1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În contextul structurilor administraţiei publice, este important de a aborda problema organizării ei.

Orice organizaţie administrativă are menirea de a asigura creşterea eficienţei activităţii autorităţilor statului, sporirea iniţiativei şi operati­vităţii acestora în serviciul public, îmbunătăţirea legăturilor dintre auto­rităţile centrale şi locale, în special, cu unităţile de bază, asigurarea unui control mai eficient şi a unui sprijin mai competent unităţilor adminis­trativ-teritoriale.

Este normal atunci cînd funcţionarea organelor administrative are la bază principiile organizării activităţilor administrative. Prin aceasta se ex­plică faptul că, pe an ce trece, tot mai mult se afirmă în întreaga lume teoria „organizării administraţiei publice".

Dacă am încerca să dăm o definiţie acestei teorii, ea ar cuprinde urmă­toarele: o activitate raţională şi eficientă întru îmbunătăţirea structurii şi funcţionării organelor administraţiei publice în scopul îndeplinirii optime a sarcinilor, precum şi îmbinarea intereselor generale cu cele personale ale oamenilor. Prin urmare, în administraţia publică se disting organizările: compartimentelor unui organ, organului în general, ra-murii, întregului sistem al administraţiei publice, structurii şi activităţii.

Schema organizaţională a instituţiilor e o expresie concisă a relaţiilor de subordonare între angajaţi.

Forme de scheme organizaţionale. Stereotipurile populare de sche­mă organizaţională au următoarea formă (triunghi, piramidă).

în general, organizarea administraţiei publice are menirea de a mobi­liza şi utiliza resursele umane, materiale şi financiare disponibile, necesare pentru realizarea sarcinilor propuse.

Desfăşurarea muncii de organizare în condiţiile administrării publice necesită satisfacerea mai multor exigenţe, cum ar fi:

  1. determinarea funcţiilor fiecărui funcţionar public;
  2. reglementarea atribuţiilor, stabilirea normelor şi regulilor de acţiune a fiecăruia în parte.

Procesul organizării în administraţia publică presupune mai multe ac­tivităţi specifice:

  • se stabilesc direcţiile de activitate;
  • se delimitează funcţiile, atribuţiile, activităţile, sarcinile corespunză­toare pentru fiecare compartiment;
  • se preconizează canalele de comunicare între compartimente;
  • se selectează şi se repartizează forţele de muncă pentru fiecare activitate;
  • se determină caracterul instruirii personalului public;
  • se determină structurile activităţilor, legătura între compartimente, se formulează responsabilităţile;
  • se determină calificarea funcţionarilor publici, mecanismele de activitate. Problema optimizării structurilor teritoriale şi funcţionale constituie o ramură a ştiinţei administraţiei şi poartă denumirea de raţionalizare a administraţiei publice, exprimînd relaţiile dintre centralizare şi descentralizare, concentrare şi desconcentrare.

Centralizarea şi descentralizarea reprezintă două modalităţi diferite de a stabili relaţiile dintre administraţia centrală şi administraţia locală.

Soluţionarea problemelor statale depinde de existenţa unei adminis­traţii centrale şi a unei administraţii locale, organizate în toate unităţile administrativ-teritoriale.

Centralizarea exclude posibilitatea ca autorităţile locale să acţioneze în baza unei iniţiative proprii, fără aprobarea din centru. Chiar şi în cazul în care sînt înregistrate cereri privind rezolvarea unor probleme locale, au­torităţile locale sînt obligate să acţioneze la soluţionarea acestora în con­formitate cu directivele primite din centru sau să le transmită organelor centrale, pentru a fi soluţionate de către acestea.

în subordinea sistemelor administrative centralizate se află unele au­torităţi publice teritoriale, numite şi revocate de organele centrale, care nu dispun de personalitate juridică.

Centralizarea se realizează prin două forme - concentrarea adminis­trativă si desconcentrarea administrativă. 

Concentrarea administrativă este un sistem care, în statele cu teritorii relativ extinse, nu se poate realiza, deoarece acest sistem presupune grupa­rea tuturor autorităţilor administrative la sediul puterii executive.

Un asemenea sistem nu este practic, se poate de spus că este chiar ab­surd. El blochează soluţionarea unor probleme minore ale colectivităţilor locale, supraîncarcă sarcinile administraţiei centrale şi riscă să contravină scopului pentru care au fost create, generînd tensiuni care pot conduce la sistarea activităţii statului în plan local.

Desconcentrarea administrativă reprezintă un pas pe calea soluţionării diverselor probleme locale, oferind o anumită adaptare a deciziilor luate de au­torităţile teritoriale la specificul local. în acest sens, fenomenul desconcentrării posedă unele avantaje de a extinde puterea organelor din unităţile adminis- trativ-teritoriale. Astfel, o parte dintre atribuţiile autorităţilor centrale au fost transferate în componenţa unităţilor administrativ-teritoriale.

Desconcentrarea administrativă presupune existenţa unor autorităţi locale ale statului cu putere de decizie, care activează sub controlul autori­tăţilor ierarhic superioare. Acest fenomen administrativ reprezintă o încer­care de a evita consecinţele negative ale unei stricte centralizări statale. în baza desconcentrării administrative se admite ideea, potrivit căreia auto­rităţile administrative locale ale statului beneficiază de o putere proprie de decizie în anumite domenii. Cu toate acestea, sistemul administrativ local păstrează caracteristicile unui sistem centralizat, deoarece încă nu sîntbine definitivate atribuţiile acestor două sisteme.

Descentralizarea administrativă reprezintă un sistem de organizare administrativă care permite colectivităţilor umane sau serviciilor publice să se administreze ele însele, sub controlul statului. Totodată, statul le con­feră funcţie de personalitate juridică, le permite constituirea unor autorităţi proprii, oferindu-le mijloacele necesare.

