In contextul in care exista mai multe categorii de regimuri politice respectiv: prezidentialism, parlamentarism, semiprezidentialism si monarhie constitutionala, aceasta lucrare isi propune sa compare trei dintre aceste tipuride sisteme politice. Vor fi comparate sistemele politice: al S.U.A.( cu un sistem politic clasic prezidential),al Marii Britanii (cu un sistem clasic de monarhie constitutionala) si al Germaniei (cu un sistem politic parlamentar ). Aceste trei sisteme politice vor fi comparate si dezbatute de-a lungul lucrarii in baza unei bibliografii prestabilite si in baza legilor fundamentale ale acestor tri tari, cu prevederile lor.

            In cuprinsul lucrarii vor fi atinse urmatoarele puncte: caracteristicile fiecarui tip de sistem politic, prin ce se aseamana aceste trei tipuri, daca se aseamana dar mai ales prin ce se deosebesc.

In vederea unei mai bune perceperi a subiectului este necesara descrierea caracteristicilor celor trei tipuri de sistem politic:prezidentialism, monarhie constitutionala si parlamementarism

            Regimul politic prezidential se intalneste in mod frecvent in cadrul  republicilor. Acest regim politic se caracterizeaza prin puterea preeminenta detinuta de presedintele republicii, care detine puterea executiva. Pot fi intalnite doua variante: una in care puterea este detinuta exclusiv de catre presedinte si alta in care presedintele este insotit de un prim-ministru care are o putere foarte mica in comparatie cu presedintele.Astfel presedintele republicii, pe langa functiile de sef al statului, sef al armatei si de sef al guvernului, mai detine si „prerogative legislative si/ sau judiciare”^[1]. Exemplul de regim prezidential clasic il reprezinta S.U.A.

            In cadrul regimului politic al monarhiei constitutionale, seful statului are o putere mai mult simbolica pentru ca acesta „domneste, nu guverneaza”^[2]. In cadrul acestui regim politic monarhul indepplineste functii ceremoniale, figurative, functiile executive revenind parlamentului. Parlamentul indeplineste functii asemanatoare cu cele ale regimului politic parlamentar. Acesta din urma poate fi considerat motivul pentru care regimul politic al monarhiei constitutionale este tratat adesea ca o varianta a regimului politic parlamentar. Exemplul de regim glasic al monarhiei constitutionale este reprezentat de Marea Britanie.

            Regimul politic parlamentar reprezinta exact opusul regimului politic prezidential. Si aceasta pentru ca in cadrul parlamentarismului puterea este detinuta de parlament. Parlamentul reprezinta vointa politica a poporului iar, presedintele este ales de organul reprezentativ (parlamentul). Pe langa functiile legislative, parlamentul detine si o functie de control, mai ales asupra executivului (prim-ministrul si cabinetil lui)

Investit de catre parlament. In cadrul acestui regim presedintele joaca un rol mai mult formal (ca si in cazul monarhului), singura functie pe care o detine functia de sef al statului. Un exemplu reprezentativ pentru acest tip de regim il reprezina Germania.

            Iata deci ca dupa o prezentare generala a acestor trei tipuri de regimulri se pot observa cu usurinta unele asemanari si deosebiri, cum ar fi ca regimul poliitic prezidential este inversul regimului politic parlamentar iar, regimul politic al monarhiei constitutionale este foarte apropiat regimului politic parlamentar. In cazul ambelor regimuri politice (parlamentarism si monarhie constitutionala) balanta puterii se inclina in dreptul parlamentului.

      SISTEMUL POLITIC AL S.U.A.- REGIM CLASIC PREZIDENTIAL

            Sistemul politic al Statelor Unite ale Americii este unul prezidential, datorita faptului ca puterea executiva este detinuta de presedinte, lucru stipulat si in constitutie: aricolul II prevede ca „puterea executiva este investita in Presedintele Statelor Unite ale Americii”^[3](„The executive power shall be vested in a Presidet of the United States of America”^[4]).

            Presedintele S.U.A. este ales prin vot universal pentru un madtat de patru ani, acesta este atestat de un Colegiu electoral, avand 535 membrii. Presedintele american joaca si rolul de prim-ministru, cabinetul fiind format direct de catre presedinte, numindu-se Administratie. Functiile clare indeplinite de [resedintele american sunt:”sef al statului, sef al puterii executive, comandant sef al armatei, sef al diplomatiei, instanta leguitoare, prerogativa de informare a poporuluiamerican cu privire la starea natiunii, sef al partidului care l-a investit drept candidat prezidential”^[5].

            Puterea leguslativa in S.U.A. este detinuta de Congresul S.U.A. dupa cum prevede si constitutia : „toata puterea legislativa va fi investita in Congresul Statelor Unite, care va consta in Senat si Camera Reprezentantilor”^[6].

            Senatul este format din 50 de membrii, acestia reprezentand organizarea federala a S.U.A., cate doi reprezentanti din fiecare stat, alesi pe un mandat de sase ani.

            Camera reprezentantilor reprezinta interesele ntiunii, si este formata din 435 membrii alesi pentru un mandat de doi ani. Pentru a candida la postul de deputat trebuie sa aiba minim 25 ani si sa fie cetatean american de cel putin 7 ani.

             Cat despre puterile acordate celor doa camere ale Congresului S.U.A. „Senatul are puteri limitate in raport cu cele ale Camerei Reprezentantilor”^[7].

           S.U.A. are o organizare federala, fiind compusa din 50 de state. Fiecare stat are constitutie proprie, cat si de norme juridice proprii. „ In cazul organizarii federale, fiecarestat beneficiaza de o Constructie proprie. In fruntea ierarhiei administrative a fiecarui stat se afla un guvernator ales prin sufragiu direct”^[8]. Guvernatorul este ales pe o perioada de 2-4 ani. Fiecare stat beneficiaza de un parlament, care ca si in cazul intregii federatii, este bicameral.

             Sistemul partidist al S.U.A. este unul bipartidist. Aceasta pentru ca desi partidele

 din S.U.A. sunt numeroase( Partidul Independent American, Partidul Comunist, Partidul Socialist al Muncii, Partidul Socialist si alte gruari politice fara relevanta), cele doua partide care detin monopolul in viata politica sunt: Partidul Republican si Partidul Democrat.aceste doua partide au o pozitie atat de puternica incat acapareaza intotdeauna 90-95% din voturile electoratului, celelalte formatiuni politice neavand nici o sansa sa le ajunga. Iata deci ce face clar bipartidismul americam.

       SISTEMUL POLITIC AL MARII BRITANII- REGIM CLASIC DE MONARHIE CONSTITUTIONALA

 

            Sistemul politic al marii britanii este un regim clasic de monarhie constitutionala cu caracteristici puternic asemanatoare parlamentarismului. In cadrul acestui regim monarhul are un rol formal, sau chiar ceremonial puterea fiind transferata parlamentului. Marea Britanie este o tara fara constitutie, al carui sistem politic este bazat mai mult pe cutume decat pe o lege scrisa. Nu se va intalnii in Marea Britanie un cadru juridico-politic riguros, precum in cazul S.U.A., insa, se bazeaza pe indelungata practica a parlamentului. Parlamentul britanic este considerat institutie politica anexa monarhului.

            In cazul Marii Britanii, o tara al carui sistem politic se bazeaza pe cutuma, este lesne de inteles ca o constitutie scrisa nu exista. Constitutia acestei tari este una nescrisa, bazandu-se pe cutume si traditii constitutionale, la care se adauga texte legislative, sau legi recente care reglementeazainstitutii juridice cu caracter constitutional. Datorita faptului ca este o constitutie bazata pe cutuma, aceasta se poate inlocui usor fara vre-un procedeu special.

            Monarhia in cadrul acestui sistem este situata in varful ierarhiei politice a statului. Desi conform legilor cutumiare si scrise monarhul are cel mai important rol in viata politica, in fapt el detine o functie decorativa, singura functie adevarata fiind  aceea de sef al bisericii.

            Parlamentul britanic este unul bicameral format din Camera Comunelor (Hause of Commons) si Camera Lorzilor (Hause of Lords).

            Camra Comunelor detine intreaga putere legislativa, avand un caracter reprezentativ conferit prin vot. Membrii acestei camere sunt alesi prin vot pentru un mandat de cinci ani. In cadrul acestei camere se organizeaza doua grupuri parlamentare, grupul majoritar (cei care detin puterea) si cel minoritar (opozitia), avand in fruntea lor fiecare cate un lider. Aceasta camera este condusa de un Speaker ales din randul parlamentarilor. Se obisnuia ca Speaker-ul sa fie numit de monarh insa acum, presedintele Camerei Comunelor este ales prin consens de catre parlamentari, pentru un mandat de cinci ani. Camera comunelor este si organul in fata caruia guvernul trebuie sa raspunda. Astfel Camera Comunelor indeplineste si functia de control asupra guvernului. Aceasta functie poate fi numita „functie nonlegislativa”^[9]

            Opozitiei i se ofera toate conditiile pentru libera exercitare a activitatii politice. Liderul opozitiei formeaza un cabinet din umbra, care indeplineste rolul unui potential guvern (shadow cabinet). Astfel se poate spune cafunctia principala a Camerei Comunelor este aceea legislativa.

            Camera Lorzilor nu are un caracter reprezentativ pentru ca ea nu are la baza eligibilitatea membrilor sai, ci ereditatea (membrii mostenind ereditar locul in camera). Desi aceasta camera are un caracter ereditar, monarhul are dreptul sa numeasca lorzi indiferent de originea sociala a innobilatului  cu conditia sa fie barbat. Astfel, in prezent aproximativ 500 dintre locurile din camera lorzilor sunt ocupate de lorzi numiti. Membrii acestei camere sunt mult mai numerosi decat cei ai Camrei Comunelor, sunt 759 de lorzi. In prezent se incearca reducerea acestei camere la un numar de locuri mai mic (92), pentru a adapta sistemul politic la conditiile Marii Britanii contemporane. Aceasta camera pune si mai mare accent pe cutuma, decat cealalta camera. Camera Lorzilor este condusa de un Lord Cancelar, care face parte si din guvern.

            Guvernul Marii Britanii este un organ executiv format bine-nteles din premier si ministrii. Guvernul reprezinta in fapt victoria electorala a unuia dintre partidele aflate la guvernare.partidul care a castigat alegerile va detine majoritatea parlamentara asigurand astfel aprobarea programului de guvernare si a proiectelor guvernului, propuse Parlamentului. Atributiile Guvernului sunt:atributii executive, atributii legislative (aproximativ 90% din legile votate de Parlament sunt initiate de Guvern) si atributii cu caracter financiar (proiectul de buget fiind initiat de Guvern si votat de Parlament). In cadrul guvernului exista doua tipuri de ministrii, titulari (seniori) si secretari de stat (juniori).

            Sistemul partidist al Marii Britanii este unul bipartidist pur, existand doua partide dominante, Partidul Conservator si Partidul Laburist, care obtin de fiecare data 90% din voturi cu aproximativ 95%din mandate. In viata politica englezeasca mai exista partide insa dintre acestea unul mai important este Partidul Liberal, fiind pe locul trei insa primele doua domina cu desavarsire.

       SISTEMUL POLITIC AL REPUBLICII FEDERALE GERMANIA – REGIM POLITIC PARLAMENTAR

          Germania este o republica cu organizare statala federala. Este compusa din 15 landuri in prezent (10 landuri din Vest plus cele 5 din Est). Avand in vedere numarul de Lanuri a crescut si numarul membrilor Bundestagului, de la 494, in 1987, la 662, 1990.

             Presedindete Republicii este ales pentru un mandat de 5 ani de Adunarea Federala (compusa din membrii Bundestagului si un numar de membrii egal cu cel al deputatiilor ales dupa criteriile: sa aiba cetatenie germana si varsta de 40 ani). ca in orice regim parlamentar Presedintele are mai mult functii decorative. Aceste functii sunt: reprezentarea Germaniei pe plan international; incheierea tratatelor internationale; acreditarea si primirea reprezentantilor diplomatici; numirea si revocarea judecatorilor; exercitarea dreptului de gratiere; promulgarea legilor; atributii in ceea ce priveste formarea guvernului. Presedintele nu raspunde din punct de vedere politic de actele sale ci pentru incalcarea Constitutiei sau a unei legi federale.

                 Parlamentul Germaniei este unul bicameral compus din Bundestag si Bundesrat.

