de preţ;
  • prime;
  • transferuri: transferuri consolidabile (transferuri de la buget către bugetele locale şi fondurile speciale; contribuţiile persoanelor asigurate pentru finanţarea ocrotirii sănătăţii); transferuri neconsolidabile (burse, alocaţii pentru copii, pensii şi ajutoare IOVR, ajutoare sociale, alte ajutoare, alocaţii şi indemnizaţii, contribuţii şi cotizaţii la organisme internaţionale, dobânzi bancare subvenţionate, plăţi în cadrul programu­lui de redistribuire a forţei de muncă etc.);
  • dobânzi aferente datoriei publice;
  • rezerve.
  • Cheltuieli de capital
  • Împrumuturi acordate:
  • împrumuturi pentru finalizarea unor obiective aprobate prin convenţii bilaterale şi acorduri interguvernamentale;
  • împrumuturi pentru creditarea agriculturii;
  • împrumuturi pentru acoperirea unor arierate.
  1. Rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite:
  • rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite externe;
  • rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite interne.

Clasificarea economică indică natura cheltuielilor finanţate pe seama resurselor financiare publice. In acest fel, se pot stabili unele raporturi între diverse grupe de cheltuieli: ponderea cheltuielilor curente în totalul cheltuielilor publice; ponderea diferitelor subgrupe din cadrul cheltuielilor curente în total cheltuieli publice sau în cadrul cheltuielilor curente; ponderea cheltuielilor de capital în total; comparaţii între ponderea cheltuielilor de capital şi ponderea cheltuielilor curente în total; ponderea dobânzilor şi comisioanelor aferente împrumuturilor contractate în totalul cheltuielilor ş.a.

Conform clasificării funcţionale, în bugetul de stat al României sunt prevăzute următoarele grupe de cheltuieli publice:

Partea I. Servicii publice generale:

  • cheltuieli pentru autorităţile publice (Preşedinţie, organele activităţii legislative, organele autorităţii judecătoreşti, organele autorităţii executive, alte organe ale autorităţii publice).

Partea a II-a. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională:

  • apărare naţională: administraţie centrală; apărare naţională şi operaţiuni de menţinere a păcii; acţiuni de integrare euroatlantică; plăţi efectuate în cadrul programului de redistribuire a forţei de muncă;
  • ordine publică: administraţie centrală; poliţie; protecţie şi pază contra incendiilor; jandarmerie, siguranţă naţională; alte instituţii şi acţiuni.

Partea a III-a. Cheltuieli social-culturale:

  • învăţământ: administraţie centrală; învăţământ preşcolar; învăţă­mânt primar şi gimnazial; învăţământ liceal; învăţământ profesional; învăţământ postliceal; învăţământ special; învăţământ superior; biblio­teci centrale şi universitare; internate, cămine, cantine; servicii publice descentralizate; alte instituţii şi acţiuni de învăţământ;
  • sănătate: administraţie centrală; dispensare medicale; spitale; sanatorii şi preventorii; centre de sănătate diagnostic şi tratament; creşe; centre de transfuzii sanguine; servicii de ambulanţă; alte instituţii şi acţiuni;
  • cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret;
  • asistenţă socială: alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii.

Partea a IV-a. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi

ape:

  • servicii şi dezvoltare publică;
  • mediu şi ape.

Partea a V-a. Acţiuni economice:

9

  • industrie;
  • agricultură şi silvicultură;
  • transporturi şi comunicaţii;
  • alte acţiuni economice.

Partea a VI-a. Alte acţiuni:

-cercetare ştiinţifică;

-alte acţiuni.

Partea a VII-a. Transferuri:

  • transferuri din bugetul de stat.

Partea a VIII-a. Împrumuturi acordate

Partea a IX-a. Plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli aferente datoriei publice

Partea a X-a. Fonduri de rezervă: fond de rezervă bugetară la dispoziţia guvernului; fond de intervenţie la dispoziţia guvernului ş.a.

Excedent/Deficit

Fiecare grupă de cheltuieli publice prevăzută în bugetul de stat are importanţa ei, iar mărimea cheltuielilor alocate pentru o activitate sau alta depinde de o serie de factori de ordin politic, social şi economic. Această mărime diferă de la un an la altul, în funcţie de posibilităţile şi necesităţile economiei, de presiuni politice şi sociale etc.

Compoziţia cheltuielilor publice, ca grupare a acestor cheltuieli şi ca sumă alocată pentru fiecare grupă, diferă de la ţară la ţară. Astfel, în Marea Britanie există următoarea compoziţie a acestora: (1) consumul sectorului public (cheltuieli curente pentru bunuri şi servicii ale pute­rilor publice centrale şi autorităţilor locale); (2) investiţiile în sectorul public; (3) subvenţii; (4) ajutoare curente (pensii, ajutoare de şomaj, ajutoare acordate ţărilor în curs de dezvoltare etc.); (5) transferuri de capital; (6) dobânzile la datoria publică; (7) împrumutul net la sectorul particular şi la extern.

Compoziţia cheltuielilor publice, mărimea fiecărei grupe sau subgrupe de cheltuieli prevăzute în buget oferă indicii despre felul în care statul îşi asumă fiecare din rolurile sale, la momentul respectiv. O pondere mai mare a cheltuielilor de transfer, de exemplu, denotă asumarea de către stat la un nivel mai ridicat a rolului său distributiv. Dimpotrivă, creşterea ponderii cheltuielilor pentru acţiuni economice şi

124

a cheltuielilor social-culturale în totalul cheltuielilor publice denotă un rol pronunţat de alocare asumat de stat, precum şi un puternic rol de stabilizare. O pondere accentuată în totalul cheltuielilor publice a chel­tuielilor pentru ordine publică, pentru autorităţile publice şi pentru apărare, duce la concluzia întăririi poziţiei de „stat-jandarm” în ţara respectivă.

