Biblioteca Digitală de Administrație și Management

1. Istoricul seriei de standarde ISO 14.000

            În august 1991, la iniţiativa ISO (International Standard Organisation) şi CEI (Comisia Electrotehnică Internaţională), s-a crea oficial Grupul Strategic Consultativ pentru Mediu (GSCM), care avea ca principală sarcină evaluarea nevoilor de standardizare în domeniul managementului de mediu. Scopul final l-a reprezentat elaborarea unei viziuni şi a unei abordări comune referitoare la managementul de mediu, care să permită îmbunătăţirea performanţelor economice şi de mediu, şi care să faciliteze comunicarea şi schimburile economice.

În 1992, a fost elaborat primul standard în domeniul managementului de mediu, intitulat „Specificaţii pentru sistemele de management de mediu”, de către Institutul Britanic de  Standardizare (British Standards Institution BSI).

Tot în acest timp s-au organizat dezbateri pentru a se decide cum este mai bine: standardele de management de mediu să fie elaborate în cadrul comitetului tehnic care se ocupa, totodată, şi de standardizarea în domeniul managementului calităţii (ISO/CT 176) sau să se creeze un nou comitet tehnic al ISO pentru elaborarea standardelor în domeniul managementului de mediu. Concluzia a fost anunţată în octombrie 1992, când GSCM a recomandat crearea unui nou comitet tehnic ISO pentru managementul de mediu. Acesta a luat fiinţă în ianuarie 1993, cu denumirea ISO/CT  207 „Management de mediu”.

Activitatea Comitetului Tehnic 207 se grupează în următoarele direcţii:

• Sistemul de management de mediu (Environmental Management System);
• Audit de mediu (Environmental Auditing);
• Etichetarea ecologică (Environmental Labeling);
• Evaluare performanţei de mediu (Environmental Performance Evaluation);
• Analiza ciclului de viaţă (Life Cycle Assessment);
• Aspectele de mediu în standardele de produse (Environmental Aspects Products Standard).

            În planul strategic al ISO/CT  207 era menţionat: „viziunea noastră o constituie acceptarea şi utilizarea la nivel mondial a seriei de standarde ISO 14.000 care va oferi un mijloc eficace de ameliorare a performanţelor de mediu ale organizaţiilor şi a produselor lor, facilitând comerţul mondial şi contribuind, în cele din urmă, la o dezvoltare durabilă”[1].

            În anul 1994, a apărut a doua versiune a standardului „Specificaţii pentru sistemele de management de mediu”, în care se precizează că în implementarea unui sistem de management de mediu este importantă prevenirea şi nu detectarea efectelor negative ale proceselor şi rezultatelor acestora asupra mediului, precum şi faptul că trebuie luate în considerare toate procesele, produsele şi serviciile întreprinderii ce interacţionează cu mediul[2].

În ultimii ani s-a putut constata dezvoltarea şi aplicarea a ceea ce se cunoaşte sub numele de „standarde generice pentru sisteme de management”, în care „generic” înseamnă că cerinţele din standarde se pot aplica în orice organizaţie, indiferent de produsele pe care le fabrică (sau de faptul că „produsul” este, de fapt, un serviciu) iar sisteme de management se referă la ceea ce face organizaţia pentru a-şi organiza procesele.

2. Rolul standardelor din seria ISO 14.000

Un standard este o normă sau un ansamblu de norme care reglementează calitatea, caracteristicile, forma etc. unui produs. Ele sunt coerente şi consecvente, fiind elaborate de către comitete tehnice, coordonate de către un organism specializat şi care asigură depăşirea barierelor dintre diferitele domenii de activitate şi diferite politici comerciale.