             Alegerea membrilor primei camere (deputatilor ) se face in doua feluri. Si aceasta pentru ca jumatate din deputati sunt alesi prin vot uninominal majoritar, iar cealalta jumatate prin vot proportional cu lista. Membrii Bundestagului sunt alesi pentru un mandat de 4 ani. Bundesratul este compus din membrii numiti de guvernele landurilor (mandatele sunt de la 3 la 5, in functie de marimea demografica).

            Avand in vedere ca Bundestagul este camera aleasa de populatie, se poate spune ca detine funcrtia reprezentativa. Rolul legislativ al Bundesratului este limitat, Bundestagul avand o mai mare putere legislaiva, desi constitutia prevede colaborarea dintre camere.

            Fiecare camera este condusa de cate un presedinte si un vicepresedinte, asistati de secretari. Presedintele Bundestagului se alege pe durata madadatului legislatin iar cel al Bundesratului este desemnat anual. Bundestagul reprezinta vointa populatiei, iar Bundesratul reprezinda organizarea statale, federala a Germaniei.

            In afara de functia legislativa Parlamentul are dreotul de a numi si revoca Cancelarul (si guvernul). In acest context vorbim de Bundestag, in fata caruia guvernul este respunzator.

            Puterea executiva este reprezentata de Guvern, acesta fiind format din Cancelar si munistrii. Cancelarul poate fi propus si de Presedinte si de Parlament insa decizia asupra numirii sale, apartine Bundestagului. Prima Propunere pentru postul de Cancelar trebuie sa ii apartina Parlamentului. Daca din difertite motive aceasta propunere nu exista sau nu este aprobata, Presedintele va supune votului propunerea sa. Daca nici in acest caz nu este ales un Cancelar, Presedintele are dreptul sa dizolve Bundestagul.

            Cancelarul dispune de autoritate maxima in Guvern, el avand dreptul sa schimbe cabinetul daca este nevoie. Tot Cancelarul isi asuma raspunderea pentru indeplinirea  obiectivelor propuse. In cazul in care Cancelarul pierde majoritatea din Bundestag, aceasta il poate revoca si numii un succesor.

            Sistemul partidist german este unul bipartidism imperfect, sau  „doua partide si jumatate”. Acest sistem este astfel pentru ca exista doua partide mari cu influenta puternica si un partid mic, care se asociaza de regula cu partidul aflat la putere. Bine-nteles ca exista mai multe partide in viata politica insa cele mai importante sunt: Uniunea Crestin-Democrata, Partidul Social-Democrat, Partidul Liber-Democrat. Pe langa aceste mai sunt si Partidul Ecologist si Partidul Socialismului Democratic. Sistemul partidist German de „doua partide si jumatate” tinde inse spre „doua partide si doua jumatati” deoarece Partidul Ecologist devine din ce in ce mai important si se va asocia si el la guvernare cu un partid mare.

            Avand in vedere atributiile limitate si formale ale presedintelui, cat si rorurile importante ale Parlamentului si Guvernului, mai precis al Cancelarului, se poate cu usurinta intelege de ce Republica Federala Germania are un regim politic Parlamentar.

            Dupa o larga descriere a regimurilor politice ale celor trei tari voi preciza asemanarile si deoasebirile dintre aceste regimuri, avand in vedere ca a fost deja demonstrata apartenenta tarilor la categoriile de regim mentionate la inceputul lucrarii.

       ASEMANARI SI DEOSEIRI INTRE CELE TREI TARI

 

            Dupa cum am demonstrat deja S.U.A poate fi considerata o tara cu regim politic clasic prezidential; Marea Britanie poate fii considerata o tara cu un regim politic clasic de Monarhie Constitutionala (care insa tinde spre parlamentarism) si  ca Republica federala Germania are parte de un regim politic parlamentar. Iata de ce pentru o mai buna intelegere a tematicii este necesara o comparare a celor trei tipuri de regim.

Asemanarile dintre aceste teei regimuri se regasesc mai mult la nivelul Marii Britanii si a Germaniei desi o mica asemanare cu S.U.A. este. Insa S.U.A. ne va ajuta sa facem diferentele. 

            O prima asemanare intre cele trei regimuri este aceea ca fiecare stat are un Parlament bicameral dintre care o camera detine puterea reprezentativa, fiind aleasa in mod direct de catre populatie. Cea de a doua camera avand un rol in luarea deciziilor membrii sai fiind numiti sau alesi de puterea executiva. In cadrul acestei discutii intra si S.U.A..

           O asemanare intre S.U.A. si Marea Britanie este sistemul partidist, fiind unul bipartidist pur, in cazul Angliei modelul de bipartidism creand chiar un caz special in viziunea lui Arendt Lijphart. In ambele cazuri insa exista doua partide care detin 90% din voturi, restul de partide fiind extraordinar de slab reprezentate in Parlament

           O alta asemanare apare intre Marea Britanie si Germania tipul de regim politic fiind foarte apropiat, caci monarhia constitutionala este, in viziunea multora, considerata o anexa a regimului parlamentar. Din acest punct de vedere in cazul Anglei monarhul are putere mai mult formala caci „monarhul conduce nu guverneaza”, iar in cazul Germaniei care este o republica federala presedintele are si el tot un rol formal guvernarea fiind in mainile Parlamentului, ca si in cazul Angliei. O alta asemanare intre aceste doua tari este aceea ca in ambele cazuri, prim-ministrul si respectiv cancelarul detin puterea executiva. Din aceasta derivand o alta asemanare, aceea privind modul cum este ales executivu. Executivul este ales de camera cu putere reprezentativa (adica camera aleasa de populatie), iar daca executivul pierde majoritatea Camerei Comunelor si respectiv Bundestagului, poate fi demis functia fiind preluata de un succesor.

            Exista de asemenea o asemanare intre S.U.A. si Germania la nivelul organizarii statale federale, la prima explicandu-se prin fenomenul trecut al coloniilor si la cea de a doua prin traditia ramasa de pe timpul imperiului Romano-German. Aici mai apare o asemanare caci la ambele state una dinre camerele parlamentului este formata din senatori numiti ai statelor si respetiv landurilor, reprezentand deci structura federala a tarii. O a;ta asemanare intre aceste doua tari este aceea ca sistemul lor politic este bine delimitat de o Constitutie scrisa.

            Este lesne de inteles ca orice asemanare atrge dupa sine si o deosebire. In acest caz toate asemanarile mai sus mentionate atrag o serie de deosebiri.

            O prima deosebire este aceea intre regimurile politice (pentru ca sa nu uitam ca desi regimul politic german si cel englez se aseamana foarte tare, toate cele trei tipologii de sistem politic sunt diferite totusi), avand de a face cu un regim prezidential, unul de monarhie constitutionala si unul parlamentar. Deosebirea vizibila apare aici intre S.U.A. si celelelte doua state caci regimul prezidential si regimul parlamentar sunt exact opuse. Aceasta pentru ca in cazul regimului parlamentar puterea este detinuta de parlament, presedintele sau respectiv monarhul avand roluri formale decat de guvernare, pe cand in cazul S.U.A. presedintele detine un rol foarte important, chiar de guvernare, parlamentul fiindu-i subordonat. Concluzia fiind ca puterea executiva apartine in cazul Statelor Unite, presedintelui, dupa cum prevede si constitutia, iar in cazul celorlalte doua sisteme puterea executiva este detinuta de parlament.

            O alta deosebire apare de data aceasta  la nivelui Constitutiei, in cazul Statelor Unite si a Germaniei existand constitutii scrise cu un caracter legal bine delimitat, constitutii rigide, mai excat. Pe de alta parte in cazul Angliei nu exista o constitutie scrisa, regimul politic bazandu-se foarte mult pe cutume si traditii cu un rol functional dine stabilit si verificat de indelungata practica politica.

            O deosebire mai este si aceea a sistemelor de partide. Si asta pentru ca in cazul Angliei si statelor Unite aveam de a face cu sisteme bipartidiste perfecte, pe cand in Germania se regaseste un sistem bipartidist imperfect sau chiar pluripartidist in cazul unor autori, cu doua partide si jumatate care de fapt in ultima perioada tinde spre doua partide si doua jumatati, chiar si in viziunea lui Maurice Duverger.

            Din punctul de vedere al Parlamentului vom distinge o alta deosebire. Desi toate treo parlementele sunt bicamerale, in cazul camerei care nu reprezinta populatia din Anglia vom observa ca aceasta nu reprezinta organizarea statala, precum in celelalte cazuri, ci reprezinta aristocratia (desi in zilele noastre nu se mai puna mare accent pe ea).

            O deosebire la fel de importanta, care reflecta modul de guvernare este aceea ca in cazurile Statelor Unite si al Germaniei, formatiunile politice nu sunt supra-reprezentate in parlament, pe cand in cazul Angliei, chiar daca partidul care a obtinut victoria are o majoritate relativa el va avea o majoritate absoluta in parlament (cu alte cuvinte va fii supre-reprezentat).

            Desi monarhia constitutionala tinde clar spre parlamentarism, diferente apar si intre Anglia si Germania dupa cum s-a putu observa. Clar este insa ca dintre toate cele trei state, sitemul politic al S.U.A. se desprinde clar de celelalte doua avand in vedere faptul ca reprezinta exact inversul lor. Insa acest lucru s-a putut observa de la inceputul lucrarii, intentia fiind aceea de a demonstra cele precizate.

            Dupa o prezentare a caracteristicilor celor trei tipuri de regimuri,a caracteristicilor fiecarei tari si a asemanarilor si a deosebirilor se poate spune ca a fost demonstrat faptul ca fiecare dintre cele trei tari apartine categoriei de regim politic ce i-a fost atribuita.

BIBLIOGRAFIE:

1. Legea fundamentala a Republicii Federale Germania, edituta All, Bucuresti, 1998
2. Constitutia Statelor Unite ale Americii, editura All Beck, Bucuresti, 2002
3. Alexandru Radu- Sisteme politice Contemporane, UCDC, Bucuresti, 2002
4. Cristian Ionescu- Sisteme constitutionale contemporane, editura Sansa, bucuresti, 1994
5. Arendt Lijphart- Modele ale democratiei- Forme de guvernare si functionare in treizeci si sase de tari, editura Polirom, Iasi, 2000

           

 

^[1] Al. Radu, „Sisteme politice contemporane”, pg 56

^[2] ibidem. Pg 58

^[3] Constitutia Statelor Unite ale Americii, art II

^[4] Al. Radu, op cit. pg 73

^[5] ibidem. Pg 75

^[6] Constitutia Statelor unite ale Americii, art I, sectiunea I

^[7] Cristian Ionescu, sisteme constitutionale comparate, pg. 86

^[8] ibidem. Pg 85

^[9] ibidem. Pg 47

Introducere

Evoluţia societăţii contemporane a determinat politica să dobândească o importanţă tot mai mare. Complexitatea dezvoltării sociale, care are la bază progresul societăţii contemporane a dus la extinderea şi ramificarea politicii, la pătrunderea ei în zone care altădată erau apanajul indivizilor sau al unor comunităţi restrânse. Niciodată termenul de politică nu a fost atât de solicitat ca în zilele noastre. Precizarea obiectului unei ştiinţe în

general şi în mod deosebit al unei ştiinţe sociale, cum este cazul politologiei, este o problema extrem de dificilă, complexă şi care presupune un permanent proces de definire şi redefinire. Dificultatea acestui proces decurge din complexitatea şi dinamica vieţii politice contemporane, din marea explozie informaţională, precum şi din apariţia a numeroase ştiinţe de studiu a societăţii, în special a celor de graniţă cu politicul. Ca obiect de studiu al politologiei este considerată politica ca subsistem al sistemului social global. Astfel odata cu dezvoltarea şi ramificarea acestei ştiinţe, a fost necesar şi înfiinţarea şcolilor politologice care au servit drept tărîm favorabil pentru dezvoltarea, răspîndirea acestei ştiinţe, cultivarea unei culturi şi etici politice, implimentarea gîndirilor politice a celor mai importante personalităţi spre a perfecţiona sistemul politic s.a.

