Comunicare mediatizată se confundă frecvent cu ceea ce numim comunicarea de masă. Comunicare mediatizată se deosebeşte de celelalte forme de comunicare prin faptul că este unidirecţională, lipsită de un feed-back imediat din partea receptorilor. Există şi posibilitatea de a se realiza comunicare mediatizată în care să se obţină un feed-back imediat la un anumit tip de stimul informaţie (de exemplu, în cazul emisiunilor radio sau TV, care oferă posiblitatea ascultătorilor sau telespectatorilor de a interveni telefonic în emisiune). Comunicarea mediatizată presupune existenţa în procesul comunicării a unuia sau a mai multor emiţători sau a unui emiţător colectiv, care difuzează mesaje prin intermediul unor dispozitive tehnice şi al unor mijloace de transmitere a informaţiilor spre mai mulţi receptori. Mesajele transmise se pot difuza sub formă de text tipărit, unde sonore sau imagine video însoţită de unde sonore. Este comunicarea tipică mass-mediei (radio, televiziune, ziare, internet etc.). Ansamblul informaţional nu este reductibil doar la mass-media: mediul social (grupurile formale şi informale), comunicarea intra- şi extra-grup (telefon, SMS, e-mail), precum şi informaţia on-line adăugându-se ansamblului de mijloace de informare/comunicare ale societăţii post-industriale.
- Funcţiile comunicării mediatice
- Funcţia de informare. Ziarele, revistele, radioul, televiziunea şi internetul sunt canale care satisfac o nevoie fundamentală a omului modern: informarea. Ele influenţează însă şi orientează opinia publică, interesele, motivaţiile şi chiar conştiinţele oamenilor. Cercetătorii americani, Paul Lazarsfeld şi R. K. Merton, au denumit aceasta influenţă disfuncţia de narcotizare. Conceptul de informaţie prezintă următoarele aspecte: aspectul sintactic, aspectul semantic (semnificaţia prin prisma convenţiilor sociale), informaţia semantică intenţională (sensul atribuit de emiţător) şi informaţia semantică realizată (sensul decelat de receptor).
Funcţia de informare are în vedere nevoia indivizilor şi a grupurilor de a controla mediul înconjurător: oamenii evaluează, pe baza informaţiilor pe care le primesc prin mass-media, importanţa evenimentelor ce ar putea să-i afecteze în mod direct, anticipează unele tendinţe ale vieţii economice, sociale sau politice şi iau, în cunoştinţă de cauză, anumite decizii[1].
Dimensiunea pragmatică a acestei funcţii este subliniată, în terminologia americană, prin utilizarea sintagmei funcţie de supraveghere, ce accentuează statutul de instrument de control al realului pe care îl are presa. Din fluxul mesajelor ce pătrund zilnic în casele noastre, doar o parte oferă informaţii de imediată utilitate (starea vremii, situaţia preţurilor, manifestările culturale, transportul în comun etc.). O altă parte se referă la fapte şi procese mai puţin legate de mediul nostru imediat: ştirile privitoare la o lovitură de stat dintr-o ţară aflată la mii de kilometri depărtare, la moartea unui mare scriitor al unei zone lingvistice inaccesibile, la descoperirea unei noi planete nu ne influenţează viaţa zilnică şi nu ne oferă puncte de sprijin pentru deciziile cotidiene. În schimb, asemenea informaţii ,,generale” formează un repertoriu cultural specific, care se adaugă reprezentărilor simbolice şi sistemelor de valori dobândite prin alte canale şi din alte experienţe, contribuind la crearea concepţiei despre lume pe care se întemeiază toate deciziile cotidiene ale indivizilor.