În cadrul clasificării funcţionale, se utilizează clasificarea admi­nistrativă sau instituţională pentru repartizarea fondurilor financiare publice la nivelul ordonatorilor principali de credite - conducătorii instituţiilor publice autonome care nu sunt subordonate altor instituţii. În competenţa acestora intră asigurarea repartizării cheltuielilor publice în cadrul clasificării funcţionale şi economice la ordonatorii secundari de credite bugetare, aceştia urmând să le repartizeze, în continuare, la ordonatorii de credite bugetare terţiari.

Principalele cheltuieli publice, grupate conform criteriului funcţional

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii sociale a statelor şi necesită folosirea pe scară largă a resurselor financiare publice în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale populaţiei.

  • Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale

Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale sunt îndreptate spre realizarea de servicii în mod gratuit, cu plată redusă ori sub formă de transferuri băneşti (alocaţii bugetare, pensii, ajutoare şi alte indemni­zaţii). De prestaţiile social-culturale pot beneficia anumite categorii sau grupuri sociale, sau întreaga populaţie.

Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale îndeplinesc un rol important în plan economic şi social. Astfel, pe seama resurselor alocate de stat se asigură: educaţia şi instrucţia copiilor şi tinerilor; ridicarea calificării profesionale; asistenţa medicală a cetăţenilor; influenţarea evoluţiei demografice; asigurarea unui sistem de protecţie socială; ridi­carea nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie al membrilor societăţii. În plan economic, rolul acestor cheltuieli se remarcă în acţiunea lor asupra consumului, în sensul că influenţează cererea de bunuri de consum şi, pe această cale, stimulează sporirea producţiei.

Structura cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale vizează următoarele destinaţii: învăţământ; sănătate; cultură, religie, şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret; asistenţa socială, alocaţiile, pensiile, ajutoarele şi indemnizaţiile; alte cheltuieli social- culturale; asigurările sociale de stat; pensia suplimentară; ajutorul de şomaj.

În literatura de specialitate se întâlneşte termenul de securitate socială, în care se cuprind: asigurările sociale, asistenţa socială, ajutorul de şomaj, alte categorii de ajutoare şi indemnizaţii, precum şi alte cheltuieli.

Totodată, se utilizează şi termenul de protecţie socială, care are o sferă mai extinsă a acţiunilor, comparativ cu termenul anterior. Astfel, protecţia socială se referă la ansamblul acţiunilor şi măsurilor econo­mice, sociale sau de altă natură, iniţiate de stat, pentru a garanta mem­brilor societăţii - salariaţi sau nesalariaţi - apărarea faţă de fenomene şi acţiuni al căror efect se repercutează nefavorabil asupra situaţiei lor.

Printre măsurile de protecţie socială se înscriu: crearea de noi locuri de muncă; subvenţionarea unor produse şi servicii destinate populaţiei; compensaţii băneşti acordate persoanelor cu venituri fixe, în urma creşterii preţurilor şi tarifelor la bunuri şi servicii de interes vital pentru populaţie; facilităţi fiscale pentru anumite categorii sociale; ajutor de şomaj; asistenţă socială; asigurări sociale ş.a.

Corespunzător acestei compoziţii, protecţia socială cuprinde ansamblul de acţiuni, decizii şi măsuri întreprinse de societate pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecinţelor unor evenimente considerate ca riscuri sociale asupra condiţiilor de viaţă ale populaţiei.

În ansamblul lor, cheltuielile pentru acţiuni social-culturale îşi exercită influenţa asupra economiei, întrucât ele contribuie la întreţine­rea, refacerea şi dezvoltarea capacităţii de muncă a indivizilor, la formarea şi ridicarea calificării acestora, la reproducţia forţei de muncă. Între cheltuielile pentru acţiuni social-culturale şi dezvoltarea economică a unei ţări există relaţii de intercondiţionare; în consecinţă, o ţară dezvoltată din punct de vedere economic va dispune de resurse finan­ciare mari, pe care le va putea îndrepta spre finanţarea acestor acţiuni. La rândul lor, acţiunile pentru învăţământ, sănătate, cultură, asistenţă socială

126 vor conduce la instruirea şi calificarea cetăţenilor, la păstrarea stării de sănătate a populaţiei sau la refacerea acesteia, creând astfel condiţii pentru

o productivitate a muncii sporită în sectoarele economice.

Acţiunile social-culturale reprezintă servicii sociale care conduc la crearea de venit naţional, prin aceasta dovedind un caracter productiv şi contribuind la dezvoltarea economico-socială. Astfel, învăţământul „produce” forţă de muncă instruită şi calificată; bunăstarea fizică, psihică şi socială, absenţa bolii şi invalidităţii conduc în mod direct la existenţa unei forţe de muncă capabile de o activitate eficientă şi, indirect, diminuează necesarul de resurse destinate asistenţei medicale pentru bolnavi şi cei incapabili de muncă.

Înţelese prin această prismă, cheltuielile pentru acţiuni social- culturale sunt considerate ca fiind „investiţii în resurse umane”. Conţi­nutul lor este dat de totalitatea cheltuielilor care conduc la creşterea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale indivizilor, luaţi ca agenţi produc­tivi în prezent sau viitor. Altfel spus, investiţiile în resurse umane cuprind cheltuielile efectuate pentru creşterea şi dezvoltarea complexă a individului. Aceste investiţii au mai multe componente, şi anume: investiţia intelectuală, investiţia pentru sănătate, investiţia culturală.

Aprecierea caracterului de „investiţie în resurse umane” a cheltu­ielilor social-culturale este diferită. Astfel, unii autori consideră că numai o parte a acestora poate fi considerată investiţie în resurse umane (respectiv, cea destinată realizării bazei tehnico-materiale a acţiunii respective: cheltuielile de capital şi o parte a cheltuielilor curente); alţi teoreticieni apreciază caracterul de investiţie în resurse umane al tuturor resurselor îndreptate spre învăţământ, sănătate, cultură.

Investiţiile în capitalul uman sunt strâns legate de realizarea în practică a politicilor de asigurare a creşterii economice durabile, contribuind la atenuarea consecinţelor celor mai grave ale sărăciei şi oferind cetăţenilor posibilitatea ameliorării condiţiilor de viaţă.