Apariţia, afirmarea şi dezvoltarea ştiinţei politice

Politologia, ca ştiinţă şi obiect de studiu, a apărut şi s-a dezvoltat pe măsura evidenţierii tot mai pregnante a politicului în viaţa socială şi a dezvoltării celorlalte ştiinţe despre societate. Aceste împrejurări au făcut ca politologia să nu apară de la început ca o ştiinţă distinctă în raport cu alte ştiinţe sociale, şi în mod deosebit, cu alte ştiinţe politice. Momente importante ale apariţiei şi dezvoltării politologiei se leagă de diferite trepte de progres social precum:

• perioada antichităţii, cu diferitele sale centre, caracterizată prin apariţia elementelor constitutive ale gândirii politice; Gânditorii lumii anitce - Platon şi Aristotel îndeosebi - au pus dintru început politica în centrul reflecţiilor lor, deschizând o prestigioasă şi acaparantă tradiţie. Lui Aristotel i se datorează sintagma „zoon politikon" (omul ca „animal politic"). Pentru aceştia politica era arta de a guverna cetatea, în spiritul legilor şi interesului general - văzut ca bine public. Politica s-a situat astfel inevitabil într-o relaţie privilegiată cu morala.
• perioada feudală, fiind caracterizată prin dominaţia fenomenului religios asupra celui politic;
• perioada Renaşterii, de care se leagă punerea bazelor politologiei ca ştiinţă politică modernă, anume prin reprezentantul său de vază Nicollo Machiavelli cu lucrarea „Principele" (1513); în care a elaborat primul tratat de politică în care sunt expuse cele mai adecvate modalităţi de cucerire şi exercitare a puterii, subsumate scopului constituirii unui stat.
• epoca modernă, în care se lărgeşte sfera de cuprindere a cunoştinţelor politice;
• perioada contemporană, când politologia cunoaşte o larga dezvoltare şi se conturează clar ştiinţa politică ca ştiinţă politică distinctă.

Considerându-i, şi pe bună dreptate - pe Platon, Aristotel, Cicero, Toma D'Aquino, Nicollo Machiavelli, Jean Bodin etc. drept întemeietorii ştiinţei politice, care au întreprins primele demersuri serioase şi au realizat primii paşi considerabili în direcţia respectivă, prin acestea nu vom conchide totuşi că aceştia au creat şi ştiinţa autonomă, distinctă - Politologia - în sensul în care o concepem astăzi. Odată cu extinderea şi creşterea rolului şi importanţei domeniului politic, cu diferenţierea ştiinţelor care studiază acest domeniu sub aspectele sale generale şi particulare, cu dezvoltarea legată de elaborarea unor noi principii şi metode de cercetare anume în aceste circumstanţe politologia va deveni ştiinţă distinctă. Disocierea politologiei, individualizarea ei ca ştiinţă de sine stătătoare a început abia la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu creşterea considerabilă a rolului şi locului politicului în domeniul cunoaşterii teoretice şi a practicii sociale. Acest proces de emancipare a ştiinţei politice s-a desfăşurat în doua etape:

1. prima etapă s-a desfăşurat la mijlocul secolului al XlX-lea şi a vizat în principal, desprinderea politologiei împreuna cu sociologia de celelalte ştiinţe socio-umane;
2. cea de a doua etapa s-a consumat către sfârşitul secolului al XlX-lea şi a constat în separarea ştiinţei politice de sociologie, fenomen asociat şi cu apariţia noului său sens şi conţinut de ştiinţă a studierii politicului şi tot ce ţine de acesta.

1. Etapele evoluţiei politologiei contemporane

Pînă în a doua jumătate a sec. XIX - lea, nu putem vorbi despre o ştiinţă politologică autonomă şi sistematizată. Un rol important în afirmarea studiului sistematic al politicii a revenit înfiinţării unor şcoli superioare de ştiinţe politice într-o serie de ţări occidentale (Franţa, Italia, Marea Britanie, S.U.A., Spania), urmărind obiectivul pregătirii specialiştilor pentru aparatul de stat şi administraţie. Dar totuşi constituirea politologiei ca ştiinţă autonomă e mult discutată în literatura de specialitate. Unii savanţi consideră că despre o ştiinţă politică în adevăratul sens al cuvîntului putem vorbi, începînd cu deschiderea şcolii de drept din Germania, din prima jumătate a secolului al XIX - lea. Alţii, printre care în mare parte savanţi americani şi englezi, susţin că politica ca ştiinţă apare în a doua jumatate a secolul al XIX-lea, în S.U.A., cînd în 1857, în cadrul Colegiului din Columbia (S.U.A.) a fost înfiinţată prima catedră de istorie şi ştiinţe politice, având drept scop cercetarea proceselor politice din societatea americană. Legat de acest eveniment este şi personalitatea lui Francis Leiber, cînd la această instituţie, tot în acel an, a prezentat cursul de prelegeri la teoria politică. Tot în S.U.A. în anul 1880 John Berjesson a citit cursul: ştiinţa politică pentru şcoala superioara. În acelaşi an, după modelul francez îşi începe activitatea Şcoala de Ştiinţe Politice din Colorado (S.U.A.). După aceste evenimente în statele unite ale Americii a început o adevărată reformă instituţională în domeniul dat, făcîndu-şi apariţia o sumedenie de instituţii politologice în diverse domenii. Astfel o altă realizare a fost fondarea Asociaţiei Americane a Ştiinţelor Politice, care în prezent înregistrează peste 16 mii de membri.^[1]

Ce ţine de Franţa, în anul 1871 se înfiinţează Şcoala liberă de ştiinţe politice de la Paris (actualul Institut de Studii Politice al Universităţii din Paris). În Italia, după modelul francez, în anul 1875 s-au pus bazele Şcolii de Ştiinţe Sociale „Cesare Alfieri" din Florenţa. În anul 1896, unul dintre cei mai recunoscuţi politologi europeni, savantul italian G. Mosca, acceptă termenul de ştiinţă politică, astfel îşi intitulează lucrarea „Elementele ştiinţei politice", care mai tirziu va fi apreciată drept clasică.

Pentru Marea Britanie este specific procesul de înfiinţare a Şcolii de economie şi ştiinţe politice din Londra în anul 1895, fiind secondat de înfiinţarea primei catedre de ştiinţe politice în cadrul Universităţii din Londra în anul 1912, acesta reprezentând, în general, modul în care, către finele secolului al XlX-lea, ştiinţa politică şi-a consacrat apariţia în calitate de ştiinţă autonomă.

In perioada interbelică şi îndeosebi postbelică, studierea politologiei în SUA, în Europa apuseană şi nordică, Canada şi Japonia s-a generalizat, atât ca ştiinţă cât şi ca obiect de învăţământ. Discuţiile şi controversele în jurul noţiunii de „ştiinţa politică" şi a obiectului ei de studiu au continuat, fiind determinate şi influenţate de particularităţile naţionale ale dezvoltării gândirii politice.

O mare eveniment în dezvoltarea investigaţiilor politice a avut loc în anul 1949, cînd a fost creat sub conducerea UNESCO, Asociaţia Internaţională a Ştinţei Politice. Mulţi socot că aceasta a servit ca factor al recunoaşterii internaţionale a ştiinţei politice. Această intituţie este funcţională şi pînă în zilele noastre.

În anul 1954 s-a produs un eveniment marcant în evoluţia ştiinţei politice, considerându-se că vest-germanul Eugen Fischer Baling a propus termenul „politologie", ca denumire pentru ştiinţa politică. Termenul a căpătat adeziunea lui Gert von Eynern în articolul „Politologie", publicat în 1954, însă se pretinde că în acelaşi an, termenul ar fi fost lansat şi în Franţa de Andre Therive.

Personalităţile ce au influenţat etapele evoluţiei politologiei moderne şi contemporane

În secolele XIX şi XX, se afla în plină desfăşurare şi procesul de instituţionalizare a ştiinţei politice. La începutul secolului al XIX-lea, clasa politică susţinea financiar ştiinţa, deoarece lua deosebit de multe sfaturi, din cauza necesităţii edificării sistemului de guvernare, de produere numit mai tîrziu burghez. Către mijlocul sec. al XIX-lea, clasa burgheză nemaisimţind necesitatea în cercetările sociale, abandonează ştiinţa politică. În acelaşi timp Marx şi Engels, din propriile mijloace îşi publică lucrările. Astfel ei conving proletarii că ei sunt forţa progresului social. În acest sens a fost de exemplu scris Manifestul Partidului Comunist din 1848, care a fost defapt programul proletarilor pentru drepturile lor. Revoluţiile burghez-democratice care au urmat, dar mai ales Comuna din Paris, au determinat clasa burgheză să-şi schimbe radical aitudinea faţă de ştiinţa politică. Astfel au fost deschise numeroase şcoli, catedre care au ca obiect de studiu ştiinţa politică, geopolitica, economie politică etc. Cu toate acestea nu exista o ştiinţă integratoare despre politic. Aceasta va fi elaborată mai tîrziu în principal de reprezentanţii liberalismului politic: B. Constant, I. Bertam, Alexis de Tosqueville, Herbert Spencer, B. Pareto şi mai ales Max Weber; dar şi de August Comte care a fost întemeietorul ştiinţei pozitive şi Emile Boutmy - ctitor al şcolii de ştiinţe politice franceze înfiinţate în 1872.

Liberalismul politic este o docrină burgheză, întemeiată pe libertatea proprietăţii private şi pe concurenţa individuală. Liberalii au acordat o atenţie sporită libertăţii politice şi separării puterilor drept garanţie împotriva abuzurilor puterii de stat şi a „despotismului gloatei".

Benjamin Constant (25 octombrie 1767, Lausanne - 8 decembrie 1830 Paris) evidenţiază problema raportului ce se stabileşte între stat şi persoană. El susţinea că omului îi este caracterizată libertatea, că drepturile omului există independent faţă de puterea de stat. El evidenţiază libertatea personală şi cea politică. Dacă statul încalcă libertatea civilă, el se transformă în tiran. În calitate de garant împotriva abuzului de putere el evidenţiază opinia publică, concentrată în parlament, separarea puterilor în stat şi echilibrul lor. Constant evidenţiază 6 ramuri ale puterii:

• Puterea regală care se manifestă drept o putere neutră, menită să coordoneze activitatea celorlalte puteri, să aplaneze discordanţele şi ciocnirile dintre ele.
• Puterea executivă încredinţată miniştrilor, care acţionează pe baza principiului responsabilităţii parlamentare;
• Puterea reprezentativă permanentă, puterea moştenită a camerii paierilor;
• Puterea opiniei publice exprimată de Camera Inferioară, care se formează pe baza alegerilor directe, cu condiţia cenzului înalt de avere;
• Puterea judiciară;
• Puterea municipală, împuternicită să soluţioneze problemele locale.

J. Bentham (15 februarie/26 februarie 1748 - 6 iunie 1832) a fost un jurist, filosof şi reformator social englez. El orientează liberalismul politic spre utilitarism. Astfel cu ajutorul utilitarismului, Bentam a fundamentat programul democratizării instituţiilor politice şi juridice. El reiese din principiul motivaţiei acţiunilor omului. Printre motive se afla interesul practic sau avantajul care este pus la baza relaţiilor sociale. El menţionează că întrun stat democratic, puterea se îngrijeşte de binele tuturor, iar în formele monarhice sau aristocratice de stat puterea apără interesele minorităţilor, de aceea nu dau garanţii împotriva abuzului de putere.

Alexis de Tesqueville (n. 29 iunie 1805 la Verneuil-sur-Seine (Ile-de-France); d. 16 aprilie 1859 la Cannes) este reprezentantul regimului aristocratic care nu acceptă schimbarile democratice. Toate laudele aduse aristocraţiei sunt aduse in lucrarea „Despre regimul vechi". Mai tîrziu după 20 ani de cercetare a realităţii americane, în lucrarea „De la Democratie en Amerique" şi „ L'ansien regim et la revolution", el îşi expune ideile asupra funcţionării mecanismului democratic al puterii de stat. Cu toate ca se trage dintr- un regim aristocratic, el recunoaşte avantajele regimului democratic. Alexis de Tosqueville menţionează că „ regimul democratic solicită un cetăţean liber, economie de piaţă şi democraţia se dezvoltă influenţîndu-se reciproc pozitiv. Iată de ce în democraţiile occidentale economia de piaţă şi-a demonstrat eficienţa".

Herbert Spencer (27 aprilie 1820 - 8 decembrie 1903) a fost un faimos sociolog, psiholog şi gânditor britanic. El este adeptl liberalismului burghez şi autorul concepţiei organiciste despre stat. El face analogie între corpul biologic şi cel social, adica statul. El spune că ambele fenomene apar, se dezvoltă şi dispar. Ambele au ca caracteristică doua procese: diferenţierea şi specializarea. Diferenţierea constă în dezvoltarea de la similar la divers, iar specializarea este definită drept unirea indivizilor în grupuri, care îndeplinesc o anumită funcţie. Astfel se formează clasa dominantă care îndeplineşte cle mai importante funcţii în stat şi clasa de jos sau robii care produce tot ce este necesar pentru întreţinera statului. Spencer mai evidenţiază şi doua epoci istorice cărora le coresund două tipuri (forme) de stat: primitiv (militar) şi superior (industrial). Primul se bazează pe forţa războiului şi dezvoltarea instituţiillor militare, iar al doilea se întemeiază pe menţinerea păcii, respectarea drepturilor, libertatea şi egalitatea oamenilor.