Informaţiile generale. Pentru a răspunde nevoii indivizilor de a supraveghea lumea înconjurătoare, o informaţie nu trebuie să aibă o utilitate imediată. Datele privind viaţa politică internă nu servesc numai unor decizii conjuncturale, ci acumulează elemente pentru o decizie pe care o luăm o dată la un anumit număr de ani, atunci când ne dăm votul. Deşi nu suntem specialişti, urmărim cotaţiile bursiere, evoluţia inflaţiei, situaţia agriculturii, starea delincvenţei, diferitele iniţiative legislative, noile descoperiri ştiinţifice etc. Adunate în memorie, aceste informaţii oferă un capital informaţional, care poate fi reactualizat, pentru interpretarea unui eveniment sau pentru stabilirea unor strategii. Complexitatea fenomenelor din societatea modernă solicită diverse cunoştinţe care nu mai pot fi obţinute doar prin experienţe şi trăiri proprii sau prin contactul direct cu faptele şi oamenii din mediul nostru imediat. Între noi şi lume se insinuează treptat un mediator, o instituţie care adună informaţia, o selectează, o ambalează în forme accesibile şi o difuzează, facilitând accesul nostru la realitate; un număr din ce în ce mai mare de oameni, grupuri şi chiar colectivităţi depind de mass-media pentru a înţelege şi a interpreta lumea înconjurătoare. Omul modern posedă o cunoaştere infinit mai amplă şi mai nuanţată decât aceea a strămoşilor lui, dar, în egală măsură, infinit mai puţin personalizată şi mai puţin concretă decât aceea dobândită, prin experienţe directe, de oamenii societăţilor de tip tradiţional.
- Lazarfeld şi R. K. Merton, doi dintre fondatorii sociologiei comunicării de masă, au observat că, în urma exploziei mass-mediei oamenii depind tot mai mult de informaţiile distribuite de acestea. Deţinând controlul asupra ,,accesului la lume”, presa oferă o anumită versiune asupra realului, o imagine mediatică a evenimentelor, a oamenilor şi a conjuncturilor socio-istorice. Fluxul permanent de mesaje difuzate de mass-media învăluie aproape în întregime indivizii şi societăţile, nelăsându-le timp de reflecţie, de verificare ori de analiză critică a versiunilor oferite. Beneficiind de o cantitate uriaşă de informaţii, ajungând astfel la o stare de saţietate informaţională, omul modern poate deveni apatic, poate renunţa la spiritul critic şi la o abordare lucidă a informaţiilor.
Informaţiile instrumentale. În prezent, o seamă de produse mass-media au în centrul lor distribuirea de informaţii instrumentale: posturile locale sau specializate de radio şi televiziune comunică starea vremii, situaţia circulaţiei şi zonele blocate ori foarte aglomerate, evoluţiile comerciale locale, rapoartele poliţiei, anunţurile primăriei, evenimentele culturale sau sportive etc. La fel, ziarele şi revistele de proximitate sunt pline cu asemenea informaţii: nevoia de date de utilitate imediată asigură publicul specific pentru publicaţii precum cele consacrate construcţiei de case sau schimburilor imobiliare, automobilismului, vieţii în gospodărie, îngrijirii grădinii sau programelor de calculator. Toate aceste produse mass-media dau cititorului, privitorului sau ascultătorului sentimentul reconfortant al ,,investiţiei”; omul cheltuieşte bani sau timp pentru informaţii care au o valoare de utilizare imediată, concretă; din această perspectivă, putem înţelege şi interesul pentru paginile consacrate micilor anunţuri (vânzări, cumpărări, oferte de serviciu, decese, închirieri, schimburi) sau chiar pentru programele de îngrijire a casei, de reţete culinare sau de tele-shopping.
Informaţia de prevenire. Mesajele presei nu prezintă numai ceea ce s-a petrecut deja (orientare retrospectivă), ci şi ceea ce s-ar putea întâmpla (viziune prospectivă). În plus, deoarece descrierea unui eveniment nu epuizează implicaţiile şi consecinţele sale, informaţiile furnizate de mass-media includ şi o dimensiune anticipativă. Mai mult chiar, o seamă dintre materialele difuzate de presă sunt, în mod explicit, axate pe funcţia de prevenire; dintre acestea, deosebit de familiare şi utile publicului larg sunt datele referitoare la starea vremii, prognozele economico-financiare, informaţiile vizând prevenirea unor boli, a unor incendii sau a unor accidente rutiere, precum şi mesajele prin care diferite oficialităţi anunţă schimbări ori perturbări în funcţionarea sistemelor sociale. Pe lângă aceste informaţii, referitoare la evenimente fără o amploare deosebită, mass-media distribuie frecvent informaţii vizând pregătirea publicului pentru confruntarea cu o serie de evenimente neaşteptate şi nedorite:
- a) catastrofe naturale: furtuni, cutremure, erupţii vulcanice, incendii etc.;
- b) accidente: explozii, deraieri de trenuri sau drame rutiere, emanaţii radioactive, infestarea apei sau alte forme de poluare etc.;
- c) crize: greve, falimente, remanieri ori căderi de guverne, scandaluri politice ori financiare, ameninţări militare, acte de terorism etc.