În ultimii ani s-au intensificat preocupările pentru evidenţierea corelaţiei dintre dezvoltarea economică şi viaţa umană. Conceptul dezvoltării economice a căpătat un conţinut mai profund, accen- tuându-se componentele sale socială şi umană; a fost elaborat un nou concept privind dezvoltarea economică durabilă, cuprinzând şi dezvoltarea umană durabilă.

Dezvoltarea umană este un proces care conduce la extinderea gamei de posibilităţi oferite fiecărui individ. Fiinţa umană este situată în centrul acţiunilor privind dezvoltarea şi ea trebuie să-şi manifeste ferm opţiunile în orice domeniu - economic, social, cultural, politic. Pentru realizarea dezvoltării umane sunt necesare trei condiţii esenţiale: o viaţă îndelungată într-o stare bună de sănătate; acumularea de cunoştinţe; acces la resursele necesare pentru atingerea unui nivel de trai decent. Accesul la aceste condiţii trebuie asigurat nu doar generaţiilor prezente, ci şi celor viitoare, fapt ce conferă durabilitate dezvoltării umane.

  1. Cheltuielile publice pentru învăţământ

Învăţământului îi revine un rol tot mai important în progresul de ansamblu al societăţii. Dezvoltarea şi modernizarea învăţământului au ca scop egalizarea condiţiilor de educare şi instruire a tuturor membrilor societăţii, necesitând alocarea unor fonduri financiare publice ridicate. În majoritatea ţărilor lumii, principala sursă de finanţare a învăţământu­lui o constituie bugetul statului, ceea ce reflectă importanţa deosebită acordată acestui domeniu de activitate.

În numeroase ţări dezvoltate, ca şi în ţări în curs de dezvoltare, funcţionează două tipuri de unităţi de învăţământ: publice (finanţate de la buget) şi particulare, care pot fi independente sau parţial subvenţio­nate de la buget. Învăţământul particular este supus controlului statului şi se conformează reglementărilor oficiale privind cadrele didactice, organizarea învăţământului şi examenele.

În ţara noastră, ca şi în alte ţări, studenţii beneficiază de burse sau ajutoare financiare. In general, bursele se acordă în funcţie de venituri, de rezultatele în procesul de învăţământ, precum şi de criterii sociale. Alte ajutoare financiare se acordă pentru cazare, cantine, asistenţă medicală, în raport cu situaţia personală a studentului. Acestea reprezintă transferuri financiare către studenţi şi urmăresc ajutorarea celor cu venituri modice, a celor care nu au posibilitatea de a-şi suporta taxele de studii şi se practică în majoritatea ţărilor.

  1. Cheltuielile publice pentru cultură, culte, activitate sportivă şi de tineret

Resursele financiare destinate culturii, cultelor, acţiunilor sportive şi de tineret contribuie la creşterea calităţii factorului uman; crearea şi îmbogăţirea nivelului cultural, cultivarea gusturilor şi idealurilor morale şi estetice, educaţia spirituală, activităţi sportive menite a păstra o anu- 128 mită stare a individului din punct de vedere moral, estetic, al condiţiei fizice; altfel spus, aceste acţiuni îşi aduc contribuţia la formarea perso­nalităţii umane.

Aceste resurse financiare intră în componenţa „investiţiei în resurse umane”; ele au un efect indirect şi, poate, mai îndepărtat, dar influenţează pozitiv activitatea economică şi socială şi, în final, contribuie la creşterea economică.

Instituţiile şi acţiunile către care sunt îndreptate aceste resurse financiare sunt: instituţiile culturale (bibliotecile, muzeele, casele de cultură, patrimoniul cultural, presa, editurile), instituţiile artistice (teatre, instituţii muzicale, case de film), cultele, acţiunile sportive şi de tineret, acţiunile pentru petrecerea timpului liber. Activitatea desfăşurată de aceste instituţii se poate concretiza în anumite bunuri materiale (care au şi o valoare spirituală), cum sunt cărţile, filmele, discurile, picturile, sculpturile sau se prezintă sub forma unor servicii culturale, spirituale, artistice, sportive, cum sunt: concertele, spectacolele de teatru, operă, campionate, concursuri sportive ş.a. Aceste caracteristici influenţează sistemul de finanţare a acţiunilor respective.

Având în vedere ponderea ridicată a resurselor bugetare în acoperirea necesităţilor financiare ale acestor instituţii, putem sublinia faptul că multe instituţii de cultură şi artă reprezintă o componentă importantă a protecţiei sociale, ele oferind membrilor societăţii servicii în mod gratuit sau cu preţuri (tarife) reduse, accesibile.

             În cazul acestor cheltuieli publice, se urmăresc modul de utilizare a fondurilor alocate şi eficienţa economică. Efectele acestor acţiuni sunt, în special, nemateriale, resimţite indirect pe termen lung şi, deci, dificil de determinat. Calcularea, analizarea şi urmărirea unor indicatori speci­fici ai acestor acţiuni, cum sunt: numărul de biblioteci, case de cultură, muzee, teatre, numărul de cititori, vizitatori, spectatori etc., permit for­mularea anumitor aprecieri şi concluzii privind corelaţia între dinamica acestora şi dinamica resurselor financiare alocate. Eficienţa socială, cultural-educativă, precum şi cea economică se apreciază, în principal, urmărind mixarea efectelor la un volum dat de efort financiar. Şi în aceste domenii publice, trebuie desfăşurat un management cultural, artistic, sportiv, care să asigure cheltuirea eficientă a resurselor şi să evite risipa banului public

  1. Cheltuielile publice pentru sănătate

Sănătatea reprezintă unul din cei mai importanţi factori care asigură desfăşurarea vieţii şi activităţii. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca fiind o stare de bunăstare fizică, mentală şi socială, nu doar o absenţă a bolii şi infirmităţii. Ocrotirea sănătăţii reprezintă, în consecinţă, mai mult decât o problemă de asistenţă socială, fiind şi o problemă cu un profund caracter social, ca parte integrantă din ansamblul condiţiilor social-economice de dezvoltare.