Unul dintre cele mai însemnate personalităţi din ştiinţa politică este Max Weber (n. 21 aprilie 1864 - d. 14 iunie 1920) a fost un economist politic şi sociolog german, fiind considerat unul dintre fondatorii studiului modern al sociologiei şi administrării publice. El elaborează 3 teorii:

1. Despre legimitatea puterii
2. Despre lideri

2. Despre democraţia plebiscitară.

I. Max Weber descrie 3 forme de legimitate politică: tradiţională, legală şi carismatică. Dominaţia tradiţională este caracterizată de conservatorism, de transmiterea puterii prin moştenire, de un grad redus de eficienţă. Dominaţia legală îşi edifică sistemul politic prin respectarea legii, prin alegeri. Acest sistem e eficient cind aleşii poporului sunt profesionişti. Max Weber definşte carisma ca mod de organizare a unui proces în care omul îşi impune voinţa sa celorlalţi prin entuziasmul său, fără să fie observat.

Weber deosebeşte legimitatea şi legalitatea puterii. El menţiona că „o putere este legitimă atunci cînd toate deciziile luate de ea sunt susţinute de mase. O putere este legală în cazul cînd deciziile şi acţiunile ei nu contrazic legislaţiei în vigoare. O putere legitimă tot timpul este şi legală, iar o putere legală nu e neapărat legimită".

II. Teoria despre lideri ne deosebeşte 3 tipuri de lideri: autoritar, liberal şi carismatic. Liderul autoritar are o voinţă şi un caracter bine pronunţat. Are o părere proprie asupra tuturor lucrurilor. Are un anturaj restrîns cu care discută majoritatea problemelor, dar hotărîrea o ia tot el singur, asumîndu-şi astfel toată responsabilitatea. Liderul liberal are un caracter şi o voinţă slab pronunţată. E destul de sociabil şi bun la suflet, dar şi receptiv la oameni, are un anturaj mai mare ca lideul autoritar şi discutînd cu ei diverse probleme, îşi poate schimba opinia. Are o oarecare teamă de responsabilitate, deaceea deciziile nu sunt mereu ale lui. Ca conducător este ineficient în cele mai multe cazuri deoarece nu are iniţiativa şi perseverenţa liderului autoritar. Liderul carismatic este un model de conducător ideal care mereu ştie ce vrea, de la cine vrea, şi mereu ştie ce face.

III: Teoria democraţiei plebiscitare a fost formulată după Primul Război Mondial, în anul 1918, la comanda burgheziei europene, ca sa linişteasca masele populare care s-au reactivat în urma revoluţiei bolşevice din 1917. Teoria aceasta presupune printre altele scoaterea cenzului de avere în dreptul electoral şi explicarea responsabilităţii votului. Rezultatul a fost sadisfăcător deoarece revoluţii asemănătoare în Europa ca în Rusia nu au fost.

3. Şcolile politologice contemporane

În sec. XX, în perioada a doua şi a treia de dezvoltare a ştiinţei politice contemporane, se evidenţiază numeroşi savanţi ca R. Wright, R. Dali, C. Mencet, D. Sartoni, R. Darendorf, R. Aron, M. Duvenger, H. Burdeau, M. Krozal etc. Toţi aceşti savanţi au influienţat îndeosebi de formarea si dezvoltarea şcolilor politologice, printre care cele mai impunătoare sunt şcoala anglo-americană, şcoala franceză, şcoala germană, şcoala italiană etc.

Şcoala anglo-americana

O personalitate însemnată a acestei şcoli a fost R. Dali. El studiază premisele apariţiei poliarhiei, care este comparată cu societatea caracterizată de un nivel relativ înalt al veniturilor şi bogăţiei pe un locuitor al populaţiei, o creştere stabilă a veniturilor şi bogăţiilor pe o perioadă îndelungată, un nivel înalt al urbanizării, comparativ puţin numeroasă, dar rapid micşorîndu-se partea populaţiei ocupată în agricultură, un sistem economic în care cu producerea sunt ocupate în principal firmele autonome care se orientează atît la pieţele naţionale, cît şi internaţionale; oameni destul de mulţi cu studii superioare etc. Autorul se întreabă „cum să definim societatea atît de favorabilă pentru poliarhie?" Tot politologul răspunde: liberală, burgheză, capitalistă, societatea clasei mijlocii, comercială, contemporană - postcontemporană, de concurenţă, orientată la piaţă , deschisă. Ce ţine de democraţie, în lucrarea „ Premisele apariţiei şi afirmării poliarhiei", autorul pune în discuţie gradul de democratizare a vieţii publice. Prognozînd perspectivele democratizării lumii contemporane, R. Dali susţine că păstrarea în ţară a instituţiilor poliarhiei este posibilă dacă:

• Mijloacele constrîngerii violente sunt neutralizate;
• Dacă există o societate contemporană pluralistă modernizată;
• Dacă este o cultură omogenă, liderii au reuşit să creeze mecanisme consociative de coordonare a conflictelor subculturilor;
• Dacă culturile politice şi convingerile cetăţenilor, ale activiştilor politici susţin instituţiile poliarhice;
• Dacă n-are loc un amestec din partea unei puteri străine.

În concluzie el menţionează ca poliarhia poate exista doar într-un stat unde exista cultura politică.

Un al reprezentant al acestei şcoli este Samuel Phillips Huntington (n. 18 aprilie 1927, New York City, New York - 24 decembrie 2008, Martha's Vineyard, Massachusetts) a fost un politolog american, cunoscut pentru teza sa referitoare la ciocnirea civilizaţiilor şi supranumit "Machiavelli al vremurilor noastre". El are o activitate în domeniu destul de largă, fiind de exemplu Directorul Institutului de Cercetări strategice a Universităţii din Harvard. În lucrarea „Confruntarea civilizaţiilor", dar şi în altele, el abordează problema teoriei politice mondiale desfăşurate în perioada ce urmează războiului rece. El se întreabă „oare ce urmează? Ce ne aşteaptă în viitor dacă suntem martorii intensificării relaţiilor dintre diferite civilizaţii şi în acelaşi timp a aprofundării deosebirilor dintre ele?". El nu dă un raspuns direct, însă il putem regasi prin alte vorbe, prin alte contexte ale părerilor sau lucrărilor sale. Mulţi savanţi iau des cont de tezele expuse de Huntington cu privire la globalizare sau geopolitică.

Alt nume sonor în ştiinţa politologică anglo-americană este Ch. R. Wright, studiază masele şi modul de informare a maselor în contextual vieţii politice. Mijloacele de comunicare în masă pot iniţia acţiuni sociale organizate, demascând condiţii care sunt în dezacord cu morala publică. Mass-media contribuie la respectarea normelor sociale şi participă la regularizarea funcţionării societăţii, la întărirea controlului social. Această funcţie este mai evidentă în societăţile urbanizate unde anonimatul slăbeşte detectarea şi controlul informal. Condamnarea publică a actelor deviante îi face pe oameni să simtă nevoia de a lua atitudine împotriva acestor acte. Întărirea controlului social formal şi informal ca efect al media are, totodată, şi un scop preventiv. - Funcţia anormală de narcotizare - Este mai puţin luată în seamă decât celelalte două funcţii. Se presupune că nu este în interesul societăţii complexe moderne ca mase largi ale populaţiei să fie apatice şi inerte din punct de vedere politic. Expunerea la valul de informaţii poate să servească mai curând la narcotizarea decât la stimularea cititorului sau ascultătorului mediu. Mass-media a ridicat nivelul de informare a unor mase largi de oameni. Totuşi , făcând abstracţie de intenţie, doze crescânde de comunicare de masă ar putea transforma energiile oamenilor dintr-o participare activă într-o cunoaştere pasivă. Analizând această disfuncţie, Ch. R. Wright evidenţiază următoarele aspecte esenţiale: informaţiile abundente referitoare la ameninţările mediului pot spori angoasele audienţei în locul efectului normal de avertizare; abundenţa strivitoare a informaţiei poate genera tendinţa de izolare: copleşit de informaţii, individul poate reacţiona paradoxal orientându-şi atenţia spre probleme şi aspecte ale vieţii private, asupra cărora poate avea o mai mare putere de control; mediatizarea excesivă poate conduce la apatie politică, deoarece "cetăţeanul informat" nu este, în toate cazurile, şi un "cetăţean activ" politiceşte. În opinia lui Wright, politicianul trebuie să ştie ce mîncare informaţională să io ofere omului de rînd, dacă vrea să obţină de la el sprijinul necesar ca sa obţină sau să menţină puterea în mîinele sale.

Şcoala Franceză

În general şcoala franceză se specializează pe studierea regimurilor politice.

Reprezentanţii săi au desfăşurat teoria legitimităţii infrastructurii partinice. Un reprezentant al acestei şcoli franceze este M. Duverger (n. 5 iunie 1917) care este un jurist, sociolog şi politician cu renume mondial. El care în lucrarea "Partidele Politice", demonstrează că apariţia şi afirmarea partidelor politice merge paralel cu asa fenomen ca afirmarea parlamentarismului şi a democraţiei reprezentative. El crede că partidele politice apar datorita procedurilor parlamentare. De exemplu principiul alegerii a crat condtiţii pentru concurenţa diferitor mişcări şi interese care ulterior s-au unit în partide pentru atingerea scopurilor. El critic mult fascismul, deoarece după părerea lui, anume acest regim a fost cel mai inegal din foarte multe puncte de vedere, nu respecta drepturile şi libertăţile omului, nu crea premise favorabile pentru concurenţă liberă, persista discriminarea, represarii, deportări, violenţă etc.

În ce priveşte guvernarea, el înţelege prin acest termen un exerciţiu de influenţă şi control prin lege şi contrîngere asupra cetăţenilor unui stat. El evidenţioază mai multe feluri de guvernare: tradiţională şi neconstituţională; guvernare absolută şi limitată; guvernare politică şi nepolitică. El consider că cel puţin la început puterea este limitată de constituţie. Multe guverne pretend a fi mai mult sau mai puţin constituţionale, ceea ce se reflecta în Constituţia acelei ţări.

Un alt reprezentant al şcolii politologice franceze este Georges Burdeau (n. 1905, d. 1988) fost jurist, sociolog şi politolog; care în lucrarea "Democraţia" susţine că: "democraţiile numite occidentale, sunt pluraliste în sensul strict noţiunii, ele apreciază natura şi varietatea sociologică a mediului politic, ele evidenţiază valoarea eminamente responsabilă a autonomiei fiecărei persoane umane. Acest pluralism este aşadar, concomitent social şi spiritual...".

Potrivit sociologului francez Burdeau(Tratat de stiinta politcă, Paris, 1966), primele manifestări ale puterii au apărut în faza trecerii de la societăţile primitive, egalitare în care autoritatea aparţinea unui şef comunitar, cu prerogative tradiţional-cutumiare, la societăţile divizate, inegalitare, unde grupurile sociale apărute impun, în actul conducerii, reguli dictate de interese specifice, rezultate din poziţiile lor sociale diferite: „În societăţile politice vine un moment în care calitaţile personale ale unui sef, oricât de considerabile ar fi ele, sunt neputincioase în a explica autoritatea pe care o exercita. Conştiinţa politică a guvernanţilor, devenita mai exigenta, refuza sa considere că orice organizare sociala se bazeaza pe voinţa unei singure persoane. Coincidenţa între ideile şefului si aspiratiile masei nu mai este suficientă pentru a fundamenta puterea sa faţă de grup". Georges Burdeau a încercat, să demonstreze că trecerea de la puterea politică individualizată la cea statală s-ar fi datorat modificării de către guvernanţi a modului de transmitere a autorităţii, ca urmare a necesitaţii de a gestiona dezechilibrele şi instabilitatea produse de dezvoltarea

rapidă a societăţii: prin intervenţia guvernanţilor, statul a devenit, la un moment dat, titularul puterii, producându-se astfel o disociere între individ si autoritatea pe care o exercita. Apariţia puterii politice (statului) ar fi condus, pe cale de consecinţă, la micşorarea sau aplanarea rivalitaţilor alimentate de competiţia sociala. Se cuvine remarcat caracterul speculativ al concepţiei sociologului francez, care presupune că evolutia vieţii politice si a puterii s-au produs în conformitate cu o aşa-numita cauză internă a acestora, situaţie neconformă cu realitatea. De fapt, apariţia statului a fost cauzata de fenomene exterioare relaţiilor politice propriu-zise: ea nu a pus capat rivalitaţilor pentru putere, care, dimpotriva, s-au amplificat, si nici nu a determinat o rezolvare a conflictelor sociale, oferind doar grupurilor dominante instrumentul eficace al supremaţiei lor politice.

