1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 2.10 (5 Votes)

Fiind una dintre cele mai importante manifestări ale puterii, puterea politică se caracterizează prin capacitatea reală a clasei (grupului, indi­vidului) de a-şi impune voinţa exprimată în politică. Noţiunea „putere politică" este mai cuprinzătoare decît noţiunea „putere de stat". Activi­tatea politică se realizează nu numai în limitele statului, ci şi în cadrul partidelor, sindicatelor, organizaţiilor internaţionale. Puterea politică nu aplică în mod obligatoriu constrîngerea pentru a-şi atinge scopurile.

Pentru aceasta pot fi folosite influenţa ideologică, stimularea economică. Totodată, anume puterea politică deţine monopolul asupra constrîngerii cetăţenilor, pentru a-i face să-şi îndeplinească rolul, deoarece are dreptul exclusiv de a emite legi obligatorii pentru întreaga populaţie şi dispune de un aparat coercitiv special.

Organizarea birocratică provoacă o problemă foarte serioasă - cumu­larea puterii politice în mîinile administraţiei. "Există cel puţin trei căi prin care puterea politică poate fi cumulată indezirabil în mîinile administra­ţiei: prin mărirea aparatului administrativ pînă la imunizarea lui faţă de controlul populaţiei, prin plasarea autorităţii asupra unei administraţii gu­vernamentale de orice dimensiune în mîinile unei entităţi private sau prin învestirea unei agenţii publice cu autoritate discreţionară în aşa fel, încît exercitarea acestei puteri nu are ca scop asigurarea binelui populaţiei".[1]

Puterea şi administraţia publică sînt foarte complexe. Cum putem în­ţelege de ce în cadrul sistemului politic instituţiile publice deţin puterea şi chiar de ce unele dintre ele sînt mai puternice decît altele? Întîi de toate, puterea instituţiei publice derivă din două surse principale: 1) influenţa clienţilor şi alegătorilor şi 2) caracterul şi prioritatea activităţii agenţiei.[2]

Dacă clienţii unei agenţii sînt bine organizaţi şi puternici - grupuri de afaceri, de exemplu - agenţia deţine relativ mai multă autoritate şi in­fluenţă. Pe lîngă aceasta, dacă agenţia publică activează în domenii de im­portanţă naţională - de exemplu, apărarea ţării sau dezvoltarea economică - agenţia este mai puternică.

Deţinătorii puterii politice - legislatorii şi guvernanţii - avînd ca func­ţie să hotărască în numele ansamblului societăţii globale, guvernează prin deciziile lor toate celelalte puteri sociale, fără a fi obligaţi să se supună vre­uneia dintre acestea.

Puterea organelor de stat. Puterea organelor de stat se defineşte ca o funcţie distinctă a statului, alături de cea legislativă şi de cea judecătoreas­că. în conţinutul acestei funcţii se regăsesc anumite atribuţii care constituie obiectul activităţii unor autorităţi publice distincte. în rîndul respectivelor atribuţii pot fi: definirea politicii generale a ţării, elaborarea proiectelor de legi necesare înfăptuirii acestei politici, adoptarea actelor normative şi in- , dividuale necesare aplicării legilor, luarea deciziilor necesare funcţionării serviciilor publice, întreprinderea unor măsuri de executare în materie de ordine publică, dislocarea teritorială a forţelor armate şi a celor de poliţie, precum şi conducerea relaţiilor internaţionale.

Aceste atribuţii se exercită, în viziunea lui Jacques Cadart, de către di­verse organe care formează fie un executiv monocratic, fie un executiv co­legial ori reprezintă o combinaţie a acestora.[3] Cu toate acestea, executivul cuprinde, în mod tradiţional, două categorii de organe: şeful statului şi guvernul, avînd funcţii partajate şi responsabilităţi diferite.[4]

în concepţia constituţională clasică, administraţia reprezintă acţiunea puterii executive, bazată pe procedee de putere publică. în această optică, administraţia nu este singura sarcină a executivului, dar este o sarcină ex­clusivă a acestuia. în argumentarea acestei teze se arată că executivul are o serie de sarcini extraadministrative, exercitate în raporturile constituţiona­le cu parlamentul sau în relaţiile internaţionale. în acelaşi timp, executarea este sarcina exclusivă a executivului, ea neputînd fi exercitată nici de pute­rea judecătorească, nici de cea legislativă în virtutea principiului separării puterilor în stat.