Standardul este un document de referinţă folosit, în special, în contextul contractelor publice sau în cadrul comerţului internaţional, pe care se bazează majoritatea contractelor comerciale. Pentru agenţii economici, standardele sunt[3]:

• • Un factor de raţionalizare a producţiei: standardul face posibilă stăpânirea caracteristicilor tehnice, pentru a satisface clientul, pentru a valida metodele de fabricaţie, pentru creşterea productivităţii, dând un sentiment de securitate operatorilor şi instalatorilor;
• • Un factor de clarificare a tranzacţiilor: în faţa unei oferte supraaglomerate de produse sau servicii, care pot avea valori practice extrem de diferite, existenţa sistemelor de referinţă facilitează o mai bună evaluare a ofertelor şi reducerea incertitudinilor, ajută la definirea necesităţilor, optimizează relaţiile cu furnizorii, elimină necesitatea unor încercări suplimentare;
• • Un factor de inovare şi dezvoltare a produselor: participarea la activitatea de standardizare favorizează anticiparea şi prin aceasta asigură progresul simultan al produselor. Standardele au un rol favorabil în inovare datorită transferului de cunoştinţe;
• • Un factor de transfer al noilor tehnologii: standardizarea facilitează şi accelerează transferul de tehnologie în domeniile care sunt esenţiale atât pentru companii, cât şi pentru persoane fizice;
• • Un factor pentru selectarea strategică a companiilor: participarea la standardizare înseamnă introducerea soluţiilor adaptate la competenţa unei companii şi echiparea acelei companii pentru a putea concura într-un mediu economic competitiv.

Rolul standardelor ISO 14.000 este de a furniza organizaţiilor interesate elementele unui sistem de management de mediu, elemente care pot fi integrate şi altor cerinţe de management, pentru sprijinirea organizaţiilor în atingerea obiectivelor referitoare la mediu şi a celor economice. Aceste standarde, precum si alte standarde internaţionale similare nu sunt destinate creării unor bariere comerciale netarifare, creşterii sau modificării obligaţiilor legale ale unei organizaţii[4].

2.1. Sisteme de management de mediu conform ISO 14.001

Standardul ISO 14.001 se referă la sistemul de management de mediu, având ca scop general declarat de a susţine protecţia mediului şi de a preveni poluarea, în echilibru cu necesităţile socio – economice. Ca scop specific, el îşi propune să ofere organizaţiilor toate elementele necesare construirii efective a unui sistem de management de mediu, care să poate fi integrat în managementul global al organizaţiei şi care să permită atingerea obiectivelor referitoare la mediu şi a celor economice stabilite.

 Standardul stabileşte cerinţe referitoare la un sistem de management de mediu, care să permită unei organizaţii să-şi formuleze politica şi obiectivele de mediu ţinând seama de cadrul legislativ şi de aspectele de mediu ale activităţilor pe care le desfăşoară.

Standardul ISO 14.001 poate fi aplicat de orice organizaţiei, indiferent de tip şi mărime, care doreşte:

• implementarea, menţinerea şi îmbunătăţirea unui SMM;
• asigurarea conformităţii cu politica de mediu declarată;
• demonstrarea conformităţii cu standardul tuturor celor interesaţi de acesta;
• certificarea/ înregistrarea SMM de către un organism acreditat în acest scop;
• realizarea unei autoevaluări şi declararea publică a conformităţii cu acest standard[5].

Adoptarea standardului ISO 14.001 nu poate garanta, prin ea însăşi, o performanţă de mediu  optimă pentru organizaţiei. Standardul ISO 14.001 nu stabileşte cerinţe precise referitoare la performanţa de mediu (mai puţin angajamentul asumat prin politica de mediu declarată). Flexibilitatea lui permite însă ca două sau mai multe organizaţii care au activităţi similare să realizeze performanţe de mediu diferite şi să satisfacă totuşi cerinţele pentru a-şi certifica SMM.

2.2. Ghid privind principiile, sistemele şi tehnicile de aplicare  ISO 14.004

Standardul ISO 14.004 reprezintă un ghid privind dezvoltarea şi implementarea sistemelor de management de mediu şi a principiilor lor şi coordonarea acestora cu alte sisteme de management. Îndrumările din acest standard sunt aplicabile oricărei organizaţii, indiferent de mărime, tip sau nivel de maturitate, care este interesată în dezvoltarea, implementarea şi/sau îmbunătăţirea unui sistem de management de mediu. Aceste îndrumări sunt destinate utilizării în mod voluntar ca instrument de management intern şi nu sunt destinate a fi utilizate drept criterii de certificare/ înregistrare pentru un SMM[6].