Un alt reprezentant al acestei şcoli este Raymond Aron (s-a nascut la 14 martie 1905 la Paris) a fost un filosof, sociolog si politolog evreu francez. În 1963 a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice (Académie des Sciences Morales et Politiques). A murit în 1983, lăsând o operă bogată în care a respins cu fermitate ideologiile totalitare şi a căutat explicaţii pentru atracţia maladivă pe care comunismul a exercitat-o asupra intelectualităţii franceze.

El în lucrările sale studiază destul de mult regimurile politice, modul de funcţionare a lor, puterea etc. Puterea politică se defineşte prin capacitatea de a lua decizii si stabilirea, modificarea legilor. Functia executivă sau politică este ceea ce juriştii numesc executiv si legislativ. Aceste două tipuri de funcţii sunt exercitate de doua tipuri de oameni, întruchipate în două organizaţii: funcţionarii si birocraţia, pe de alta parte oamenii politici si sistemul electoral.

Sistemul politic determină raporturile între cei guvernaţi si guvernanţi, stabileşte modul de cooperare al oamenilor in gestionarea afacerilor publice, orientează acţiunea statului, organizează înlocuirea guvernanţilor. Sistemul politic este cel care ne va permite să recunoaştem trăsăturile originale, specifice fiecărui regim.

De cînd mai multe partide au dreptul de a exista în mod legal, ele sunt în mod inevitabil in competiţie pentru exerciţiul puterii. Fiindca există mai multe partide în concurenţă, trebuie emise reguli cărora să se desfăşoare această concurenţa. Scriitorul prezintă două tipuri de

regimuri politice: cu partid monopolist si cu partiduri multiple. Precizează în unele lucrări în egală măsură că este vorba despre doua tipuri ideale. Vorbeşte simultan despre pluralitatea partidelor , regulile constituţionale ale alegerii guvernanţilor, caracterul constituţional al exercitării autoritaţii.

Apare o a doua categorie de regimuri cu partid monopolist : partidul fascist, care nu urmărea iniţial răsturnarea ordinii sociale. Esenţa ideologiei fasciste era afirmarea autoritaţii statului, necesitatea unui stat puternic.

R. Aron considera că „Partidele sunt esentiaţe pentru îndeplinirea unei funcţii a tuturor regimurilor politice, alegerea guvernantiilor. Legitimitatea traditionala dispare. Principiul legitimitatii pe care il reclama astăzi aproape toate regimurile este democratic. Filosofia clasică a stabilit intotdeauna o clasificare a regimurilor dupa numărul deţinătorilor suveranităţii: monarhia - unul singur deţine suveranitatea, oligarhie - mai mulţi deţin suveranitatea, democraţie - toţi sau poporul deţine suveranitatea. Puterea poate fi exercitată intr-o maniera contituţională, fără partide multiple sau democratizare".

Raymond analizează regimurile de democraţie occidentală, regimurile pluraliste- constituţionale. In acelaşi timp prezintă comparaţiile posibile între diferitele exemple de regimuri pluraliste.

Regimurile constituţionale-pluraliste sunt oligarhice la fel ca toate regimurile politice, dar mai puţin decît majoritatea regimurilor cunoscute. În acest sens el se întreba: "Cei care exercita funcţiile cele mai importante din punct de vedere politic nu sunt ei insăşi oameni care deţin poziţiile cele mai importante din punct de vedere social?". Deasemenea el analizează problema coruperii regimurilor constituţionale-pluraliste şi a formulat trei ipoteze: autodistrugere, vulnerabilitate crescîndă a regimului, absenţa unei evoluţii orientate într-un sens determinat. La nivel politic, regimurile slăbesc datorita uzurii, dar se consolidează datorita obişnuinţei.

Şcoala germană

Şcoala politologică germană îşi concentrează potenţialul intelectual asupra investigaţiilor sistemului politic. Reprezentanţii acesteia au explicat problemele funcţionării societăţii civile şi a statului de drept.

Poate cea mai marcantă personalitate din politica germană din sec XX este Ralf Dahrendorf (n. 1 mai 1929 în Hamburg — d. 17 iunie 2009 în Köln), ocazional sub pseudonimul Wieland Europa, a fost un sociolog şi politician germano-britanic. În timpul regimului hitlerist din Germania, a fost arestat împreună cu tatăl său pentru activităţi anti- naziste. A fost preşedinte al Deutsche Gesellschaft für Soziologie, membru al Bundestagului german, secretar de stat parlamentar la Ministerul de Externe al Germaniei, membru al Comisiei Europene şi director al London School of Economics and Political Science., co-fondator al Universităţii Konstanz şi membru al House of Lords de la data de 15 iulie 1993. În Camera Lorzilor a deţinut titlul de Lord Dahrendorf, conform tradiţiei britanice. În lucrările sale a criticat viziunea marxistă a luptei claselor sociale.

Ralf Dahrendorf în cercetările sale se preocupa destul de mult de clasele sociale, clasele politice, libertate şi alte fenomene politice. Este destul de interesantă discuţia lui Darendorf privind legătura dintre teoria claselor şi cea a elitelor. R. Dahrendorf susţine următorul punct de vedere : "Clasele determină, probabil, energia şi direcţia schimbării sociale. Ele nu pot fi neglijate, iar conţinutul intereselor pe care acestea se construiesc oferă indicii despre direcţia în care se mişcă lucrurile. Totuşi cineva trebuie să traducă aceste interese în acţiuni şi să pună lucrurile în mişcare." Dacă elitele nu conştientizează rolul pe care trebuie să-l joace, schimbarea se produce într-un singur sens şi într-un ritm mult prea lent ceea ce poate conduce la puternice conflictualizări în momentul în care se risipeşte cu totul capitalul de încredere şi de speranţă.

În viziunea lui Ralf Dahrendorf, clasa este unul din grupurile sociale existente într-o societate dată, delimitat nu atît de raportul fata de proprietate, cît de gradul în care controlează distributia autorităţii.

După părerea lui, putem considera că politica se face la nivelul instituţiilor iar procesele economice se desfăşoară în cadrul constituit de legile pieţei. Din combinarea economiei cu politica se realizează poziţionarea cetăţenilor în spaţiul societal. Oricît de mult s-ar încerca obţinerea egalităţii tuturor din punct de vedere al posesiei de bunuri materiale nu se poate realiza egalitatea tuturor din punctul de vedere al relaţiilor de putere, a influenţei, a poziţiei. O clasă de mijloc numeroasă generează stabilitate şi echilibru din punct de vedere economic şi creează perspectivele unei confruntări normale pentru accesul la "bunurile poziţionale"^[2].

Simplificînd, clasa socială ar putea fi privită ca potenţială generatoare de conflicte, de interese între cei care au acces la resurse şi cei care nu au acces. Clasa de jos, cu situaţii de munca şi de piaţă mai puţin avantajoase, manifestă tendinţa de a favoriza un anumit mod de redistribuire a veniturilor şi a bogăţiei precum şi o creştere a intervenţiei guvernamentale în garantarea salariilor şi a locurilor de muncă care se transferă politic în tendinţa de a simpatiza cu partidele de stânga. Clasa de mijloc, în schimb, preferă să conserve starea de lucruri şi se orientează spre dreapta spectrului politic.

Dar într-o societate în care practic clasa de mijloc este slab reprezentată se observă o polarizare puternică a stîngii şi a discursului de stînga chiar a unor partide care se consideră mai degrabă de centru sau centru dreapta. De altfel dreapta este practic foarte slab reprezentată ceea ce era de aşteptat datorită polarizării claselor sociale. Dahrendorf menţiona: „Întrebarea la care va trebui să răspundem în viitor este legată de modul în care se va armoniza un vot care probabil va aduce stînga declarată la putere cu măsurile liberale pe care aceasta va fi nevoită să le ia în contradicţie totală-cel puţin pe termen scurt- cu speranţele votanţilor săi".

Dahrendorf analizează inclusiv problema conflictelor: în opinia sa, principala sursă structurală a conflictelor nu este inegala distribuţie a proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, ci inegala distribuţie a autorităţii între indivizi şi grupuri. De aici rezultă un conf1ict de interese între cei care exercită autoritatea şi cei care i se supun. Dacă Marx a considerat şi analizat un singur caz de conflict social, şi anume lupta de clasă, Dahrendorf, în schimb, a redus toate conf1ictele sociale la conflictul de autoritate. În plus, el a analizat conflictele sociale după două scări: a intensităţii şi a violenţei. Intensitatea se referă la suma de energie angajată în conflict, la presiunile si emoţiile declanşate, la importanţa acordată victoriei. Violenţa ţine de mijloacele folosite pentru exprimarea ostilităţii şi combaterea opozanţilor. Intensitatea descreşte în măsura în care grupurile de interes se pot organiza şi pot astfel exprima ostilitatea prin intermediul organizaţiilor lor, în care distribuţia autorităţii si puterii politice nu coincide cu cea a celorlalte avantaje economice şi sociale (bogătie, prestigiu, cultură) şi în care structura acestora este destul de deschisă pentru a permite o anume mobilitate socială. Violenţa conflictelor descreste şi ea în măsura în care grupurile de interes se pot organiza, în care cei lipsiti de putere politică beneficiază măcar de unele avantaje economice si sociale şi în care conf1ictele sunt efectiv reglementate (părtile în conflict se cunosc, se acceptă, se conduc după unele reguli comune în relaţiile mutuale). De aici rezultă că o revolutie va fi cu atît mai radicală cu cît intensitatea conflictului este mai mare şi cu atît mai bruscă cu cît conflictul este mai acut. În rea1itate,spunea politologul, revoluţiile adevărate sunt rare în istorie.

Trebuie menţinută într-o societate contemporană o normalitate în toate ramurile ei fundamentale. Ceea ce regretatul politolog Ralf Dahrendorf numea normalitate constituţională implică un consens asupra binelui public între forţele democratice de stînga, de centru şi de dreapta. Un asemenea consens se întemeiază pe respingerea totalitarismului, în ipostazele sale gemene, cea fascistă si cea comunistă.

Ralf Dahrenrendforf a preluat „problema germană", în lucrarea „Societate şi democraţie în Germania" (1967), abandonînd explicit vechea tradiţie a reflecţiei de sine după postularea prealabilă a specificului, în favoarea universalismului şi punînd întrebarea cheie: „ce ar trebui să se petreacă încît democraţia liberală să fie posibilă în Germania?". Căutînd un răspuns la această întrebare, el a restabilit ponderea vieţii intelectuale, chiar filosofice, în configurarea realităţilor sociale. Ceea ce se petrece la masa scrierilor filosofice este un simptom al celor ce se petrec în cabinetele de decizie, parlamente, campanii electorale, după cum atitudinile cognitive şi conceptualizările ce ajung să controleze viaţa unei societăţi se regăsesc în evoluţia ei. Dacă lucrurile sunt privite în această optică atunci - argumentează Dahrendorf - trebuie spus cu claritate că resursele intelectuale, în sens larg culturale, ale liberalizării Germaniei şi ale ataşării ei, prin aceasta, la valorile lumii libere, au fosat multă vreme insuficiente. El mai menţiona: „ Există o atitudine experimentală care permite oricărui să propună noi soluţii, dar respinge orice pretenţie dogmatică de adevăr. Există o îndoială care caută să construiască stavile în jurul celor aflaţi la putere, mai curînd decît punţi pentru ei. Există un spirit competitiv care poate duce la progres numai dacă exista o luptă pentru predominanţă în fiecare domeniu. Există o concepţie asupra libertăţii care susţine că omul este liber numai dacă atitudinea

experimentală în cunoaştere , competiţia forţelor sociale şi insitituţii liberale se combină. În competiţia Germania, atitudfinea experimentală a fost marginalizată înăuntrul căutării aproape obsesive a condiţiilor „armoniei naţionale" şi ale unui specific mai mult postulat. Cum se explică acest fapt?"