Politica sanitară este o parte integrantă a politicii sociale şi, pentru înfăptuirea ei, numeroase ţări ale lumii cheltuiesc importante resurse financiare. În general, tendinţa acestor cheltuieli este de creştere, dato­rită unor factori, cum sunt: amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătăţii ca efect al creşterii numărului populaţiei şi modificării structurii sale; accentuarea factorilor de risc; creşterea costului prestaţiilor medicale, ca urmare a introducerii în practica medicală a unor noi mijloace de investigaţie, tratament, medicamente, a sporirii numărului cadrelor medicale ş.a.

Cheltuielile publice pentru sănătate au o mare importanţă în asigurarea calităţii vieţii indivizilor şi, privite din acest punct de vedere, prezintă mari disparităţi de la o ţară la alta. În ţările dezvoltate, există două categorii de cheltuieli pentru sănătate, din punctul de vedere al celui care le suportă. Este vorba de cheltuieli publice pentru sănătate şi cheltuieli particulare pentru sănătate. Ca şi în cazul celorlalte acţiuni social-culturale, şi în domeniul sănătăţii există instituţii medicale de stat şi particulare. Sectorul particular în domeniul medicinei, ca şi numărul medicilor ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul lui, este însă restrâns faţă de cel public.

Ocrotirea sănătăţii este un serviciu public având caracteristici deosebite; el nu poate fi supus în totalitate cerinţelor pieţei, ci, în acelaşi timp, trebuie supus unei economii de tip administrativ. Trebuie să se ţină seama de imprevizibilitatea riscurilor, de amploarea lor, de efectele colective multiple cu influenţe negative (îmbolnăviri, epidemii) sau po­zitive (prevenirea îmbolnăvirilor, vaccinări); trebuie recunoscută necesi­tatea accesului tuturor indivizilor la protecţia sanitară şi socializarea riscurilor.

Sistemul de sănătate trebuie să fie bine organizat şi structurat, trebuie să existe o „cultură de sănătate”, care să conducă la respectarea unei discipline în economia sănătăţii; între „cererea” şi „oferta” de sănătate trebuie să existe anumite elemente care să le pună în legătură în mod cât mai convenabil şi eficient. O astfel de legătură o asigură şi mecanismul de finanţare a sănătăţii.

Activitatea de ocrotire a sănătăţii se concretizează în mai multe categorii de efecte, şi anume: efecte medicale, efecte sociale şi efecte economice.

Efectele medicale vizează rezultatele concrete ale acţiunilor privind îngrijirea sănătăţii (consultaţii, analize, diagnostic, tratament) şi se reflectă în vindecări sau ameliorări, adică în refacerea şi păstrarea sănătăţii persoanelor beneficiare de asistenţă socială. Aceste efecte au, în general, un caracter individual.

Eficienţa socială reflectă efectele acţiunilor de ocrotire a sănătăţii la nivelul întregii societăţi şi se răsfrâng asupra stării de sănătate a întregii populaţii. Ele sunt reprezentate printr-o serie de indicatori statistici ca: speranţa medie de viaţă la naştere, natalitatea, morbiditatea, mortalitatea infantilă şi cea generală etc.

Eficienţa economică se concretizează în reducerea perioadelor de incapacitate de muncă datorate îmbolnăvirilor şi accidentelor; eradica­rea unor boli, limitarea extinderii altora; păstrarea stării de sănătate conduce la creşterea duratei medii de viaţă şi a vieţii active, la creşterea capacităţii de muncă, la economisirea unor importante fonduri finan­ciare şi, în ansamblu, la creşterea venitului naţional.

  1. Cheltuielile publice pentru securitate socială

În cadrul acestei grupe de cheltuieli social-culturale se cuprind cheltuielile pentru acordarea de ajutoare, alocaţii, pensii, indemnizaţii unor persoane salariate sau nesalariate (în categoria celor din urmă sunt incluşi: bătrânii, invalizii, handicapaţii, şomerii, femeile, copiii, tinerii). Cea mai importantă componentă a cheltuielilor pentru securitatea socia­lă o reprezintă asigurările sociale (care sunt prezentate la subcapitolul privitor la Bugetul asigurărilor sociale de stat).

Securitatea socială cuprinde ansamblul acţiunilor întreprinse de societate pentru prevenirea, diminuarea şi înlăturarea consecinţelor unor evenimente considerate ca riscuri sociale, evenimente care acţionează negativ asupra nivelului de trai al indivizilor. Riscurile sociale pot fi riscuri fizice (care afectează parţial sau total capacitatea de muncă), riscuri economice (care împiedică o persoană să exercite o activitate producătoare de venit - şomajul) sau riscuri sociale (care afectează în mod substanţial veniturile persoanelor, cum sunt sarcini familiale, cheltuieli medicale etc.).

În ţările dezvoltate, resursele financiare destinate securităţii so­ciale reprezintă concretizarea unor programe sociale vaste, cum ar fi cele privind combaterea sărăciei, lichidarea şomajului, ajutorarea handi­capaţilor, a familiilor cu mulţi copii. Aceste resurse contribuie la ajuto­rarea şi ameliorarea situaţiei indivizilor respectivi şi încearcă să prevină producerea altor riscuri în societate. În acelaşi timp, o dată cu aceste ajutoare, statele iniţiază şi măsuri de stimulare a muncii în general, deoarece se consideră că ele reprezintă o redistribuire a veniturilor realizate de către cei productivi în favoarea celor neproductivi, ducând chiar la o încetinire a creşterii economice. De aceea, în ţările dezvoltate se acordă multă atenţie acestor forme de ajutoare, pentru că uneori pro­grame sociale bine intenţionate produc efecte contrare celor aşteptate. Astfel, în cazurile acordării ajutoarelor în bani săracilor, există riscul permanentizării sărăciei, în loc de a o eradica. Acordarea de ajutoare substanţiale mamelor singure cu copii poate duce la creşterea divor­ţurilor.