În contact cu informaţiile de prevenire oferite de mass-media, colectivităţile şi indivizii nu adoptă întotdeauna comportamentul raţional scontat. De multe ori, datele furnizate de presă nu sunt luate în serios sau sunt minimalizate. În alte cazuri, aceste informaţii produc o reacţie opusă celei scontate: ele sunt exagerate, deformate, amplificate paroxistic. Drept urmare, în loc să genereze strategii şi acţiuni raţionale de combatere a evenimentului respectiv, ele declanşează o reacţie de panică. Sociologii ştiu că grupurile şi colectivităţile distorsionează informaţiile, le prelucrează, prin ,,derapaje” afective, în logica zvonurilor, fabrică false informaţii sau chiar ,,legende” fabuloase. Panica poate fi considerată o disfuncţie în raport cu funcţia de informare.
- Funcţia de interpretare. O ştire nu este numai o sumă de informaţii. O ştire este o viziune, cultural determinată, asupra unor informaţii. Altfel spus, conţinutul unei ştiri sintetizează informaţiile respective şi semnificaţiile atribuite lor; textele jurnalistice oferă atât datele concrete, cât şi înţelesul ce poate fi atribuit evenimentelor sau stărilor prezentate. Aşadar, odată cu faptele, ele oferă şi o interpretare a acestora. Prima şi cea mai importantă formă de interpretare constă în chiar decizia de a face publică (sau de a ignora) o anumita informaţie. Simplul gest de a selecta, din noianul de date care asaltează zilnic o redacţie, un număr limitat de ştiri şi materiale implică atât o judecată de valoare, cât şi un proces, nu întotdeauna perfect conştientizat, de interpretare a realului în funcţie de un ansamblu de norme, reprezentări, simboluri, principii etc. După acest prim filtru urmează o altă treaptă de interpretare: stabilirea priorităţilor. Astfel, în fiecare zi, un grup restrâns de oameni stabileşte o ierarhie a evenimentelor, plasându-le în partea superioară a paginilor de ziar sau în partea iniţială a programelor de ştiri din radio şi din televiziune.Oamenii simt nevoia ca lumea care îi înconjoară să le fie prezentată în mod ordonat şi coerent, încărcată cu un anumit sens şi ordonată după o anumită ierarhie, astfel încât, pornind de la aceste clasificări şi interpretări, să poată lua mai uşor deciziile inerente existenţei de zi cu zi. Între alţi ,,ordonatori” ai lumii înconjurătoare (cum ar fi părinţii, oamenii în vârstă, prietenii, preoţii, profesorii, liderii politici etc.), reprezentanţii mass-mediei ocupă un loc din ce în ce mai important, devenind ,,în mod esenţial mediatori, vulgarizatori ai cunoştinţelor şi faptelor altor persoane”. (M. Palmer).
Dacă selectarea şi ierarhizarea informaţiei reprezintă forme directe şi implicite de interpretare, punerea în context şi comentarea ştirilor constituie forme directe, asumate, de semnificare a evenimentelor. La începuturile ei, presa a fost dominată de exprimarea opiniilor: revistele şi ziarele se adresau unui public cultivat, care dorea să dezbată diverse teme (filosofice, morale, politice, artistice), să urmărească lupta dintre interpretări, opinii şi contraopinii referitoare la probleme de interes major. Aşa cum observa sociologul englez E. Shills, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea presa se situa în sfera ,,seriozităţii”: ziariştii (de obicei, literaţi sau oameni politici) se adresau ,,claselor gânditoare” (clerici, oameni de afaceri, intelectuali, politicieni), care preluau mesajele lor, nu pentru a căuta informaţii ori divertisment, ci pentru a găsi idei şi dezbateri. În mod paradoxal, peste câteva sute de ani, când au apărut noi canale de comunicare (radioul şi televiziunea), mentalitatea publicului se schimbase radical, astfel încât, în aceste medii, genurile de opinie au fost marginalizate, iar în SUA chiar interzise de către Comisia Federală de Comunicaţii[2].