în sensul cel mai general al termenului, executivul sau puterea executi­vă desemnează acea funcţie a statului care asigură executarea legii. Aceas­tă funcţie statală înglobează astăzi activităţi extrem de diverse: executarea funcţiei de şef al statului, coordonarea acţiunii administraţiei publice pen­tru punerea în aplicare a legii, desfăşurarea unor acţiuni directe de aplicare a legii sau de organizare a aplicării legii, exercitarea unor atribuţii care pri­vesc impulsionarea procesului legislativ, ca şi conducerea generală a statu­lui etc.

Din punct de vedere structural, executivul se subsumează autorităţilor publice care exercită funcţia executivă şi nu se confundă cu administra­ţia publică. Executivul se structurează în executiv monocratic sau monist şi executiv dualist.

Regimul executivului monocratic sau monist reprezintă o reminiscen­ţă a antichităţii imperiale şi a absolutismului monarhic, adaptată la reguli­le constituţionale. Executivul monocratic se caracterizează prin deţinerea funcţiei executive de către o singură entitate statală. Aceasta poate purta denumirea de rege, preşedinte, în cazul republicilor parlamentare şi prezi­denţiale, sau poate fi un dictator, care, prin prerogativele pe care şi le asu­mă, anihilează principiul separării puterilor în stat.

Executivul dualist reprezintă o structură caracteristică, în primul rînd, regimurilor parlamentare, în cadrul cărora funcţia executivă este încredin­ţată unei persoane şi unui organ colegial care au atribuţii pe care le exercită în mod relativ autonom: persoana îndeplineşte funcţia de şef de stat, iar organul colegial poartă denumirea de cabinet de miniştri.

Regimurile parlamentare sînt, prin esenţa lor, dualiste, ele dispun de un şef de stat, desemnat de parlament, şi de un guvern, în frunte cu un premi­er, care exercită funcţia de şef al executivului.

Exercitarea puterii de stat. Realizarea puterii presupune interacţiunea dintre multiplele elemente componente ale ei. Dreptul legitim de a elabora şi a transpune în viaţă deciziile de care depinde crearea şi repartizarea va­lorilor constituie cel mai important atribut al puterii de stat. Sarcina guver­nului constă în asigurarea valorilor necesare părţii covîrşitoare a societăţii: răcii şi ordinii în interiorul ţării, stabilităţii, bunăstării, egalităţii. Astfel, el stimulează sprijinul faţă de sine şi respectarea legilor.

Un factor important în exercitarea puterii de stat este încrederea. Ea ?ermite influenţarea eficientă a minţilor şi comportării oamenilor, care tre­buie să creadă că puterea împărtăşeşte idealurile şi valorile lor şi, apărîndu- le, este liberă să pedepsească sau să încurajeze.

Neîncrederea în posibilităţile puterii de a rezolva problemele legate de asigurarea unor condiţii normale pentru viaţa şi traiul populaţiei provoacă Împotrivirea oamenilor faţă de puterea de stat. Bineînţeles, posibilităţile ruterii depind de resursele ei (componenţa numerică şi organizarea, pose­darea proprietăţii, banilor, informaţiei, calificării, experienţei).

Puterea publică. Pătrunzînd tot mai adînc în lumea complicată a sta­tului, considerăm ca benefic să luăm cunoştinţă în linii generale de feno­menul puterii publice.

Din istorie cunoaştem diverse tipuri de putere: plutocraţie (concen- :rarea puterii de stat în mîinile celor bogaţi şi privarea de drepturi şi de libertăţi a maselor) şi meritocraţie (putere a celor mai în vîrstă, a oamenilor emeriţi), aristocratică şi democratică, la care ne vom referi în continuare, putere militară şi tehnocratică, politică şi nepolitică (corporativă) etc. în Constituţia Republicii Moldova, ca şi în legile fundamentale ale altor state, se vorbeşte despre puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Cerce­tătorii contemporani evidenţiază puterea personală (de exemplu, puterea părinţilor în familie) şi puterea obştească (socială), de exemplu, puterea organelor de auto administrare locală. în cadrul celei de a doua se disting puterile de stat şi corporativă. Ultima există în asociaţiile obşteşti sau soci- al-economice. O expresie a acesteia sînt, de exemplu, directivele conducerii unui partid date membrilor săi, inclusiv deputaţilor în parlament, indicîn- du-li-se cum să voteze un proiect de lege sau decizia cîrmuirii unei coope­rative de producţie agricolă privind normele muncii.