  1. Cheltuielile pentru ajutorul de şomaj

Ajutorul de şomaj reprezintă o formă de susţinere materială a celor rămaşi temporar fără lucru, a persoanelor disponibilizate şi se acordă dintr-un fond financiar constituit din contribuţiile obligatorii ale salariaţilor şi ale angajatorilor. În completare, asemenea cheltuieli pot fi acoperite din subvenţii alocate din fonduri bugetare.

Acordarea ajutorului de şomaj diferă în funcţie de situaţia per­soanelor rămase temporar fără lucru. Există, cu alte cuvinte, două forme de ajutor de şomaj, şi anume: alocaţia de şomaj şi ajutorul de şomaj. Prima formă se acordă majorităţii salariaţilor rămaşi fără lucru care au o anumită vechime în muncă şi au plătit cotizaţii, iar cea de a doua se acordă salariaţilor şomeri nou veniţi pe piaţa forţei de muncă şi care nu îndeplinesc condiţiile cerute pentru a beneficia de alocaţia de şomaj. Perioada de timp pentru care se acordă ajutorul de şomaj variază de la 3 la 24 de luni. Majoritatea ţărilor acordă acest ajutor în funcţie de vârsta şomerului, perioada mărindu-se pentru cei peste 50 132 de ani. În afara ajutorului de şomaj, în special în ţările dezvoltate, se mai practică şi alte măsuri sau se acordă şi alte ajutoare pentru combaterea şomajului.

În România, protecţia socială a persoanelor disponibilizate se realizează în conformitate cu legislaţia în vigoare, prin intermediul fondului pentru ajutorul de şomaj (vezi Bugetul Asigurărilor Sociale de stat). De asemenea, în scopul protecţiei persoanelor aflate în şomaj acţionează şi o serie de organizaţii neguvernamentale care desfăşoară programe cu finanţare internă, externă sau mixtă, vizând îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale şomerilor.

În prezent este în derulare, în câteva judeţe ale ţării, un program de cooperare externă în cadrul programului PHARE pentru realizarea de întreprinderi mici şi mijlocii; totodată, pe baza unui împrumut de la Banca Mondială şi a unor cofinanţări bilaterale, urmează să se realizeze un proiect de dezvoltare a Oficiilor de muncă şi formare profesională.

  1. Cheltuielile pentru asistenţă socială

Asistenţa socială cuprinde acţiunile întreprinse de societate pentru ocrotirea şi susţinerea materială a persoanelor în vârstă şi a familiilor fără venituri, a săracilor, handicapaţilor, invalizilor, foştilor combatanţi, a emigranţilor, refugiaţilor, vagabonzilor ş.a. O pondere importantă o deţin alocaţiile pentru familii acordate sub forma ajutoarelor pentru copii sau alocaţiile pentru soţul (soţia) care este singur(ă) şi creşte un copil. Predominanţa acestui fel de ajutoare în ţările dezvoltate se explică prin convingerea la care s-a ajuns, conform căreia copiii nu mai sunt „o utilitate particulară”, ci „o preocupare publică”.

Ajutoarele familiale contribuie la realizarea echităţii orizontale, având în acelaşi timp efecte sociale utile: femeile pot sta acasă pentru educarea copiilor, tinerii îşi pot continua studiile, reducându-se situaţiile de abandon şcolar.

O altă categorie de ajutoare în cadrul asistenţei sociale se acordă persoanelor în vârstă sau marginalizate social. Aceste ajutoare se pre­zintă fie ca ajutoare băneşti, fie sub forma unor prestaţii, servicii sau plasamente în instituţii specializate. Alte categorii de persoane defavorizate care primesc ajutoare, alocaţii, indemnizaţii prin asistenţa socială sunt: invalizi de război, foşti combatanţi, văduve de război, orfani.

În România, există mai multe forme de acordare a ajutoarelor materiale pentru familii, bătrâni sau alte persoane defavorizate. Dintre acestea, alocaţia de stat pentru copii reprezintă principala formă de sprijinire a copiilor şi a familiilor. Ea se acordă tuturor copiilor, indife­rent dacă părinţii au sau nu calitatea de salariat, până la vârsta de 16 sau 18 ani, dacă sunt integraţi în continuare într-o formă de învăţământ.

Pentru creşterea veniturilor familiilor cu copii, se mai poate acor­da şi o alocaţie suplimentară, în cazul familiilor care au în întreţinere doi sau mai mulţi copii (în vârstă de până la 16 sau 18 ani), dacă urmează cursurile de zi ale unei instituţii de învăţământ.

În afara acestora, se mai practică următoarele forme de ajutoare: ajutor pentru soţiile de militari în termen; indemnizaţie de naştere; ajutoare de urgenţă în situaţii de calamităţi naturale; alocaţii lunare de întreţinere pentru minorii daţi în plasament familial; furnizarea, pe plan local, a unor servicii sociale pentru persoanele vârstnice defavorizate; ajutoare sociale pentru familiile cu venituri foarte reduse sau lipsite de venituri.

Toate aceste ajutoare de asistenţă socială se acordă descen­tralizat, de către administraţiile locale (primării) din bugetele administraţiilor locale.

Măsurile de protecţie îndreptate spre persoanele handicapate vizează atât prevenirea şi atenuarea handicapului, cât şi înlăturarea con­secinţelor profesionale, economice şi sociale ale acestuia. În cadrul asis­tenţei sociale există o serie de prestaţii sociale care au caracter reparato­riu: drepturile acordate invalizilor, orfanilor şi văduvelor de război; drepturile acordate foştilor deţinuţi politici; drepturile acordate eroilor martiri, urmaşilor şi răniţilor în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989. Aceste categorii de cetăţeni, beneficiază atât de pensii şi indemnizaţii, cât şi de înlesniri fiscale, prestaţii în natură, sau unele gratuităţi.

  • Cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni economice

Un loc aparte în cadrul cheltuielilor publice revine celor privind activitatea economică. În mod concret, acestea vizează finanţarea regiilor autonome sau societăţilor cu capital de stat, particular şi mixt, fermierilor şi altor mici întreprinzători sau urmăresc obiective economice importante pentru ţară. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice reflectă funcţia statului de reglare a proceselor economice şi se realizează prin intervenţia acestuia, utilizând forme şi instru­mente specifice.