Dahrendorf respinge, pe drept, recursul la cadrele arhetipale, la istoria dilthezană a spiritului, la un pretins „caracter al poporului german". El spunea „din punct de vedere al metodologiei, eronarea specificităţii nu este mai bună decît cea a generalităţii; nici una dintre ele nu nu ajută să atingem o înţelegere satisfăcătoare a problemei germane". El se concentrează asupra mentalităţii care a penetrat organizaţiile vieţii sociale. În tradiţia relevantă social a culturii germane, de prea multe ori iniţiativa individuală, experienţa condiţiilor factuale ale vieţii, critica cetăţenească a instituţiilor au fost desconsiderate pînă acolo încît modernizarea instituţională a fost socotită un pericol pentru unitatea naţională. „Astfel s-a prpdus aici o coaliţie a ceea ce era învechit şi a ceea ce era neliberal împotriva modernităţii şi a liberalismului, iar ideologia germană a armoniei interne, ca fapt sau ca ţintă a direcţiei, a servit ca program corespunzător de apărare." Viaţa intelectuală, în fapt intelectualii, au avut şi au un rol proeminent în a stabiliza o situaţie sau în a o schimba, căci ei pot canaliza, pe o direcţie sau alta, resurse care rămîn, oricum am lua lucrurile, esentiale in evoluţia unei societăţi. „Dacă intelectualii reuşesc să îndeplinească sarcina lor critică neobişnuită, aceasta va fi un simptom al progresului societăţii germane pe calea către o Constituţie a libertăţii".

Un al iminent personaj care a influenţat ştiinţa politică germană, a fost Jürgen Habermas (n. 18 iunie 1929 în Düsseldorf) care este un filozof şi sociolog german, care a devenit cunoscut mai ales datorită lucrărilor sale în filozofia socială. A fost asociat cu Şcoala de la Frankfurt. A conceput teoria activităţii comunicative (Theorie der kommunikativen Handlung). În lucrările "Schimbarea structural a sferei publice" (1965), "Teorie şi Praxis" (1968), "Teoria acţiunii communicative" (1983), Habermas a lucrat explicit ca să aducă scriile sale teoretice şi politice într-o relaţie mereu strînsă unele cu altele. Universalimul ce se află în inima teoriei habermasiene rămîne o abstracţie goală dacă nu poate fi reconstruit înăuntru contextului unei lumi concrete a vieţii; el nu poate fi, astfel, disociat de destinul particular al mentalităţilor universal - ceea ce Habermas numeşte 'patriotism constituţional' în Republica federala.

Întreaga reflecţie a lui Habermas este pelucrarea la un nivel intellectual foarte calificat a articulării unei conştiinţe de sine universaliste în Germania postbelică, chiar pe solul particularităţilor cultural şi istorice. Observaţia sa profundă, aflată în startul analizelor sale, este că "universalismul" este el însuşi nu atît o valoare oilitică concretă cît o mentalitate împărtăşită în mod colectiv; un simţ aş solidarităţii ce ocupă spaţiul public, care este dinstinct de instituţiile politice sau economice. Este o reţea nelocalizată de competenţe; abilitatea de a aborda propriile nevoi şi interese în mod reflective, de a lua poziţia altuia cel puţin în măsura în care cineva vrea să recunoască că nevoile altuia sunt cel puţin potenţial legitime; că cineva atribuie valoare şi comprehensibilitate nevoilor şi intereselor altuia".

Despre democraţie, Habermas spune că este o valoare dependent de organizarea economic, legislaţie, cadru instituţional, dar şi de convingerile şi percepţiile motivatoare de acţiune a oamenilor. Ea se justifică fie prin principia, fie prin utilitatea ei, fie prin ambele. Dar democraţia nu este compatibilă cu orice atitudine cognitivă. Este prejudecata unor stadia cultural immature aceea că democraţia este o formă de convieţuire ce poate fi susţinută, la rigoare, cu orice. Scepticismul - concepţia după care nimic nu poate fi cunoscut cu siguranţă - nu implică, de pildă, ăn mod necesar, democraţie. Căci, "dacă scepticismul este adevărat atunci orice opinie morală este la fel de bună ca şi oricare alta, iar orice evaluare asupra procedurilor de adoptare a deciziei este la fel de bună ca oricare alta". Nivelînd implicit opiniile, scepticismul nu mai permite evaluarea lor. Or, democraţia presupune o cunoaştere, chiar dacă aceasta este legată de egalitatea celor ce opinează şi de diversitatea experienţelor şi evaluărilor lor. Acest argument are forţă, de asemenea, împotriva emotivismului şi elativismului. El este eficace şi contra autonomismului - concepţia după care individual este autonom şi, prin aceasta, deasupra oricărei constringeri. Aşa cum a observant şi Kant, la propriu, autonomia înseamnă "auto" şi "nomos", adică să îţi dai legea singur, dar să-ţi dai o lege pe care poţi conta tu în raport cu ceilalţi, şi oricînd, alţii în raport cu tine.

El mai menţiona: "Împrejurarea că anumite resurse cultural sunt indispensabile democratizării a fost încă odată confirmată de 1989 şi anii ce au urmat. Înlăturarea comunismului în Europa Centrală şi Răsăriteană, atît cît s-a făcut şi în gradul în care s-a făcut (cu diferenţe evidente între ţările regiunii), a fost posibilă, desigur, datorită epuizării economice a "socialismului real", fermităţii occidentale, avansului military al NATO, eroziunii credinţei în reformabilitatea sistemului, dar trebuie adăugat, şi datorită acţiunii unor grupuri de intelectuali".

Şcoala italiană

Şcoala italiana de ştiinţe politice a existat independent, dar dupa cum am menţionat, a fost influenţată şi de alte şcoli, printre care de exemplu şcoala franceză, unde după modelul francez, în anul 1875 s-au pus bazele Şcolii de Ştiinţe Sociale „Cesare Alfieri" din Florenţa. Una din cele mai însemnate concepte din politologie în general, „Teoria Elitelor" a fost formulată de reprezentantii italieni Mosca şi Pareto.

Teoria elitelor, formulată la începutul secolului de sociologii italieni V. Pareto şi G. Mosca, apărea ca reacţie împotriva unidimensionalei viziuni marxiste asupra claselor sociale şi a puterii. Criticând fundamentul concepţiei marxiste, conform căruia puterea politică nu reprezintă decât consecinţa firească a dominaţiei economice exercitate de clasa care deţine mijloacele de producţie, reprezentanţii "şcolii elitiste italiene" propun o nouă abordare, care va face carieră nu doar în sociologie, ci şi în celelalte ştiinţe sociale.

Astfel, Vilfredo Pareto (1848-1923) dedică un întreg capitol din al său "Trattato di sociologia generale" (1916) celei ce s-ar putea numi "classe elette". Se postulau acum observaţiile lui Gaetano Mosca (1858-1941) din "Elementi di scienza politica" (1896), cu privire la existenţa şi importanţa, în orice tip de societate, indiferent de regimul politic (fie acesta monarhic sau republican) sau de cel economic (capitalist sau socialist), unui grup redus de persoane care exercită o dominaţie incontestabilă asupra societăţii respective.

În tratatul său, Pareto definea elitele din două perspective pe cât de diferite, pe atât de complementare. Pe de o parte, dintr-un punct de vedere strict statistic, elita semnifică acea categorie socială cuprinzând indivizii cei mai apreciaţi în domeniul lor de activitate. Se poate astfel vorbi de o elită diplomatică, religioasă, politică sau chiar interlopă. A doua abordare paretiană este, însă, cea care s-a impus şi anume cea bazată pe exercitarea puterii. Apărea acum importanta distincţie dintre elita guvernantă (dominantă) şi cea guvernată (dominată), prima desemnând ansamblul indivizilor care participă direct sau indirect la luarea deciziilor ce privesc întreaga comunitate.

Monopolizarea puterii este rezultatul formei superioare de organizare a păturii superpuse care, acţionând coordonat, îşi asigura dominaţia politică şi socială în raport cu o majoritate dezorganizată, lipsită de voinţă, de o ideologie coerentă, neavând o organizare şi un plan comun de acţiune, numit de Mosca "formula politica" .

Calităţile elitelor sunt predominant de natură materială (bani, funcţii, poziţii sociale şi politice). Factorul moral este, în bună măsură, exclus, elitele folosind orice mijloace pentru a justifica inegalitatea politică şi a-i înşela pe cei dominaţi. Incapabilă de a-şi crea un discurs original, de a se constitui într-o grupare exemplară, elita guvernantă, în accepţiunea lui Pareto, este caracterizată doar de un sistem de valori şi de comportamente latente (numite reziduuri), fundamentul coeziunii sale.

Două asemenea reziduuri (din cele şase identificate de sociologul italian) sunt cele mai importante, primul stimulând curajul şi puterea fizică, celălalt inteligenţa şi compromisul. Observând că elitele nu sunt nici stabile, nici eterne, şi că ele se substituie neîncetat unele altora, în funcţie de nevoile societăţii, Pareto formula celebra "teorie a circulaţiei elitelor".

Astfel, evoluţia societăţilor era explicată prin alternanţa a două tipuri de elite, numite metaforic (după Machiavelli) "lei" şi "vulpi". Geneza oricărei societăţi era rezultatul acţiunilor violente ale "leilor" (indivizi caracterizaţi prin predominanţa primului tip de reziduu, înclinaţi către folosirea metodelor radicale pentru instaurarea ordinii, eliminarea corupţiei şi a anarhiei). Odată stabilizată situaţia, scade necesitatea exercitării calităţilor "leilor", fiind nevoie, în schimb, de mai subtilele abilităţi ale "vulpilor", de corupţia şi de şiretenia acestora. Este perioada în care cel mai eficient dintre guvernanţi este "cel ce cunoaşte cel mai bine arta de a-şi slăbi adversarul prin corupţie, de a recupera prin fraudă şi înşelăciune, ceea ce părea a fi cedat la presiunea forţei". Stăpânirea "vulpilor" continua până atunci când haosul, corupţia şi lipsa de perspectivă a societăţii respective devin atât de evidente, încât determină repunerea în valoare a aptitudinilor autoritare ale "leilor". "Aristocraţiile nu dăinuie... Indiferent de cauze, este incontestabil că după un anumit timp ele dispar. Istoria este un cimitir de aristocraţii."

Dispariţia elitelor este explicată de Pareto atât funcţie de criterii demografice, cât şi psihologice. Se introducea ,astfel, termenul de "circulaţie socială", semnificând trecerea indivizilor de la un grup social la altul, cu tot cu aptitudinile latente ale acestora. Pentru

perpetuare, clasa guvernantă trebuie să fie întreţinută, numeric şi calitativ, de indivizi dotaţi din păturile de la baza societăţii. Ea trebuie, de asemenea, să elimine din rândurile sale pe cei care şi-au pierdut calităţile necesare pentru a face parte din elită.

Această circulaţie a indivizilor constituie elementul determinant al stabilităţii unei societăţi, absenţa sa generând mişcări sociale profunde. În funcţie de viteza de circulaţie şi de deschiderea clasei guvernante către receptarea elementelor capabile din păturile supuse, schimbarea capătă forme evoluţionare (dacă rata de schimb este suficientă pentru absorbţia indivizilor care pot pretinde puterea) sau revoluţionare. "Revoluţiile se produc pentru că, fie din cauza unei încetiniri a circulaţiei elitelor, fie dintr-o altă pricină, elemente de calitate inferioară se acumulează în straturile superioare. Aceste elemente nu mai posedă reziduurile capabile să le menţină la putere, şi ele evită să facă uz de forţă, în vreme ce în clase inferioare se dezvoltă elemente superioare, care posedă reziduurile necesare pentru a guverna şi care sunt dispuse să facă uz de forţă". Schema îi permitea lui Pareto să descrie linia descendentă pe care se situa burghezia europeană din acele vremuri, ca şi ascensiunea unor elite provenite din mediul muncitoresc şi socialist ("faza descendentă a libertăţii şi ascendentă a organizării").

Această circulaţie neîntreruptă împiedică formarea unei clase dominante închise în sine însăşi, cum considerau teoreticienii marxişti. Tot în contradicţie cu aceştia, se declară imposibilitatea existenţei unei societăţi lipsite de clase, postulându-se obligativitatea existenţei unei elite, a unui grup restrâns de indivizi care exercită puterea.

La jumătatea drumului între o teorie a puterii şi una socială, accentul fondatorilor cădea, cu precădere, asupra naturii necesarmente structurată ierarhic a societăţii umane, ca şi a distribuţiei inegale a puterii. Mosca recunoştea, totuşi, specificitatea sistemului democratic, în care diferitele forţe sociale se echilibrau reciproc. În pofida acestor explicaţii oarecum formale şi aistorice, teoria "şcolii elitiste italiene" a fost periodic repusă în discuţie atât de sociologi, cât şi de istorici.