în lucrările teoretice privind statul şi dreptul se evidenţiază în mod de­osebit puterea publică a statului, putere de care dispun şi organismele inter­naţionale, şi colectivele, care pot fi compuse din particulari, şi cele obşteşti. Conform lui V. Cirkin[5], academician al AŞ a Rusiei, puterea publică apare şi există în stat, în organismele naţionale, în formaţiunile municipale.

în cazul colectivelor private, cum ar fi, de exemplu, societăţile pe acţi­uni, ea are un caracter corporativ privat nepolitic, iar în cazul colectivelor obşteşti, cum sînt organizaţiile de femei, tineret, sindicatele, este o putere corporativă obştească nepolitică. Aceasta e puterea membrilor asociaţiei (a conducerii ei), care se aplică doar în cadrul ei şi nu se extinde în afara colectivului dat.

în categoria colectivelor obşteşti se evidenţiază un grup deosebit de asociaţii, create pe baza grupării teritoriale a populaţiei. Acestea sînt colec­tivele obşteşti teritoriale, pe cînd cuvîntul „organizaţie" se înţelege într-un sens larg: comunitatea mondială, reprezentată de ONU, sau statul în grani­ţele sale - acestea la fel sînt organizaţii.

Principalele colective obşteşti teritoriale (statul ca o asociere a soci­etăţii) - subiecţii federaţiei într-un stat federativ, autonomiile teritoriale, formaţiunile municipale - sînt colective cu caracter public. Oriunde ar lo­cui, omul se află în sfera de acţiune a unui colectiv public teritorial, a puterii lui. Aceasta nu mai depinde de calitatea lui de membru (ca în sindicat) sau de participarea lui benevolă la activitatea unei asociaţii obşteşti. Puterea colectivului public teritorial se extinde asupra tuturor persoanelor fizice şi juridice, adică a membrilor colectivului teritorial, devenind astfel putere publică.

Printre asociaţiile ce posedă putere publică nominalizăm, mai întîi, co­munitatea mondială a statelor - colectivul teritorial al planetei. în numele ei puterea publică o realizează organele ONU şi, în principal, Consiliul de Securitate, cu acordul majorităţii celor 15 membri (nu mai puţin de 9) şi în mod obligator cu consimţămîntul a cinci state mari - China, Franţa, Marea Britanie, Rusia şi SUA. Consiliul de Securitate e în drept să adopte măsuri de constrîngere, inclusiv cu caracter militar, pentru curmarea unui război agresiv, lichidarea armelor de nimicire în masă etc.

Puterea publică poate fi aplicată uneori de organizaţiile internaţionale regionale, de organele lor de conducere (NATO, Organizaţia Unităţii Afri­cane etc.).

Particularităţile puterii publice a organizaţiilor internaţionale rezidă în faptul că eîe au un caracter derivat de la statele care fondează asemenea or­ganizaţii şi le transmit o parte din împuternicirile lor sau stabilesc pentru ele împuterniciri noi. în esenţă, aceasta este o putere publică politică cu caracter internaţional, derivată de la puterea publică a statului.

Acelaşi caracter îl are şi puterea publică în confederaţii, care, spre deo­sebire de federaţii, sînt de asemenea asociaţii internaţionale (nu state uni­onale, ci uniuni de state). Dat fiind faptul că în confederaţii e în vigoare aşa-zisa regulă a nulificaţiei, în condiţiile căreia statele membre execută deciziile confederaţiei doar dacă le acceptă, iar dacă nu - sînt în drept să le nulifice în raport cu sine, puterea confederaţiei şi a organelor ei este o putere publică politică cvasistatală.

Un exemplu tipic de organizaţie, care ^realizează puterea publică po­litică, este statul. Lui îi aparţine suveranitatea puterii de stat - o varietate deosebită a puterii publice politice. Sperăm să ne convingem de aceasta studiind temele ce urmează.

 

[1] Frederick S. Latie. Probleme actuale de administraţie publică, Editura Epigraf, p.66.

[2] Procesul de birocrazitare a căilor ferate este descris pe deplin de Alfred D.Chandler, Jr., în The Visible Hand (Mina vizibila), Cambridge, Mass. Horvard University Press, 1977, capitolele 3-6.

[3]  Cadart. Institutions. Politiques et Droit Constitutionnel. Paris, 1990, vol.I, p.342.

[4]  Ch. Debbasch, J.Bourdan, J.M.Ponter, J.C.Ricci. Droit Constitutionnel et Institutions Politiques. Paris, 1990, p.UO.

[5] HupKuu B. O nyânuHHOu enacmu. In revista «rocydapcmeo u npaeo», M., 2003, n.10. p. 8-15

Loading...