Cheltuielile publice pentru acţiuni economice vizează, în primul rând, sectorul public, în care sunt cuprinse întreprinderile cu capital majoritar de stat având ca obiect de activitate producţia de bunuri sau prestarea de servicii şi în care statul dispune de puterea de decizie. Sectorul public s-a creat prin înfiinţarea de către stat a unor întreprinderi proprii în anumite ramuri strategice sau în ramuri care necesitau resurse financiare importante (investiţii mari), dar ofereau o rentabilitate nesigură.

Sectorul public a crescut în volum şi importanţă prin acţiunile de naţionalizare sau de creştere a participării statului la capitalul întreprin­derilor. De-a lungul timpului, perioadele de creştere a sectorului public au alternat cu cele de restrângere, realizată pe calea privatizării. Aceasta conduce la îmbunătăţirea activităţii şi creşterea rentabilităţii întreprinde­rilor vândute (se elimină unele constrângeri, statul nu mai intervine în „interesul general”, are loc o mai bună alocare a resurselor prin acţiunea mecanismelor concurenţiale ale pieţei). Efectele favorabile pentru stat se concretizează în: realizarea veniturilor din privatizări; diminuarea cheltuielilor publice; reducerea apelului la împrumuturi publice ş.a.

În afara sectorului public, statul finanţează întreprinderi particu­lare aflate în dificultăţi financiare (în perioade de criză), le acordă aju­toare financiare pentru dezvoltare, sau susţine financiar anumite sec­toare.

Repartizarea cheltuielilor publice spre acţiuni economice este diferită de la o perioadă la alta şi este corelată cu gradul de dezvoltare economică a ţării. Astfel, în ţările dezvoltate, acestei grupe de cheltuieli îi revin ponderi relativ scăzute (între 3 - 12%), în timp ce ţările în curs de dezvoltare îi alocă ponderi de până la 30 - 35% din totalul cheltuie­lilor publice.

Între întreprinderile publice şi stat există fluxuri financiare în ambele sensuri: acestea prelevă o serie de impozite şi taxe, efectuează vărsăminte la buget şi plătesc diverse contribuţii la alte fonduri centra­lizate. La rândul său, bugetul alocă fonduri întreprinderilor publice pentru finanţarea unor cheltuieli şi, în principal, subvenţii.

Ajutoarele financiare ale statului către întreprinderi au fost folosite de toate ţările cu economie de piaţă, sub forme diferite, iar locul şi importanţa acordată uneia sau alteia dintre forme au diferit în funcţie de perioada şi condiţiile economice, financiare şi sociale. Ajutoarele financiare ale statului pot îmbrăca forme directe (clasice) de intervenţie şi ajutor, pe seama transferurilor băneşti, şi forme indirecte, care au ca efect sprijinirea economică a întreprinderilor sau producătorilor.

În grupa ajutoarelor financiare directe se cuprind: subvenţiile; in­vestiţiile; împrumuturile cu dobândă subvenţionată; ajutoarele financia­re pentru difuzarea de informaţii, studii de marketing, organizare de expoziţii; avansurile rambursabile.

Subvenţiile reprezintă forma cea mai utilizată dintre ajutoarele directe ale statului şi reprezintă un ajutor nerambursabil pe care statul îl acordă agenţilor economici aflaţi în dificultate, asigurându-le funcţiona­rea în condiţiile în care activitatea lor este ineficientă; se acordă unila­teral şi fără contraprestaţie, dar este condiţionat şi are o afectaţie spe­cială. Subvenţia are caracter discreţionar şi reprezintă o manifestare a „puterii de a cheltui” a autorităţii publice, bazată pe existenţa unei comunităţi de interese. Subvenţiile economice se pot acorda pentru activităţi interne şi pentru export.

Investiţiile reprezintă acele ajutoare financiare pe care statul le efectuează pentru dezvoltarea sectorului public sau a altor sectoare. Aceste alocări pentru investiţii au ca obiectiv principal satisfacerea interesului general, şi nu doar acela de obţinere de profit. Ele au caracter temporar şi se efectuează în funcţie de necesităţile de realizare a unor investiţii de importanţă deosebită pentru economia naţională.

Împrumuturile cu dobândă subvenţionată pot fi acordate din bugetul de stat sau din alte fonduri speciale, în cazul apariţiei unor dificultăţi financiare temporare. Ele prezintă avantajul că au dobândă redusă şi termene de rambursare convenabile. Dobânda bonificată constă în stabilirea unei dobânzi inferioare celei practicate de băncile comerciale, diferenţa fiind suportată de la bugetul statului.

Ajutoarele financiare de la buget se acordă pentru difuzarea de informaţii, studii de marketing, organizarea de expoziţii. Pe seama cheltuielilor bugetare, statul finanţează o serie de acţiuni de sprijinire indirectă a exporturilor, punând la dispoziţia exportatorilor asistenţă tehnică de specialitate, informaţii sau studii privind pieţele externe, organizează târguri şi expoziţii ş.a.

Avansurile rambursabile reprezintă o formă de ajutor financiar public prin care se acordă de la buget o parte (care poate fi cuprinsă între 30 - 50%) din valoarea necesară realizării unor acţiuni de prospectare şi prezentare în străinătate a unor produse noi. Acest avans urmează a fi restituit bugetului din încasările obţinute la vânzarea în străinătate a noilor produse.

Dintre formele indirecte ale ajutoarelor financiare publice amin­tim: avantajele fiscale, garantarea împrumuturilor bancare etc. Un loc aparte revine avantajelor fiscale acordate de autorităţile publice agen­ţilor economici cu scopul de a-i ajuta, stimula sau cointeresa. În litera­tura de specialitate, asemenea avantaje sunt denumite şi cheltuieli fiscale, deoarece au un efect financiar asemănător cu subvenţiile sau alocaţiile bugetare. Ele constau în încasări fiscale la care statul renunţă, lăsându-le la dispoziţia agenţilor economici. Avantajele fiscale vizează, în mod deosebit, investiţiile agenţilor economici, concretizându-se în: amortizarea accelerată a mijloacelor fixe; reducerea impozitului pe societate datorat în funcţie de profitul reinvestit; acordarea de credite fiscale; facilităţi fiscale pentru stimularea cheltuielilor de investiţii, cercetare sau dezvoltarea întreprinderilor industriale de vârf.