Presa modernă s-a construit pe baza unei convenţii, considerată de mulţi cercetători şi jurnalişti o regulă de aur a jurnalisticii: separarea prezentării evenimentelor de opiniile personale ale celor care le relatează. În formă concentrată, această idee a fost sintetizată, în 1992, de G. P. Scott, editor la ziarul englez The Guardian: ,,Faptele sunt sacre, comentariile sunt libere” (“Facts are sacred, comments are free”). Respectarea cu stricteţe a acestei reguli caracterizează îndeosebi jurnalismul american si englez; în schimb, o veche tradiţie a jurnalismului european considera că faptele pot fi însoţite de opinii şi comentarii care implică personalitatea jurnalistului, cu condiţia ca acesta să nu distorsioneze prezentarea întâmplărilor prin formulări subiective sau rău intenţionate. În acest sens, remarcele unui distins profesor de jurnalism, Pierre Albert, sunt relevante: ,,Jurnalismul francez a fost întotdeauna mai mult un jurnalism de expresie decât unul de observare. Pe lângă prezentarea faptelor, el a fost preocupat şi de expunerea ideilor; pe lângă analiza situaţiilor, a fost preocupat şi de critica intenţiilor. Prin aceasta, el este fundamental deosebit de jurnalismul anglo-saxon, pentru care ştirea a avut întotdeauna prioritate în faţa comentariului”.
Interpretarea nu este prezentă numai ca un adaos în conţinutul informaţiilor – prin selecţie, prin evaluarea evenimentelor ori prin semnificarea în actul scrierii şi prin poziţionarea în ansamblul produsului mediatic; ea se concretizează şi în forme proprii de exprimare, în genuri jurnalistice bine determinate.
În calitate de consumatori de informaţii, putem fi ajutaţi direct în interpretarea unor evenimente prin specii publicistice specifice de tipul editorialului sau al comentariului. Dacă editorialul reprezintă punctul de vedere al ziarului sau al unui angajat al ziarului, comentariul zilei reprezintă, de regulă, punctul de vedere al unui colaborator sau al unui invitat.
Editorialul prezintă poziţia ziarului într-o anumită problemă (ceea ce explică faptul că, frecvent, el apare fără semnătură). Marile publicaţii sau posturi consacră o pagină sau o emisiune aparte articolelor de opinie, pentru a le separa în mod tranşant de restul materialelor. Când tema în dezbatere este complexă, ziarul poate solicita unei personalităţi să scrie un articol ce va prezenta o poziţie opusă sau complementară celei apărate de editorial, publicându-l odată cu acesta, în poziţia de ,,contra-editorial”. În dezbaterile de radio şi de televiziune, ideile apărate de reprezentanţii instituţiei pot fi completate cu opiniile altor specialişti. Editorialele au reprezentat întotdeauna un centru de atracţie pentru publicul larg. Ele permit confruntarea unor puncte de vedere diverse şi contribuie la adâncirea dezbaterilor de interes public. Prin editoriale, oamenii au acces la poziţia, de obicei consecventă, a unei grupări de presă, putând astfel înţelege mai bine fenomenele cu care se confruntă sau ideile, programele pentru care trebuie să opteze prin vot.
Comentariul reprezintă un punct de vedere personal, ce implică exclusiv opiniile şi răspunderea autorului sau, cel mai adesea, el este rezervat unor personalităţi, a căror opinie este credibilă şi influentă datorită competenţei şi prestigiului pe care le au în domeniul lor de activitate. Comentariul poate fi subiectiv, polemic şi chiar partizan: el nu rezolvă o problema, ci reprezintă unul din multiplele puncte de vedere care definesc o anumită problematică
Sub incidenţa funcţiei de interpretare intră şi alte genuri ale mass-mediei, care exprimă, direct sau indirect, anumite opinii: este vorba de cronică, pamflet, caricatură, de emisiunile documentare, de sintezele referitoare la evoluţia unor evenimente, de campaniile de presă vizând atingerea unui anumit obiectiv, de paginile ori rubricile consacrate opiniilor publicului etc. Prin toate aceste forme, mass-media transmit un punct de vedere asupra realului şi le oferă oamenilor ocazia să-şi clarifice anumite probleme şi să-şi confrunte opinia personală cu alte opinii.