Standardul ISO 14.004  reia în mod sintetic elementele prezentate în ISO 14.001, prin care modelul sistemului de management de mediu urmăreşte o reprezentare de bază a unei organizaţii care subscrie la următoarele principii:

Principiul 1 - Angajament şi politică

Este recomandabil ca organizaţia să înceapă cu ceea ce aduce un avantaj evident, de exemplu, concentrarea atenţiei asupra conformităţii cu reglementările, limitarea surselor care pot angaja responsabilităţi juridice sau utilizarea mai eficientă a materialelor.

Pe măsură ce organizaţia câştigă experienţă şi sistemul de management de mediu începe să prindă formă vor fi introduse proceduri, programe şi tehnologii care să permită îmbunătăţirea performanţei de mediu. Apoi, în timp ce sistemul de management de mediu se maturizează, consideraţiile privind mediul pot fi integrate în toate deciziile de afaceri.

Pentru a asigura succesul, fiecare etapă a dezvoltării sau îmbunătăţirii unui sistem de management de mediu implică angajarea conducerii de la vârf a organizaţiei pentru îmbunătăţirea managementului de mediu în activităţile, produsele sau serviciile sale. Angajamentul continuu al conducerii de la vârf şi exercitarea actului de conducere sunt esenţiale.

Politica de mediu stabileşte sensul general al direcţiei de acţiune şi fixează  principiile acesteia pentru o organizaţie. Aceasta fixează scopul, precum şi nivelul de responsabilitate şi de performanţă de mediu cerută organizaţiei, faţă de care vor fi evaluate toate acţiunile sale ulterioare.

Responsabilitatea pentru stabilirea politicii de mediu revine în mod normal conducerii organizaţiei la cel mai înalt nivel. Conducerea organizaţiei este răspunzătoare de implementarea politicii şi de punerea la dispoziţie a datelor care permit formularea sau modificarea acesteia.

Se recomandă ca politica de mediu să ţină seama de următoarele puncte: misiunea organizaţiei, viziunea, valorile şi convingerile sale esenţiale; cerinţele părţilor interesate şi comunicarea cu acestea; îmbunătăţirea continuă; prevenirea poluării; principiile de îndrumare; coordonarea cu alte politici organizaţionale etc.

Principiul 2 – Planificare

Elementele unui sistem  de management de mediu care se referă la planificare includ:

• identificarea aspectelor de mediu şi evaluarea impacturilor asociate asupra mediului;
• cerinţele legale;
• politica de mediu;
• criteriile interne de performanţă;
• obiectivele şi ţintele de mediu;
• planurile de mediu şi programul de management.

Se recomandă ca politica, obiectivele şi ţintele de mediu ale organizaţiei să se poată baza pe cunoaşterea aspectelor de mediu şi a impacturilor asupra mediului, asociate activităţilor, produselor sau serviciilor sale[7]. Aceasta poate asigura că impacturile semnificative asupra mediului asociate acestor aspecte se iau în considerare pentru stabilirea obiectivelor de mediu. Identificarea aspectelor de mediu este un proces dinamic care determină impacturile trecute, prezente şi potenţiale asupra mediului (pozitive sau negative) ale activităţilor unei organizaţiei. Acest proces include şi identificarea constrângerilor impuse de reglementări, legislaţie şi afaceri care afectează organizaţia. De asemenea procesul poate include identificarea impacturilor asupra sănătăţii şi securităţii persoanelor, precum şi evaluarea riscurilor pentru mediu.

Pentru realizarea politicii de mediu a unei organizaţii este bine să se stabilească o serie de obiective. Aceste obiective reprezintă ţelurile generale ale performanţei de mediu, identificate în politica de mediu. La stabilirea obiectivelor sale, organizaţia trebuie să ia în considerare atât constatările pertinente obţinute din analizele de mediu, cât şi aspectele identificate şi impacturile asupra mediului asociate acestor aspecte.

Obiectivele şi ţintele se pot aplica în toate sectoarele unei organizaţii sau se pot limita la anumite locuri sau activităţi specifice. Ele trebuie definite de către nivelurile corespunzătoare ale conducerii şi revizuite periodic cu luarea în considerare a punctelor de vedere ale părţilor interesate.