O  altă modalitate de intervenţie indirectă a statului în economie constă în garantarea împrumuturilor bancare ale unor întreprinderi. Această formă de sprijin şi intervenţie se poate dovedi costisitoare, în cazul în care, astfel, beneficiarul unui împrumut garantat nu îşi onorează obligaţia faţă de banca la care a contractat împrumutul, obligaţia de rambursare revenind statului, care îşi împovărează cheltuielile publice.

Cheltuielile publice destinate acţiunilor şi obiectivelor economice trebuie analizate prin prisma aspectelor privind eficienţa. În acest scop, este necesară accentuarea controlului autorităţii publice, în special asupra subvenţiilor, fiind necesar să se urmărească în ce măsură ajutoa­rele primite au condus la redresarea activităţii întreprinderilor aflate în dificultate. Dacă se constată că situaţia nu s-a redresat, acordarea în continuare a subvenţiilor trebuie pusă sub semnul întrebării, însemnând doar o risipă de fonduri din banul public.

Ajutoarele publice directe nu sunt întotdeauna în măsură să conducă la o redresare, cointeresare sau stimulare a activităţii benefi­ciarilor, ele susţinând activitatea curentă, şi nu dezvoltarea acestora. De aceea se consideră că cele mai eficiente ajutoare financiare publice sunt cele legate de reducerea obligaţiilor fiscale prin acordarea de avantaje fiscale. Ţările dezvoltate au redus volumul ajutoarelor financiare directe, folosind pe scară largă degrevările fiscale.

Cheltuielile publice pentru acţiuni economice vizează domenii cum sunt: industrie, transporturi, construcţii, agricultură.

4.1.4.3. Cheltuieli publice pentru gospodărie comunală şi locuinţe

Autorităţile publice susţin financiar şi amenajările teritoriale, acordând o serie de avantaje pentru revitalizarea regiunilor şi dezvolta­rea zonelor rurale. În domeniul lucrărilor publice, din bugetul de stat se alocă resurse sub forma transferurilor (pentru finalizarea construcţiilor aflate în diferite stadii de execuţie, pentru executarea unor locuinţe sociale, pentru acţiunea de cadastru); se subvenţionează dobânda la credite pentru construcţia de locuinţe destinate anumitor categorii sociale (tinerii până la vârsta de 35 de ani; specialişti care se stabilesc în mediul rural); se alocă resurse bugetare pentru Agenţia Naţională de Locuinţe, care coordonează constituirea şi atragerea de surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe.

Prin susţinerea construcţiei de locuinţe, pe calea subvenţiilor şi împrumuturilor cu dobândă subvenţionată, această ramură a economiei contribuie şi la menţinerea nivelului ramurii construcţiilor în general.

  • Cheltuieli publice pentru protecţia mediului

În ultimii ani, protecţia mediului a devenit una dintre preocupările prioritare ale comunităţii internaţionale, ca urmare a faptului că un complex de factori, printre care şi dezvoltarea economică, provoacă pierderi imense tuturor ţărilor şi influenţează calitatea vieţii. Noul concept al dezvoltării economice durabile este definit ca „o dezvoltare care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilita­tea generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor”[1].

Dezvoltarea durabilă include mediul înconjurător ca un element deplin integrat dezvoltării economice, astfel încât dezvoltarea econo­mică prezentă să lase generaţiilor viitoare un mediu ambiant cel puţin egal cu cel preluat de la generaţiile precedente.

În complexul de factori care au condus la deteriorarea mediului înconjurător, un rol determinant a avut industria. Din studiile recente ale unor cercetători, reiese că, pentru protejarea mediului înconjurător, nu trebuie stopată creşterea economică, ci este necesară o armonizare a creşterii economice cu gestionarea raţională a resurselor şi cu protecţia mediului înconjurător.

Protecţia mediului înconjurător şi îmbunătăţirea calităţii lui reclamă folosirea de către autorităţile publice a unor politici ecologice, a unor modalităţi şi instrumente economice şi financiare, folosirea reglementărilor juridice, a standardelor ş.a. În cadrul acestora, un rol deosebit revine instrumentelor financiare ca: taxe, redevenţe, impozite, credite, care, pe de o parte, influenţează comportamentul de protecţie a mediului (în special, cel al poluatorului) iar pe de altă parte, produc o serie de resurse financiare pentru finanţarea acţiunilor de protecţie a mediului.

Autoritatea publică stabileşte reglementările juridice privind răspunderile pentru deteriorarea mediului înconjurător. Principiul care stă la baza legislaţiei de protecţie a mediului adoptat de toate ţările este „poluatorul plăteşte”. În acest mod, responsabilitatea pentru daunele produse mediului revine celui care a produs poluarea. Asumarea răspunderii se poate realiza doar dacă există posibilitatea internalizării pagubelor (includerea costurilor antipoluante în cheltuielile de produc­ţie). Producătorii poluatori au însă tendinţa de a externaliza costurile, ceea ce conduce la includerea cheltuielilor respective în cheltuielile publice.

Protecţia mediului constituie o problemă strategică, având o im­portantă componentă de solidaritate între generaţii şi naţiuni; responsa­bilitatea sa revine atât operatorilor economici şi societăţii civile, cât şi guvernului. În ţara noastră, cheltuielile pentru protecţia mediului sunt îndreptate deopotrivă spre refacerea mediului degradat, ca şi spre prevenirea distrugerii acestuia în viitor.

