Fiecare persoană fizică are capacitate civilă, în mod egal şi fără ca sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea să aibă vreo înrâurire (art. 4 din Decretul nr. 31/1954).
O parte componentă a capacităţii civile este capacitatea de folosinţă. În definirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, conform prevederilor art. 5 alin. (d) din Decretul nr. 31/1954: „Capacitatea de folosinţă este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii” (s.n.).
Pornind de la aceste premise, definim capacitatea de folosinţă a persoanei fizice ca fiind acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile (Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de Editura şi Presa „Şansa”, Bucuresti, 1992, p. 249).
În această formulare sintetică se exprimă, în ultima analiză, calitatea de subiect de drept a individului, a oricarui individ fără niciun fel de deosebire. În cele din urmă, capacitatea de folosinţă prefigurează, potenţial, toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoană fizică. Capacitatea de folosinţă nu se confundă cu dreptul subiectiv sau cu o sumă de astfel de drepturi. Ea exprima numai potenţial aceste drepturi, ca aptitudine generală, abstractă, ce aparţine fiecărei persoane fizice de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii. Calitatea de subiect de drept, privită în general, îngăduie persoanelor să participe la viaţa juridică, intrând în diferite raporturi juridice care ţin de multiplele ramuri ce alcătuiesc sistemul dreptului.