În cadrul planificării generale a activităţilor se recomandă ca organizaţia să stabilească un program de management de mediu care să cuprindă toate obiectivele sale de mediu. Pentru a fi eficientă, planificarea managementului de mediu trebuie integrată în planul strategic al organizaţiei iar programele de management trebuie să stabilească grafice, resurse şi responsabilităţi pentru atingerea obiectivelor şi ţintelor de mediu ale organizaţiei.

Principiul 3 – Implementarea

Implementarea managementului de mediu se poate aborda în etape:

1. asigurarea resurselor umane, fizice şi financiare,
2. atribuirea responsabilităţilor,
3. conştientizarea şi motivarea angajaţilor de către conducere,
4. instruirea angajaţilor şi
5. acţiuni de susţinere a managementului de mediu şi trebuie să se bazeze pe nivelul de conştientizare a cerinţelor, aspectelor, aşteptărilor şi beneficiilor în privinţa mediului şi pe disponibilitatea resurselor.

Principiul 4 – Măsurare şi evaluare

Măsurarea, monitorizarea şi evaluarea sunt activităţi-cheie ale unui sisteme de management de mediu care asigură faptul că organizaţia funcţionează în conformitate cu programul de management de mediu declarat.

Constatările, concluziile şi recomandările la care s-a ajuns ca rezultat al măsurătorilor, monitorizărilor, auditurilor şi altor analize ale sistemului de management de mediu ar trebui să fie documentate, iar acţiunile preventive şi corective necesare, să fie identificate. Conducerea organizaţiei ar trebui să se asigure că aceste acţiuni au fost implementate şi urmărite în mod sistematic pentru a se asigura de eficienţa lor.

Înregistrările reprezintă dovada funcţionării continuu a sistemului de management de mediu şi ar trebui să cuprindă: prevederi legale şi reglementare, autorizaţii şi avize, aspecte de mediu şi impacturi asociate acestora, activităţi de instruire în domeniul mediului, date de monitorizare, activităţi de inspecţie, etalonare şi întreţinere, informaţii privind furnizorii şi contractanţii, audituri de mediu şi analize efectuate de către conducere etc.

Principiul 5 – Analiză şi îmbunătăţire

La intervale corespunzătoare, conducerea organizaţiei trebuie să analizeze sistemul de management de mediu pentru a asigura continua lui adecvare şi eficienţă.

Se recomanda ca analiza unui sistem de management de mediu să cuprindă[8]:

• o analiză a obiectivelor, a ţintelor şi performanţei de mediu;
• constatările auditurilor SMM-ului;
• o evaluare a eficienţei acestuia;
• o evaluare a adecvării politicii de mediu şi a necesităţii schimbărilor având în vedere: modificarea legislaţiei, modificarea aşteptărilor şi a cerinţelor părţilor interesate, modificări ale produselor sau activităţilor organizaţiei, descoperiri noi în ştiinţă şi tehnologie, experienţe obţinute din incidentele de mediu, preferinţele pieţei, raportarea şi comunicarea.

Conceptul de îmbunătăţire continuă face parte integrantă din sistemul de managementul de mediu. Acest lucru se obţine printr-o evaluare continuă a performanţei de mediu a SMM-ului faţă de politicile, obiectivele şi ţintele de mediu pentru a identifica oportunităţile de îmbunătăţire.

2.3. Auditul de mediu ISO 14.010 – ISO 14.015

Standardele ISO referitoare la auditul de mediu au fost elaborate de SC 2 (subcomitetul 2), coordonat de Olanda şi intitulat „Auditul de mediu şi investigaţia de mediu asociată”. Ele sunt concepute sub formă de linii directoare şi nu sub formă de prescripţii obligatorii, întrucât ele nu servesc ca bază de certificare şi, în plus, auditul de mediu este perceput ca un instrument ce trebuie să se adapteze evoluţiei generale, care se va dezvolta, aşadar, împreună cu domeniul pe care îl serveşte.

Standardul ISO 14.010 defineşte auditul de mediu astfel: „proces de verificare sistematică şi documentară permiţând obţinerea şi evaluarea, într-un mod obiectiv, a probelor de audit, cu scopul de a determina dacă activităţile, evenimentele, condiţiile referitoare la mediu, sistemele de management de mediu sau informaţiile aferente sunt în conformitate cu criteriile de audit şi în scopul de a comunica rezultatele acestui proces clientului”[9].