Esenţa descentralizării administraţiei constă în transferarea unor atribuţii ale diverselor autorităţi centrale către unele autorităţi care activează în unităţile administrativ-teritoriale.

Prin descentralizare administraţia publică devine mai eficientă şi mai operativă. Problemele care interesează populaţia se soluţionează la nivel teritorial, în condiţii de operativitate sporită.

Descentralizarea oferă o apropiere a guvernului de cetăţeni, creînd condiţii pentru democratizarea guvernului şi pentru creşterea eficienţei sale. Introducerea unui sistem funcţional de guvernare descentralizată este o sarcină, care necesită a fi soluţionată mai operativ. Totodată, această sar­cină nu poate fi realizată într-o perioadă scurtă printr-un singur act legis­lativ. Acest proces necesită atenţie continuă şi ajustare permanentă. Pentru a reuşi, este necesară o susţinere politică din partea guvernului central.

Descentralizarea este, de asemenea, un proces complex, ale cărui pro­porţii şi condiţii esenţiale nu sînt doar politice, legale sau administrative, dar şi economice, sociale şi culturale. Mai mult decît atît, nu există doar un singur model de guvernare descentralizată, care ar putea fi implementat în toate circumstanţele. Abordările practice ale descentralizării sînt specifice pentru fiecare ţară şi necesită foarte mult timp.

Descentralizarea cunoaşte două forme: descentralizarea administra- tiv-teritorială şi descentralizarea tehnică.

Descentralizarea administrativ-teritorială se referă la colectivităţile lo­cale. Prin descentralizare tehnică se au în vedere serviciile administraţiei publice.

Descentralizarea administrativ-teritorială este legată de recunoaş­terea colectivităţilor locale şi a dreptului acestora de a se administra ele însele.

Pentru ca o colectivitate locală să fie considerată descentralizată, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:

  • colectivitatea locală să beneficieze de personalitate juridică;
  • colectivitatea locală să dispună de autorităţi administrative proprii;
  • supravegherea colectivităţilor locale prin intermediul unor forme de control stabilite de lege.

Recunoaşterea personalităţii juridice a colectivităţilor locale, definite ca elemente ale societăţii naţionale, are la bază existenţa unor interese pro­prii ale acestor colectivităţi sau a unor probleme locale specifice. în acest context, statul nu este apt să soluţioneze în condiţii de operativitate şi efici­enţă ansamblul acestor probleme.

Prin urmare, statul stabileşte care probleme vor intra în sfera adminis­traţiei centrale şi care vor intra în sfera administraţiei locale.

De regulă, sfera problemelor locale este stabilită sau delimitată atît prin Constituţie, cît şi prin diferite legi organice. Existenţa problemelor speci­fice ale colectivităţilor locale presupune şi necesitatea unor mijloace mate­riale şi financiare de soluţionare a acestora, cum ar fi: patrimoniul de stat, o anumită autonomie financiară care să se bazeze pe asistenţa unui buget propriu.

în acest caz, colectivităţilor locale, organizate în circumscripţii admi­nistrative, li se acordă statut de persoană juridică. Exercitarea atribuţiilor acestor persoane juridice este încredinţată autorităţilor proprii ale acestora, care se bucură şi de autonomie în condiţiile stabilite de lege. Aceste auto­rităţi sînt autonome în exercitarea atribuţiilor persoanelor juridice, dar nu pot ieşi de sub controlul alegătorilor şi statului.

Autorităţile locale sînt concepute ca elemente ale descentralizării ad­ministrative care soluţionează în unităţile administrativ-teritoriale proble­mele specifice colectivităţilor locale. Pentru a putea vorbi despre descentra­lizare administrativă, este necesar ca autorităţile locale să reprezinte, întîi de toate, colectivitatea locală şi apoi statul.

Aceasta presupune ca autorităţile locale să fie constituite în baza unor alegeri libere, desfăşurate în unităţile administrativ-teritoriale. în acest context, putem spune că primarul sau consiliul local pot fi considerate autorităţi descentralizate, deoarece sînt alese în urma alegerilor locale.

Descentralizarea administrativ-teritorială nu înseamnă indepen­denţa totală a colectivităţilor locale faţă de statul în care ele sînt orga­nizate. Autorităţile publice centrale îşi rezervă dreptul de a supraveghea activitatea colectivităţilor locale, exercitînd asupra acestora un anumit tip de control, care poartă denumirea de tutelă administrativă.

Tutela administrativă exercită atît un control asupra persoanelor, care deţin funcţii în autorităţile colectivităţilor descentralizate, cît şi un control asupra actelor acestora.

Noţiunea de tutelă administrativă devine una care îşi limitează sensul semantic, deoarece fenomenul descentralizării se extinde, iar posibilităţile de control ale organelor centrale asupra colectivităţilor teritoriale îşi limitează importanţa.

Descentralizarea tehnică se realizează prin acordarea unei anumite autonomii serviciului public, atribuindu-i acestuia statut de persoană ju­ridică. în general, descentralizarea tehnică se realizează prin constituirea unor instituţii publice sau a unor instituţii de utilizare publică, împuter­nicite cu statut de persoană juridică, bazate pe proprietate fie a statului, fie a persoanelor fizice sau a unor persoane juridice. Astfel, descentralizarea serviciilor publice presupune acordarea unui statut de persoană juridică, scoaterea acestora de sub controlul ierarhic şi plasarea lor sub regulile tu­telei administrative.

în măsura în care aceste principii nu sînt respectate de către serviciile exterioare ale administraţiei publice centrale, nu poate fi vorba de descen­tralizarea serviciilor publice, ci de desconcentrarea acestora.

Loading...