Şcoala romanească

În general şcolile romaneşti de politologie au fost intens influenţate de etapa isorică la care se afla, de situaţia internaţională şi desigur, fiind influenţată şi de gindirile liberal- democratice din occident. Pînă la etapa contemporană, romanii deasemenea au participat la gîndirea politică romanească. O trăsătura a gândirii politice românesti o constituie aceea ca ea exprima specificul în care poporul român s-a format, precum si problemele cu care s­a confruntat în devenirea sa istorică, legate, mai ales, de necesitatea apărării în fata acţiunilor de cotropire străină, de păstrare şi apărare a fiinţei statale si de neam, de eliberare socială si naţională, de făurire a statului naţional unitar, de dezvoltare a unor relaţii cu alte popoare si state, în mod deosebit cu cele vecine, care, de-a lungul istoriei, au promovat o politică expansionista pe seama teritoriului românesc, mai ales din partea celor trei mari imperii: otoman, habsburgic si ţarist.

Tot ca o trăsatura distinctă de alte ţări poate fi considerată aceea ca gândirea politica româneasca, în multe momente din evolutia sa a avut o dimensiune nu numai naţionala ci si europeană. Înca din perioada medievala s-au impus raţionamentele politice ale marilor noştri voievozi: Mircea cel Batrân, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepes, Mihai Viteazul etc., privind modul de organizare si conducere politică si militară, de menţinere a fiinţei statale românesti, de neatârnare si apărare a ţarii în condiţii extrem de vitrege, Ţarile Române constituind în acelasi timp un scut de apărare pentru civilizaţia si creştinatatea europeana. Dimensiunea europeana a gândirii politice românesti se regaseşte si la Neagoe Basarab, a cărui cunoscuta lucrare "Învaţaturi catre fiul sau Teodosie", apreciată pe buna dreptate ca fiind primul manual românesc de politologie, este comparabilă cu celebra lucrare "Principele" a lui Niccolo Machiavelli, ambele lucrari aparând aproape concomitent, la începutul secolului XVI.

În galeria marilor gânditori politici din perioada feudala se încadreaza si cronicarii Ţarilor Române: Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691) si Ion Neculce (1672-1745). În lucrarile lor sunt avansate idei privind organizarea si conducerea societatii fundamentate pe elemente democrate care pentru epoca respectiva aveau o valoare inclusiv europeana.

Un loc aparte, pentru perioada moderna româneasca îl au, în legatură cu gîndirea politica, corifeii scolii ardelene, precum: Samuil Micu (1745-1806), Petru Maior (1761­1821), Gheorghe sincai (1754-1816), Ioan Budai-Deleanu (1763-1820). În gândirea reprezentantilor scolii ardelene se regasesc idei politice cu semnificatie deosebita, precum organizarea românilor într-o structura statala în perimetrul geografic stramosesc, cu forme de guvernare democratice republicane în strânsa legatura cu interesele cetatenilor, fundamentate pe lege ca principiu calauzitor.

Un rol aparte în gândirea politica moderna româneasca îl detine Ionita Tautu care a publicat la Constantinopol în 1827 un "Tratat de politica", inspirându-se în aceasta privinta din gândirea lui Montesquieu si J.J. Rousseau cât si din miscarea carbunarilor italieni. Conceptii politice importante privind organizarea si conducerea statului national modern întâlnim si la N. Balcescu, M. Kogalniceanu, Al.I. Cuza etc.

Maturitatea gândirii politice românesti de la mijlocul sec. al XIX-lea îsi va gasi relevanta în crearea în perioada urmatoare a tuturor institutiilor statului de drept, inclusiv a partidelor politice care se vor afirma pe arena vietii politice.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea si la începutul secolului XX, s-au afirmat gânditori politici de valoare deosebita cu rezonanta europeana. Trainicia gândirii politice a lui M. Eminescu rezida în afirmarea unor idei perene precum: libertate si independenta nationala, libertate sociala, apararea valorilor democratice, respect pentru personalitatea umana, responsabilitatea politica pentru destinele poporului si ale cetateanului.

Amintim, de asemenea, pentru vremea respectiva, gândirea politica a lui Titu Maiorescu, activitatea sa de om politic, cu mari implicatii în consolidarea României moderne si a desavârsirii unitatii sale statale.

În România preocuparile pentru stiinta politica se afirma cu putere sporita dupa primul razboi mondial datorita noilor cerinte aparute în urma realizarii statului national unitar, preocupari care s-au înscris în ansamblul gândirii politice europene. Printre problemele majore care au preocupat gândirea politica si ca atare stiinta politica s-au înscris cele referitoare la afirmarea statelor nationale unitare, la relatiile dintre acestea, la mentinerea noii ordini internationale consfiintita prin sistemul tratatelor de la Versailles, la stabilirea si mentinerea pacii în plan european si mondial legate în mod expres de respectarea suveranitatii si integritatii teritoriale a tuturor statelor.

Printre gânditorii si oamenii politici de marca români, de recunoastere europeana si chiar mondiala mentionam în mod deosebit pe marele istoric si savant Nicolae Iorga, cum si pe marele diplomat Nicolae Titulescu, a caror preocupari au vizat si dezvoltarea stiintei politice. Vasta opera a lui Nicolae Iorga include si studii de mare valoare referitoare la doctrinele si partidele politice în care sunt dezvoltate idei ce îmbogatesc continutul stiintei politice. De asemenea, în opera lui Nicolae Titulescu exista numeroase studii atât cu privire la realitatile politice din România, cât si la cele europene si mondiale. Astfel, întâlnim formulate idei de mare valoare teoretica si practica precum: afirmarea statelor nationale si participarea lor activa la politica mondiala, relatii între state bazate pe principiile dreptului international, rezolvarea diferendelor dintre state pe cai pasnice, realizarea unei securitati colective în Europa si în lume, inclusiv prin intermediul unor organisme internationale de genul Ligii Natiunilor a carei presedentie a fost detinuta în doua mandate de Nicolae Titulescu, drept expresie a valorii lui ca gânditor si om politic. Principala sa deviza în întreaga sa activitate teoretica, politica, diplomatica, a constituit-o triumful fortei dreptului si nu a dreptului fortei în relatiile internationale dintre state.

Contributii la dezvoltarea stiintei politice au avut-o în perioada interbelica si alti mari intelectuali precum: Gheorghe Bratianu, D. Draghicescu, D. Gusti, P. Andrei, P. Gheata, M. Djuvara etc.

Gheorghe Bratianu, mare istoric si om politic român, a avut preocupari de seama si în analiza fenomenului politic legat îndeosebi de etnogeneza si perenitatea poporului român, de situatia geopolitica a României, de importanta si rolul partidelor politice în viata tarii. Dimitrie Draghicescu, ca sociolog si socio-psiholog, abordeaza si problema stiintei politice. În opinia sa, stiinta politica ar trebui sa realizeze un studiu obiectiv si critic, o analiza sincera a aspiratiilor multiple si schimbatoare ce stapânesc vremea noastra.

În viziunea lui D. Gusti, care uneori identifica stiinta politica cu politica stiintei, stiinta politica cerceteaza realitatea politica, o explica, dar se si pronunta asupra valorii si eficientei actiunii politice analizate. Dupa Gusti "politica în mâna lui Pericle a fost arta, pe când în mâna lui Aristotel a fost stiinta", acestea nu se exclud pentru ca teoria este o practica virtuala. "Politica este stiinta creatiei valorilor sociale totale, nationale, în directia apropierii lor de idealul etic al personalitatii sociale capabila de creare", sublinia Dimitrie Gusti în "Sociologia militans" (p. 8). Uneori, la D. Gusti, conceptele de teorie, doctrina si stiinta politica se suprapun.

Citând din teoriile constitutionale ale lui Locke, Montesquieu, Rousseau, Gusti afrima ca, spre deosebire de stiintele naturale, teoria politica are vesnic tendinta de a se înfaptui; teoria politica tinde sa devina realitate, sa modifice sa modeleze realitatea pe care o cerceteaza. Pentru D. Gusti, cercetarile monografice trebuie sa aiba ca rezultat final "stiinta politica si etica natiunii". Fara îndoiala, în conceptia lui D. Gusti, daca sociologia si stiintele sociale explicative arata ceea ce este, etica prescrie ceea ce trebuie sa fie, iar politica, mijloace prin care ceea ce este se poate transforma în ceea ce trebuie sa fie. Prin urmare - afirma el -, politica si etica se ocupa de aceasta lume sociala "Asa cum ea în mod necesar trebuie sa fie".

Datorita cenzurii si represiunii comuniste, cercetarea domeniului politic nu s-a putut materializa în studii de amploare cu referire expresa la sfera politicului, aparând doar lucrari singulare sau în cadrul unor lucrari legate de alte discipline de sociologie, istorie etc. Este de remarcat si faptul ca problematica politicului cu concluzii de rigoare a fost oglindita în literatura beletristica din perioada respectiva. Trebuie mentionat ca în timpul regimului totalitar comunist, în pofida interdictiilor de libera exprimare, s-a reusit realizarea, în ansamblu, unei literaturi beletristice dintre cele mai bune din Europa, literatura care în mare parte a slujit omul.

Dupa cum se stie, în anii regimului totalitar, politologia nu s-a bucurat de atentie, ceea ce a constituit un lucru cu totul negativ, aceasta fiind denaturata si subordonata unei singure doctrine. Abia dupa victoria revolutiei din decembrie 1989, s-a constituit în România un Institut de stiinte Politice, facultate de profil, iar disciplina de politologie a fost introdusa ca materie de studiu în învatamântul superior. Încep sa apara diferite studii de politologie, cursuri universitare, eseuri etc.

În ceea ce priveşte specificul constituirii ştiinţei politice în Republica Moldova, se cere de evidenţiat că „descătuşarea politologiei" s-a produs în contextul şi sub incidenţa „liberalizării" anilor 90. La sfârşitul anului 1989, este adoptată decizia Comisiei superioare de Atestare a U.R.S.S. de a introduce politologia în grupul ştiinţelor sociale, având un rol benefic în constituirea disciplinei politologice. Astfel, au fost fondate primele catedre de politologie şi în Republica Moldova în contextul unei acute necesităţi de formare a unei autentice culturi politice participative, a mentalităţilor şi comportamentelor democratice. Astăzi în condiţiile refacerii vieţii şi sistemului politic democratic, a necesităţii formării şi pregătirii cetăţenilor, a racordării învăţământului din Republica Moldova la cel european şi universal, studiul ştiinţei politice a devenit o necesitate.

În concluzie o dată cu apariţia domeniului politic, a apărut necesitatea pentru comunităţile ajunse la un anumit nivel de dezvoltare să se organizeze în sistem politic, fără de care funcţionarea acestora n-ar mai fi posibilă. Astfel a aprut şi necesitatea de apariţie a diferitor şcoli, care prin activitatea lor, prin gîndirea profundă a membrilor acestei şcoli, aveau să influenţeze de multe ori decisiv, nu doar viaţa politică, dar şi cea socială şi economică dintr-un stat. Şcolile politologice contemporane au adus un aport imens dezvoltării şi cimentizării ştiinţei politice, cu ajutorul caruia în prezent se menţine o societate bazată pe libertate, dreptate, democraţie, egalitate şi nu în ultimul rînd un sistem politic care funcţionează pentru societate, pentru noi oamenii de rînd ai acestei civilizaţii.

Bibliografie

1. Manual de Ştiinţe politice, Ludmila Roşca
2. Biblioteca UTM, Facultatea Calculatoare,Informatică şi Microelectronică, CATEDRA ŞTIINŢE SOCIOUMANE , "Politologie - Ciclu de prelegeri pentru învăţământul cu frecvenţă redusă", Chişinău 2007.
3. " Manual de Politologie" , Prof.univ.dr. Emil RACILA, Prof.univ.dr. Calin VASLAN, ASE Romania.
4. "Introducere în ştiinţa politică", autor Aurel Piţurcă, Editura Universitaria,Craiova,2002;
5. http://www.scribd.com/doc/47727495/SOCIOLOGIA-MASS-MEDIA
6. http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/GENEZA-PUTERII- php
7. http://www.scritube.com/sociologie/ILUZIA-MARX244php - „ Eseu despre mentalităţi - o perspectovă sociologică"
8. http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/LUPTA-DE-CLASA- REVOLUTIILE31991 .php
9. http: //www.acum.tv/articol/20162
10. "Relativismul şi consecinţele sale", autor Andrei Marga, Universitatea Cluj, 2007
11. http://www.akademia.ro/articole.php?view=21
12. http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/Contributia-gandirii-politice- php - "Contribuţia gîndirii politice romaneşti la dezvoltarea politologiei ca stiinţă".