Acest standard descrie principiile generale ale auditului de mediu şi defineşte termenii-cheie în acest domeniu. Principiile generale, conform ISO 14.010, sunt, într-o forma succintă, următoarele[10]:

• informaţie suficientă;
• resurse adecvate;
• obiective şi domeniu clar definite;
• obiectivitate şi independenţă din partea auditorilor;
• competenţă şi profesionalism din partea auditorilor;
• observarea procedurilor şi respectarea recomandărilor din ISO 14.011;
• criterii legate de obiectivitatea auditului;
• raport cu o valabilitate cât mai mare a concluziilor fondate pe constatări nemijlocite;
• informaţii cât mai reprezentative pentru minimizarea factorului de incertitudine.

Standardul ISO 14.011 descrie procedurile pentru auditul sistemelor de management de mediu. Deşi aceste tipuri de audit diferă în funcţie de profilul organizaţiei, de natura şi intensitatea poluării cauzate de activitatea acesteia, precum şi de alţi factori, ele presupun parcurgerea a trei etape importante:

• activităţi preliminare de pregătire a auditului;
• efectuarea auditului;
• elaborarea raportului şi difuzarea sa (cu acordul auditatului).

După încheierea auditului, pe baza concluziilor şi neconformităţilor prezente în cadrul raportului de audit, auditatul trebuie să pregătească un plan de acţiune pentru a remedia problemele constatate. Punerea în aplicare a măsurilor din planul de acţiune constituie     faza de urmărire a auditului, care      însă nu intră în responsabilităţile auditorului.

Standardul ISO 14.012 se referă la criteriile de calificare pentru auditorii de mediu. Standardul este aplicabil atât auditorilor interni, cât şi celor externi. Criteriile stabilite ţin cont de patru elemente fundamentale: studii de bază, experienţă în domeniu, formare complementară, aptitudini personale specifice. Standardul conţine mai multe variante acceptabile pentru calificarea auditorilor de mediu, acestea fiind combinaţii între cele patru elemente fundamentale mai sus-menţionate. Se subliniază necesitatea permanentei reactualizări a competenţei auditorului.

2.4. Eco-etichetarea  ISO 14.020 – ISO 14.024

Eco-etichetarea sau etichetarea de mediu, sau marcarea ecologică a produselor şi serviciilor este tratată de standardele din seria ISO 14.020, a căror elaborare a fost încredinţată subcomitetului 3, intitulat SC 3 „Etichetarea de mediu” şi a căror coordonare revine Australiei.

Eco-etichetare este un mijloc prin care consumatorii pot să contribuie la protecţia mediului prin modul în care ei influenţează piaţa. Aici există o dublă condiţionare: etichetele trebuie să furnizeze informaţii corecte şi utile consumatorului, iar consumatorul trebuie să ţină cont de acestea şi să-şi adapteze opţiunile în funcţie de informaţiile primite.

Standardele din seria ISO 14.020 îşi propun să fie acele instrumente, recunoscute internaţional, capabile de a garanta consumatorului autenticitatea şi exactitatea informaţiilor referitoare la mediu, care sunt tipărite pe etichetele produselor.

Etichetarea de mediu de Tip I

            Etichetarea de mediu se prezintă sub diverse forme, dintre care cea mai importantă este cea de Tip I. Principiul este următorul: un organism recunoscut de colectivitate se pronunţă, pe bază ştiinţifică, asupra a ceea ce este un produs preferabil pentru mediu. Pentru a alege, consumatorul trebuie să ştie doar dacă poate sau nu să aibă încredere în organismul care girează programul de eco-etichetare.

            Programele de etichetare de mediu Tip I se bazează pe criterii multiple, dintre care un rol important îl joacă criteriile privind ciclul de viaţă.

            Standardul ISO 14.020, referitor la principii directoare şi proceduri pentru etichetare de mediu Tip I, a apărut în 1998. Acest standard îşi propune să stimuleze apariţia unor noi programe, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, care prezintă o serie de particularităţi ce necesită adaptări importante.