- Funcţia instructiv-culturalizatoare. Acest lucru se realizează prin difuzarea de informaţii, cunoştinte cultural-ştiinţifice. Funcţia instructiv-culturalizatoare are în vedere atât furnizarea explicită de cunoştinţe cultural-ştiinţifice, ca în cazul unor filme documentare sau pagini de popularizare a ştiinţei din publicaţiile periodice, cât şi promovarea, într-o formă mai puţin evidentă, dar cu atât mai persuasivă, a valorilor, normelor, modelelor de comportament ce ţin de paradigma culturală a societăţii, la a cărei stabilitate contribuie astfel, într-o măsură deloc neglijabilă.
Încă de la o vârsta fragedă, copiii sunt modelaţi de mediul social în care trăiesc; astfel, treptat, ei dobândesc şi asimilează normele de comportament, interdicţiile, prescripţiile si restricţiile, valorile, reprezentările simbolice si categoriile de gândire specifice colectivităţii lor. Acest proces a fost, timp de milenii, controlat în mod exclusiv de familie, de mediul social imediat (rude, vecini, prieteni) ori de instituţiile religioase şi, ulterior, de cele şcolare. Odată cu apariţia şi creşterea ponderii mass-mediei, o mare parte a activităţilor de transmitere a valorilor şi modelelor culturale, de formare a gândirii şi a comportamentului au fost preluate de mesajele presei. În prezent, prin conţinuturile distribuite de mass-media circulă şi se fixează normele de comportament general acceptate. Presa răspunde astfel nevoii indivizilor şi a comunităţii de perpetuare a valorilor comune şi de identificare cu acele modele pe care o comunitate le consideră a fi ,,repere”. Majoritatea cercetătorilor consideră că mesajele presei au funcţia de a confirma, de a întări normele unei societăţi, chiar şi atunci când prezintă comportamente deviante şi acţiuni de încălcare a normelor curente; în acest sens, Paul Felix Lazarfeld şi Robert King Merton susţin că ,,în societatea de masă, funcţia de a expune public un fapt este instituţionalizată de mass-media. Presa, radioul şi televiziunea prezintă publicului fapte antisociale aparte şi, în general, această prezentare conduce la o anumita acţiune publică împotriva a ceea ce, poate, în chip individual, ar fi fost tolerat”.
Pe lângă aceasta funcţie de socializare implicită, numeroase segmente ale mass-mediei au o funcţie de socializare explicit asumată: în acest sens pot fi invocate, în primul rând, emisiunile sau publicaţiile destinate copiilor, ciclurile televizate de pregătire şcolară sau de învăţare a limbilor străine, documentarele cu un conţinut educativ sau magazinele de vulgarizare ştiinţifică. În alte segmente ale presei, procesul de transmitere şi de fixare a valorilor este mai puţin vizibil, fără a dispărea cu totul: atât filmele, cât şi reportajele, atât buletinul de ştiri, cât şi anchetele oferă o paletă largă de situaţii şi personaje exemplare, care pot funcţiona oricând ca modele de comportament pentru membrii unei comunitati[3].
Deoarece au puterea de a oferi numeroase modele de comportament, mass-media se află într-o poziţie ambivalentă: pe de o parte, sunt solicitate să exercite o acţiune educativă neutră (în sensul formării unor oameni informaţi, cultivaţi, conştienţi de poziţia şi răspunderile lor sociale), iar pe de altă parte, sunt curtate de grupuri cu interese politice ori economice pentru resursele lor persuasive, pentru puterea lor de a influenţa comportamentul indivizilor.
Transmiterea valorilor prin intermediul mass-mediei contribuie la realizarea stabilităţii sociale şi la menţinerea în timp a structurilor culturale. Promovând diferite modele de comportament, presa oferă un set de roluri sociale şi un vocabular simbolic; confruntat cu aceste mesaje, ce răspund astfel nevoilor sale de modele şi de termeni de referinţă, publicul are posibilitatea să aleagă sau să respingă, să modifice sau să negocieze, să dezbată şi să reaşeze rolurile şi valorile comune. Prin această acţiune, presa apare ca o forţă în egală măsură conservatoare şi inovatoare, stabilizatoare şi dinamizatoare, păstrătoare a unor valori tradiţionale şi generatoare de noi valori.