 

^[1] Manual de ştiinţă politica, Ludmila Roşca, pag 67

^[2] conform R. Dahrendorf, Conflictul social modern, p.23

În istoria politică a Europei au existat diferite organe, foruri care au avut ca atribuţie adoptarea legilor, a deciziilor de drept public cele mai importante dintr-un stat. Aceste foruri au fost denumite adunare legislativă, adunare naţională, adunare de stat, parlament sau au purtat denumiri specifice unui singur stat sau unei zone geografice (de ex. “Duma” în Rusia, “Sejm” în Polonia, “Riksdag” în ţările scandinave etc).

Prin denumirea de parlament, astăzi înţelegem în primul rând acel organ de stat care funcţionează pe bază reprezentativă, este autoritatea publică legislativă cea mai importantă. Potrivit acestei definiţii parlamentul este un organ de autoritate publică, adică una dintre purtătoarele suveranităţii statale. Deciziile luate de acesta, fundamentate pe puterea de stat, sunt obligatorii şi trebuie tratate ca cea mai înaltă formă a manifestării de voinţă statală, având un rang superior tuturor deciziilor ce pot fi adoptate de celelalte organe de stat. Parlamentele moderne au natură reprezentativă având în compunerea lor membrii aleşi, care reprezintă la rândul lor o anumită comunitate, comunitate de interese sau întreaga populaţie, care acţionează teoretic în vederea influenţării deciziilor luate în parlament în interesul alegătorilor. Desi adoptarea legilor apare ca principală atribuţie parlamentară, parlamentele moderne exercită şi o atribuţie de control asupra puterii executive, respectiv au atribuţii în domeniul adoptării şi modificării legilor fundamentale, în cazul situaţiilor de urgenţă, la ratificarea tratatelor internaţionale sau în procedura adoptării bugetului naţional.

Primele „semne” ale parlamentarismului le găsim încă din antichitatea democraţiilor greceşti şi mai apoi la Roma, unde Senatul avea un rol important în conducerea imperiului.

În Atena exista o democraţie directă, la adoptarea deciziilor de interes public putând lua parte nemijlocit, toţi cetăţenii. Cetatea era condusă de un Sfat (Boule) şi de Adunarea Poporului (Ekklesia)^[1].

Sfatul era alcătuit din 500 de membri (câte 50 de fiecare trib teritorial), desemnaţi prin tragere la sorţi, pe o perioadă de un an şi maxim 2 mandate. Pentru a deveni membru al Sfatului, o persoană trebuia să îndeplinească anumite condiţii: cetăţenia ateniană, vârsta minimă de 30 de ani şi să promoveze un examen de moralitate.

Adunarea Poporului era alcătuită de chiar societatea în totalitatea ei, mai puţin sclavii, femeile şi străinii. Adunarea putea decide prin majoritate simplă, asupra oricărei probleme de interes public. Judecăţile se ţineau în faţa unor Jurii alcătuite din 501 membri, care hotărau tot prin vot majoritar simplu. A rezistat în istorie cca 200 de ani. Ea a fost posibilă datorită faptului că numărul cetăţenilor era mic (la Adunare participau în mod obişnuit mai puţin de jumătate).          

În Evul Mediu au existat forme ale parlamentarismului în diverse comunităţi, precum cantoanele elveţiene, oraşele italiene şi cele din Nordul Europei.

Instituţia parlamentului într-o formă apropiată de cea a legislativelor din zilele noastre, a apărut în unele state din Vestul Europei în secolele XII-XIV,ca organ reprezentativ al claselor dominante (state în orânduirea feudală). Părerile specialiştilor sunt însă împărţite, unii susţin că primele şedinţe parlamentare au fost ţinute în regatele spaniole, iar alţii consideră că “primul parlament” a fost cel al englezului Simon Monfort din 1265. Din izvoarele scrise însă, rezultă că şedinţe la care erau invitaţi nu doar aristrocraţi, ci şi reprezentanţii oraşelor, au fost ţinute în 1162 în Aragonia, în 1169 în Castilia şi în 1188 în Leon^[2].

Denumirea de “parlament” se pare că a fost folosită pentru prima dată de o cronică scrisă în 1183, dar această denumire folosită frecvent şi în secolul XIII, a înlocuit mult mai târziu denumirile latine diverse (de ex. colocviu) ale adunării claselor dominante. Adunări ale aristocraţilor au apărut în secolul XIII în Anglia, în timp ce în Franţa prima adunare de acest gen a fost convocată în 1302.

 

^[1] M.L.LĂCĂTUŞ, M.P. PUŞCAŞ, Cultură civică, pag.4-7, Editura Corint, Bucureşti, 2004.

^[2] G. FABIAN, N. MIHU, E. VERESS, Parlamentul European, pag.22, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.

1: CE SUNT DEMOCRATIILE LIBERALE ?

Democratia este inteleasa ca putere a poporului ce poate fi executata direct sau indirect. In epoca moderna s-a impus democratia reprezentativa, in cadrul careia exercitarea puterii se face de catre reprezentanti alesi.

Democratia –o perspectiva istorica    

Prima democratie cunoscuta in lume a fost in orasul-stat Atena. Principala institutie era Adunarea, compusa din aproximativ 5000 de cetateni (barbati maturi). Deciziile de interes public si sentintele de judecata se luau prin vot majoritar, iar judecatile erau efectuate de un juriu care cuprindea 501 membri.

Democratia imbraca doua forme: directa si reprezentativa.

• Democratia directa presupune participarea nemijlocita a tuturor membrilor societatii la luarea deciziilor de interes public.
• Democratia reprezentativa presupune delegarea unei persoane sau a unui grup restrins de persoane alese din rindul societatii, care sa se ocupe de treburile publice si sa reprezinte in mod legal interesele societatilor.

Democratiile liberale

Democratiile liberale sunt regimuri politice bazate pe principiul pluralismului,avind ca valoare fundamentala libertatea. In secolul al XX-lea, unele state nedemocratice si-au luat numele de democratii populare. Chiar daca statele se proclama democratice si au o Constitutie, ele nu sunt insa democratii liberale daca drepturile si libertatile persoanelor nu sunt garantate si respectate in mod real.

2: VALORI SI PRINCIPII DEMOCRATICE

Democratia este regimul politic bazat pe principiul conform caruia poporul participa, direct sau prin reprezentanti, la viata politica in stat. Regimurile democratice functioneaza in baza unor valori si principii specifice.

Valorile democratice

Valorile unei societati democratice reprezinta idei si credinte considerate importante pentru membrii unei comunitati, care devin practici concrete prin comportamentul cetatenilor si al autoritatilor publice. Astfel de valori democratice sunt: libertatea, egalitatea in fata legii, transparenta, toleranta, competitia dreapta, egalitatea sanselor si egalitatea in drepturi etc.

Principiile democratiei

Principiile democratice orienteaza actiunea politica in functie de anumite valori. Pe baza lor sunt concepute si puse in practica mecanismele democratice, precum votul sau organizarea si functionarea autoritatilor publice. Astfel de principii sunt:

v Autoritatea este prezenta in relatiile dintre oameni atit in viata privata, cit si in viata publica. Autoritatea inseamna puterea legitima a cuiva de a-si impune propria vointa celorlalti. In statul democratic autoritatea este mult diferita de exercitarea puterii intr-un regim totalitar sau autoritar.

v Libertatea este capacitatea persoanelor de a actiona in conformitate cu propria lor vointa si de a alege astfel modul de actiune propriu. Intr-o societate democratica liberala, libertatea este valoarea fundamentala, dar ea este asociata cu responsabilitatea pentru propriile actiuni si cu necesitatea ca libertatea proprie sa nu fie folosita in dauna libertatii celorlalti.

v Responsabilitatea–fiecare cetatean raspunde pentru faptele sale si pentru consecintele acestora, iar cei aflati la putere trebuie sa dea socoteala celor care i-au ales sau i-au numit pentru indeplinirea mandatului lor.

v Dreptatea-respectarea de catre autoritati si de catre cetateni a normelor morale si juridice bazate pe drepturile omului si pe prevederile constitutionale.  

v Proprietetea este o relatie intre persoane si bunuri care implica posesia, utilizarea si dispozitia. Totodata, ea presupune puterea de a dispune si puterea de vinzare si donatie. In democratiile liberale, dreptul la proprietatea privata este general garantat prin Constitutie.

v Principiul pluralismului se refera la existenta mai multor centre efective de putere, in opozitie cu unul singur, precum in statele nedemocratice. Forme ale pluralismului in societatile democratice sunt pluralismul politic (mai multe partide, doctrine etc.) si religios (mai multe biserici si culte).

v Principiul separarii puterilor in stat asigura exercitarea puterii politice in mod divizat de catre mai multe autoritati publice diferite,care au functii specifice. Acest principiu previne folosirea puterii in mod abuziv.

v Reprezentativitatea-democratiile moderne functioneaza ca democratii reprezen-tative, in care deciziile politice sunt luate in numele cetatenilor de catre reprezentanti ai acestora, investiti prin vot cu increderea lor. In anumite situatii cetatenii pot depinde direct.

v Participare-democratiile participative se manifesta printr-un interes crescut al cetatenilor pentru treburile publice si prin implicarea lor concrete in luarea deciziilor care privesc soarta unei comunitati.

v Domnia legii-cetatenii unei societati democratice se supun legilor, deoarece acestea sunt elaborate, chiar daca indirect, de catre ei insisi. Intr-o societate democratica, nimeni nu este mai presus de lege, iar controlul puterii se realizeaza pe baza normelor de drept. Legile trebuie sa fie cunoscute si sa aiba stabilitate in timp.

Fragilitatea democratiei

Democratia este mult mai avantajoasa pentru viata oamenilor decit regimurile ne- democratice, dar succesul ei nu se poate produce de la sine. Ea este fragila, pentru ca este amenintata de numeroase slabiciuni. Exista riscul ca in societatile democratice sa-si faca aparitia valori, principii si mecanisme ale regimurilor nedemocratice.

3: MAJORITATE - MINORITATE  

Unul dintre principiile cele mai importante, prin consecintele sale, este cel al majoritatii, caruia, intr-o democratia liberala, i se coereaza principiul protectiei minoritatilor si respectarea drepturilor acestora.

Majoritate si minoritate

A fi in majoritate sau in minoritate implica si alte criterii decit numarul persoa-nelor care fac parte dintr-o categorie sau alta. In multe situatii, partea populatiei care detine puterea intr-o comunitate este numeric in minoritate fata de cei care nu detin puterea.

Principiul majoritatii

In orice colectivitate umana, luarea deciziilor in chestiuni de importanta publica pune probleme deosebite. Conform regulii majoritatii, decizia se ia in functie de optiunea numeric exprimata a majoritatii, ca expresie a "vointei generale". In Rominia, ca si in alte tari, Parlamentul foloseste diferite proceduri de vot pentru a obtine majoritetea:majoritatea simpla (jumatate plus unu) sau majoritatea califica-ta (cel putin trei sferturi dintre cei prezenti, doua treimi etc.).

Protectia minoritatii

Punerea in practica a principiului majoritatii, ca expresiei a vointei generale, prezinta insa riscului abuzului de putere in numele majoritatii, situatie numita tirania majoritatii. Diferiti ginditori au incercat sa gaseasca solutii practice pentru ca, pastrindu-se regula majoritatii, minoritatiile sa nu sufere. Consiliul Europei a elaborat o serie de recomandari privind protectia minoritatilor etnice in tarile membre. In prezent, protectia minoritatilor este o prioritate a Organizatiei Natiunilor Unite, a Uniunii Europene, a Consiliului Europei si a altor organisme internationale.

4: PATRIOTISMUL

Patriotismul desemneaza sentimentele si actiunile de atasament fata de tara, istorie si neam.

Patriotismul in Europa unita

Unii ginditori si politicieni sustin ca patriotismul dispare in procesul de integrare economica si politica al tarilor europene. Argumentele pentru posibilitatea manifestarii patriotismului in Europa unita ar fi urmatoarele:

v Integrarea este a structurilor economice si politice, nu a culturilor si limbilor nationale .

v Scopurile urmarite de integrarea europeana sunt de crestere a eficientei prin actiune concertata, nu de anulare a intereselor nationale.

v Masurile variate pentru imbunatatirea asistentei medicale, pentru pregatirea profesionala vizeaza toate persoanele, indiferent de etnie.

v Libera circulatie in interiorul spatiului comunitar (denumit SCHENGEN) nu are restrictii referitoare la anumite grupari nationale.

v Constituirea si functionarea organismelor referitoare la administratia locala duc la intarirea autonomiei locale.

v Aderarea la structurile europene se face numai la cerere. Nimic nu este obligatoriu. Chiar daca o tara este in Uniunea Europeana, ea nu este obligata sa aplice toate deciziile comunitare.