            Etichetarea de mediu Tip II

            Această etichetare se face pe baza declaraţiei pe propria răspundere a producătorilor, importatorilor, distribuitorilor sau a altor părţi interesate[11]. Ea se referă la caracteristici de natură strict ecologică ale produsului, indicate pe etichete şi pe alte materiale promoţionale (exemple: „produs care nu dăunează stratului de ozon”, „produs reciclabil”, „produs integral biodegradabil” etc.). 

            Declaraţiile de mediu pe propria răspundere pot fi făcute de către fabricanţi, importatori, distribuitori, comercianţi cu amănuntul sau orice persoană care beneficiază de ele. Declaraţiile de mediu făcute pentru produse pot avea forma unor declaraţii, simboluri sau reprezentări grafice pe produse sau pe etichetele ambalajelor, sau pot fi prezentate în literatura de specialitate, buletine tehnice, reclame, publicitate, tele-marketing etc.

            În cazul declaraţiilor de mediu pe propria răspundere este esenţial să se asigure încrederea. Este important ca verificarea să se efectueze corect astfel încât să se evite efectele negative pe piaţă, cum sunt barierele comerciale sau concurenţa neloială, care pot apărea din declaraţiile de mediu care nu prezintă siguranţă sau induc în eroare. Metodologia de evaluare utilizată de cei care întocmesc declaraţiile de mediu trebuie să fie clară, transparentă, precisă şi documentată ştiinţific, astfel încât cei care achiziţionează sau ar putea eventual achiziţiona produse să poată fi asiguraţi de validitatea declaraţiilor.

Etichetarea de mediu Tip III

Reprezintă un alt program de etichetare de mediu de terţă parte, destinat soluţionării problemelor care nu sunt tratate prin programele de etichetare de mediu Tip I. Comparativ cu această etichetare şi în exigenţele căreia se pot încadra relativ puţine produse, etichetarea Tip III este aplicabilă pentru toate produsele. Ele vor fi prevăzute cu etichete care să precizeze performanţele lor de mediu, verificate de un organism terţ, în funcţie de elementele de referinţă stabilite pentru diverse categorii de produse.

Cele trei tipuri de etichetări de mediu prezentate anterior pot deveni, în anumite condiţii, adevărate bariere comerciale, în detrimentul acelor ţări care nu le folosesc şi deci care nu sunt pregătite să răspundă cerinţelor pe care le impun[12].

2.5. Evaluarea performanţei de mediu (EPM)  ISO 14.031

Elaborarea standardelor destinate evaluării performanţei de mediu a fost încredinţată subcomitetului SC 4 „Evaluarea performanţei de mediu”, coordonat de Statele Unite ale Americii. Necesitatea apariţiei acestor standarde este impusă de prevederile standardului ISO 14.001, care specifică faptul că utilizatorii săi trebuie să evalueze şi să îmbunătăţească performanţa lor de mediu. Aceste argumente au stat la baza redactării standardelor ISO 14.031 şi ISO 14.032.

Standardul ISO/DIS 14.031 („Management de mediu – Evaluarea performanţei de mediu - Ghid”) doreşte să ofere organizaţiilor un instrument mai larg de evaluare a performanţei lor de mediu, aplicabil indiferent dacă organizaţia dispune sau nu de un sistem de management de mediu, ori dacă acest sistem este conform cu standardul ISO 14.001 sau cu un alt referenţial. ISO/DIS 14.031 permite organizaţiilor să facă o evaluare mai largă a performanţelor lor de mediu, luând în considerare situaţia factorilor de mediu, eforturile conducerii organizaţiei şi alte aspecte specifice.

Standardul ISO/DIS este completat de standardul ISO/TR 14.032 „Management de mediu – Exemple privind evaluarea performanţei de mediu – Studii bazate pe utilizarea standardului ISO 14.031”.

2.6. Analiza ciclului de viaţă (ACV) ISO 14.040  ISO 14.043

Elaborarea standardelor ISO referitoare la Analiza ciclului de viaţă a revenit subcomitetului SC 5 – „Analiza ciclului de viaţă”, coordonat de Germania şi Franţa. Grupa de standarde create promovează un nou concept în analiza relaţiei cu mediu a unui produs prin care evaluarea se referă la toată durata vieţii produsului „de la naştere la moarte”, adică de la generarea materiilor prime sau utilităţilor necesare realizării produsului până la transformarea produsului în deşeu şi a acţiunilor de integrare a acestuia în natură.