- Funcţia de liant. În calitatea lor de consumatori ai produselor mass-media, oamenii sunt expuşi constant aceloraşi mesaje, ajungând să împărtăşească aceleaşi valori şi reprezentări culturale, să posede cunoştinţe asemănătoare, să gândească prin informaţii, idei, poveşti şi simboluri analoage. Oferind informaţii comune, idei comune şi, implicit, subiecte comune de dialog, mass-media leagă oameni depărtaţi şi diferiţi într-un fel de comunicare care nu mai este bazată pe proximitatea spaţială, naţională, religioasă ori culturală, ci pur şi simplu pe aceea informaţională. Referindu-se la această funcţie, cercetătorul canadian Marshall McLuhan avea să vorbească, în celebra sa carte Galaxia Gutenberg, despre un ,,sat global”, creat de acţiunea de informare a mass-mediei şi dominat de un fel de solidaritate spontană şi inconştientă, pe care el a numit-o ,,tribalism planetar”.
În acest sens, deosebit de relevante sunt situaţiile în care un apel lansat prin mass-media declanşează acţiuni de solidaritate ce depăşesc graniţele naţionale şi deosebirile politice, religioase ori culturale. Exemplele mobilizării opiniei publice pentru promovarea drepturilor unor minorităţi, pentru eliberarea unui scriitor ori jurnalist încarcerat dovedesc din plin capacitatea presei de a activa ,,satul global” şi de a ajuta oamenii să stabilească noi legături şi noi ţeluri de acţiune socială.
Astfel, presa se dovedeşte a fi o ,,creatoare de public”, deci o făuritoare de reţele sociale, adeseori mai ample şi mai active decât cele uzuale. Datorită presei, oamenii descoperă că împărtăşesc aceleaşi valori, că se pot mobiliza pentru aceleaşi scopuri, într-un cuvânt, că fac sau pot face parte dintr-o comunitate umană de dimensiuni infinit mai complexe decât acelea ale comunităţii în care îşi desfăşoară viaţa şi activitatea. În acest sens, mulţi cercetători consideră că cea mai importantă funcţie a mass-mediei este tocmai aceea de a crea un public, adică o ,,comunitate imaginară”, un ansamblu de oameni delocalizaţi, nelegaţi prin mecanisme sociale ori prin dependenţe economice, un ansamblu de oameni care împărtăşesc însă aceeaşi preocupare de a fi în contact cu mass-media şi, prin aceasta, cu alte milioane de oameni.
Presa acţionează în acelaşi mod şi la nivelul micro-structurilor societăţii. În numeroase situaţii, diferiti oameni, care nu se cunosc şi care se află, din întâmplare, împreună (în mijloace de transport în comun, în săli de aşteptare, pe stadioane sau în parcuri) constată ca pot iniţia un dialog, deoarece au un punct de referinţă comun: o emisiune sau un film TV, un program de radio, un articol sau o revistă. Evident, părerile lor pot fi diferite, dar termenul de plecare este acelaşi: un produs al mass-mediei. În felul acesta, presa răspunde nevoii indivizilor de comunicare, de inserţie în comunitate şi de identificare cu o temă, o cauză, un subiect comun. Mai mult decât atât, oferind acest liant, acest conţinut cultural comun, presa le permite oamenilor să-şi afirme apartenenţa şi participarea la un grup şi să atingă o formă noua de ,,solidaritate”, specifică societăţii de masă. Din această perspectivă, mulţi sociologi susţin că presa exercită o acţiune de coagulare a societăţii, o forţă care apropie, unifică şi da coerenţă colectivităţilor din lumea modernă.