  • Cheltuieli publice pentru cercetare-dezvoltare

În prezent, în majoritatea ţărilor, activitatea de cercetare ştiinţifică reprezintă un factor important care contribuie la dezvoltarea economico- socială. Ştiinţa şi tehnologia sunt componente de bază ale vieţii moder­ne şi ajută direct statele în realizarea dezvoltării durabile. Activitatea de cercetare-dezvoltare îmbracă următoarele forme principale, relativ legate între ele: cercetarea fundamentală (extinderea limitelor cunoaş­terii teoretice, fără ca cercetătorii să-şi propună un anumit scop al cerce­tării); cercetarea aplicativă (corespunde muncii de inovaţie); cercetarea de dezvoltare (se bazează pe cunoştinţe deja existente şi serveşte la dezvoltarea aplicării rezultatelor cercetării în societate).

În ultimele decenii, corespunzător perioadelor de criză economică (în care cheltuielile privind cercetarea au stagnat), a apărut şi s-a intensificat cooperarea internaţională în domeniul cercetării ştiinţifice (fără însă ca nivelul acesteia să se ridice la nivelul cooperării economice şi sociale).

În România, în ultimii ani, cercetarea ştiinţifică s-a aflat într-un pronunţat proces de restructurare şi reformare pe multiple planuri: legislativ, instituţional, managerial, de finanţare şi stimulare. Reforma s-a bazat, în principal, pe introducerea sistemului competitiv, al finanţării pe bază de programe. Pentru finanţarea prin competiţie a proiectelor de cercetare-dezvoltare, s-au stabilit procedee de evaluare a proiectelor şi rezultatelor activităţii de cercetare-dezvoltare. Finanţarea pe bază de programe asigură alocarea resurselor bugetare în funcţie de rezultatele prognozate, utilizând metode şi instrumente bugetare noi: organizarea de concursuri, licitaţii; efectuarea de evaluări specifice; crearea unui cadru competitiv real.

Cu toate că există cadrul instituţional şi legislativ, precum şi un mecanism modern de finanţare a activităţii de cercetare ştiinţifică bazat pe competiţie, volumul fondurilor financiare direcţionate spre această activitate este insuficient, înregistrând chiar un regres în perioada de tranziţie. Acest fapt se răsfrânge în mod negativ asupra resurselor umane din cercetare, pentru a căror formare este nevoie de perioade mai îndelungate de timp comparativ cu alte domenii. Numărul cercetătorilor se reduce continuu, aceştia preferând să lucreze în alte domenii mai bine remunerate, sau chiar să plece în străinătate, fiind apreciaţi pentru nivelul cunoştinţelor şi capacitatea de adaptare rapidă la tehnica de vârf.

  • Cheltuieli pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranţă naţională şi apărare
  1. Cheltuielile pentru servicii publice generale şi ordine publică

Serviciile publice generale satisfac necesităţile publice cu caracter

invizibil, iar costul lor este suportat de întreaga societate, în principal pe seama resurselor bugetare. Există instituţii publice chemate să asigure funcţionarea în bune condiţii a administraţiei publice, ordinea publică internă, securitatea civilă, apărarea naţională.

Autorităţile publice generale cuprind: organe ale puterii şi admi­nistraţiei publice (instituţia prezidenţială; organele puterii legislative centrale şi locale; organele puterii judecătoreşti; organele executive centrale şi locale) şi organele de ordine publică (poliţia, jandarmeria, servicii de informaţii, servicii speciale de pază şi protecţie, grănicerii, protecţia şi paza contra incendiilor ş.a.).

Ca şi cheltuielile publice în ansamblul lor, cheltuielile pentru servicii publice generale manifestă o tendinţă de creştere, pe seama unor factori diverşi: mărimea şi structura aparatului de stat şi a organelor de ordine publică; nivelul salarizării funcţionarilor publici; dezvoltarea economică, socială şi urbană, care necesită sarcini şi atribuţii noi, com­plexe pentru aparatul de stat; gradul de înzestrare cu echipamente şi aparatură informatică, mijloace de transport şi alte mijloace tehnice specifice. Volumul şi structura cheltuielilor pentru servicii publice generale diferă de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de dezvoltare economico-socială şi de nivelul democraţiei.

  1. Cheltuielile publice pentru apărare naţională

Apărarea naţională reprezintă o componentă a strategiei de asigurare a siguranţei naţionale, realizând, în acelaşi timp, conţinutul funcţiei externe a statului. Resursele alocate acestui domeniu servesc întreţinerii şi funcţionării armatei naţionale, participării la diferite alianţe militare, purtării de războaie sau înlăturării cauzelor acestora, menţinerii de baze militare pe teritorii străine, acordării de ajutoare militare altor ţări etc.

Acestea sunt cheltuieli neproductive, reprezentând un consum definitiv de produs intern brut. Privit din această perspectivă, nivelul lor ar trebui să înregistreze valori din ce în ce mai reduse, atât în mărimi absolute, cât şi ca pondere în produsul intern brut. În ultimul timp, nivelul lor depinde tot mai mult de factori externi, internaţionali, a căror acţiune conduce la tendinţa contrară, astfel că, şi în ţara noastră, cheltuielile publice pentru apărare sunt în creştere.

Cheltuielile militare se pot grupa în: directe şi indirecte. Cele directe cuprind cheltuielile cu întreţinerea forţelor armate în ţară sau în bazele instalate în alte ţări (procurarea de bunuri şi servicii, dotarea cu echipament, tehnică de luptă); în bugetele militare ale unor ţări, alături de acestea, se mai includ pensiile militarilor sau cheltuielile cu jandar­meria. Cheltuielile militare indirecte sunt cele legate de înlăturarea ur­mărilor războaielor; pregătirea pentru alte acţiuni; despăgubiri de răz­boi; cheltuieli de refacere a propriei economii distruse de război; plăţi de pensii cuvenite orfanilor, văduvelor, invalizilor de război; cercetarea ştiinţifică militară ş.a.

Contextul economic şi politic mondial din ultima perioadă a influenţat modul de organizare şi funcţionare a armatelor naţionale, în sensul orientării spre formarea unei armate mai puţin numeroase, dar mai profesioniste şi cu o dotare de înalt nivel.

 

[1] Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, „Monitorul Oficial” nr. 304/1995.

Loading...