Standardul ISO 14.040 „Management de mediu – Analiza ciclului de viaţă – Principii şi cadru” a fost publicat în iunie 1997 fiind urmat, în octombrie 1998, de cadrul standardului ISO 14.041 „Management de mediu – Analiza ciclului de viaţă – Definirea obiectivului şi a domeniului de studiu şi analiza inventarului”.  

Standardul ISO 14.040 serveşte drept cadru general metodologic şi deontologic, conţinând recomandări care să permită asigurarea transparenţei metodelor şi datelor utilizate. El are un dublu rol[13]:

• de a oferi posibilitatea recunoaşterii organizaţiilor care utilizează analiza ciclului de viaţă şi care îşi doreşte confirmate eforturile de a realiza produse care respectă cerinţele de mediu;
• de a sigura că orice comparare privind două sau mai multe produse se bazează pe o analiză documentată şi fundamentată pe probe.

Standardul ISO 14.041 propune ca analiză ciclului de viaţă să se desfăşoare în două faze:

1. Definirea obiectivului şi a domeniului de aplicare a analizei. Această fază contribuie la verificarea validităţii analizei în ansamblul ei. Amploarea, profunzimea, complexitatea acesteia, deci costul necesar realizării ei, vor depinde de ceea ce-şi propune clientul în raport cu tipul de decizie studiată.
2. Realizarea efectivă a analizei. Standardul ISO 14.041 va specifica prescripţiile şi recomandările tehnice pentru realizarea efectivă a inventarului: ce regulă să fie adoptată pentru a identifica produsele depreciate, ce metodă să fie folosită pentru stabilirea fluxurilor între diferite procese, cum să se realizeze tratarea produselor derivate, ce tipuri de reciclare să se aleagă etc.

Standardele ISO 14000 sunt standarde generale referitoare la sistemele de management de mediu destinate pentru ţinerea sub control a impactului proceselor organizaţiei în ansamblu, asupra mediului. Aceste standarde definesc modele de sisteme de management de mediu, care pot fi implementate de o organizaţie în scopuri interne sau externe, oferă instrumente necesare pentru evaluarea conformităţii sistemului de management de mediu cu referenţialul ales, evaluarea performanţei de mediu, analiza preliminară şi evaluarea de mediu a amplasamentelor organizaţiei.

Evoluţia conceptelor privind problematica mediului impune şi o evoluţie a standardelor ISO 14.000. Există o tendinţă de abordare integrată a sistemelor de management:

• a calităţii;
• a mediului;
• a protecţiei sănătăţii;
• a riscului.

Ca o exemplificare a acestei tendinţe o reprezintă standardul SR EN ISO 19.011 care abordează în comun problema auditului calităţii şi mediului.

[1] Cicerone, Ionescu (2000) – op. cit., pag. 60-61

[2] http://www.contabilizat.ro/file/cursuri_de_perfectionare/management_si_marketing/Bazele%20statisticii%20mediului /cap4.pdf , Grădinaru Giani – Bazele statisticii mediului, curs, pag. 1

[3] http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C5%A3ia_Interna%C5%A3ional%C4%83_de_Standardizare

[4] Rojanschi, Vladimir (2004) – op. cit., pag. 410

[5] Cicerone, Ionescu (2000) – op. cit., pag. 74-75

[6] Rojanschi, Vladimir (2004) – op. cit., pag. 424

[7] Rojanschi, Vladimir (2004) – op. cit., pag. 430

[8] Rojanschi, Vladimir (2004) – op. cit., pag. 438

[9] Text normativ ISO 14.010

[10] Cicerone, Ionescu (2000) – op. cit., pag. 64

[11] Cicerone, Ionescu (2000) – op. cit., pag. 66

[12] Cicerone, Ionescu (2000) – op. cit., pag. 67

[13] Cicerone, Ionescu (2000) – op. cit., pag. 72-73