- Funcţia de divertisment. Produsele mass-mediei răspund şi nevoii oamenilor de relaxare, de odihnă, de evadare din grijile cotidiene. În societatea modernă, pe măsură ce timpul alocat muncii a scăzut şi timpul rămas la dispoziţia individului pentru orice fel de alte activităţi a crescut, categorii tot mai largi ale populaţiei au început să folosească mass-media ca principal furnizor de bunuri destinate ocupării timpului liber. Din secolul al XIX-lea până în prezent, evoluţiile tehnologice permanente au dus la perfecţionarea instrumentelor de difuzare, pe spaţii geografice mari şi în intervale scurte de timp, a unor mesaje de interes general. Datorită acestui fenomen şi creşterii rolului publicităţii ca sursă majoră de finanţare a sistemului presei, mass-media au ajuns să fie instituţia care vinde divertisment (alături de informaţii, evident) la costurile cele mai reduse – în raport cu teatrul, turismul, arta ori sportul. În ansamblul sistemului mass-media, ponderea mesajelor de divertisment este diferită de la un canal la altul, de la un tip de instituţie la altul, de la un produs la altul. Astfel, televiziunile comerciale specializate în difuzarea de filme sau de desene animate, posturile de radio axate pe programe muzicale ori publicaţiile ce oferă subiecte de lectură pentru timpul liber constituie produse ale unei prese destinate aproape integral relaxării şi amuzamentului; în publicaţiile cotidiene sau în posturile consacrate distribuirii de ştiri, divertismentul ocupă o pozitie marginală. Consumul de divertisment nu răspunde numai dorinţei de relaxare şi de refacere; din altă perspectivă, el satisface şi nevoia omului de a scăpa de sub presiunea cotidianului, de a evada şi de a găsi refugiu într-o lume imaginară. Psihologii consideră ca, de îndată ce sunt cufundaţi în universul simbolic al unui film sau al unui roman, al unui documentar de călătorie sau al unui show muzical, oamenii trăiesc experienţe vicariale, beneficiind, la modul imaginar, de trăiri, evenimente şi situaţii pe care, în orizontul vieţii reale, nu le-ar putea trăi niciodată. Sociologul francez Jean Cazneuve, referindu-se la capacitatea mass-mediei de a oferi ,,trăiri prin procură”, susţine că, prin divertisment, omul ,,regăseşte imaginea a ceea ce se teme să vrea să fie şi a ceea ce îşi mărturiseşte că visează să fie. Astfel, se creează o lume factice, care permite evaziunea şi oferă totodată o doză uşoară de informare” (1972, p. 106). El defineşte această latură a acţiunii presei prin formulele funcţie terapeutică sau funcţie cathartică, subliniind astfel faptul că, prin asumarea unor asemenea experienţe imaginare, indivizii se eliberează de frustrări şi de nemulţumiri, proiectându-şi suferinţele sau visurile în lumile imaginare oferite de mesajele mass-media.
În ultimele decenii, resursele remarcabile ale mass-mediei de a oferi un răspuns adecvat nevoilor umane de relaxare au condus la amplificarea acestei funcţii în detrimentul celei de informare sau de transmitere a valorilor culturale. Această realitate a generat numeroase studii şi reacţii critice. Totusi, raţiunile comerciale au determinat privilegierea produselor orientate spre distracţie, în defavoarea altora, care vizează informarea, educarea ori socializarea. Fapt ce conduce, în opinia multor specialişti, la naşterea unei societăţi numite de ei fie a ,,spectacolului” (M. de Certeau, G. Auclair), fie a ,,divertismentului” (N. Postman). Din această perspectivă, observaţia lui Neil Postman pare revelatoare: ,,Problema esenţială nu este aceea că televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului. Aceasta înseamnă că divertismentul devine supraideologia oricărui discurs al televiziunii.”
În lumea modernă, sub presiunea legilor pieţei, chiar şi discursul de informare prin mass-media manifestă o tendinţă evidentă de spectacularizare: ziarele de succes conţin zeci de fotografii colorate, grafice în tonuri şi linii şocante, numeroase materiale despre sport, despre lumea artiştilor, despre fapte senzaţionale; la televiziune, talk-show-urile ocupă o mare parte a timpului alocat programelor, iar o emisiune tipică pentru informaţia utilitară, precum buletinul meteo, începe să fie pusă în scenă în moduri teatrale, vremea de a doua zi devenind obiectul unor monologuri (vesele ori triste). Acest proces de spectacularizare, deşi sever criticat de elita intelectuală (pentru ,,distrugerea” culturii majore şi impunerea unei culturi minore, populare) sau de politologi (pentru vulgarizarea temelor civice şi transformarea confruntărilor politice în spectacole ale puterii), răspunde unei nevoi sociale (de relaxare) şi are avantajul de a mări accesibilitatea mesajelor respective.
[1] http://www.scritube.com/jurnalism/Introducere-in-sistemul-mass-m65356.php
[2] http://www.scritube.com/jurnalism/Introducere-in-sistemul-mass-m65356.php
[3] http://www.scritube.com/jurnalism/Introducere-in-sistemul-mass-m65356.php