Instinctul puterii. Spre deosebire de multe manifestări sociale, puterea propriu-zisă, ca fenomen universal, ia naştere încă înainte de apariţia omului sau preomului şi există în afară de om, şi nu numai cu Dumnezeu, în limba religiilor, cum îşi închipuie mulţi pămînteni, ci şi în Natura nici pe departe încă cunoscută de noi, inclusiv în Natura vie. Vrem să sperăm însă, că oa­menii cu timpul vor putea înţelege profund multe lucruri. Şi, înţelegînd sub toate aspectele esenţa puterii, întreaga ei diversitate, rolul şi importanţa ei, vor putea s-o folosească în cel mai reuşit mod pentru ei, pentru toţi şi pentru fiecare dintre cei care vor avea fericirea să trăiască în timpurile viitoare.

Puterea din zilele noastre, dezvoltîndu-se într-o multitudine de specii, tipuri, forme în viaţa oamenilor, în societatea umană se îndreaptă, fară doar şi poate, spre instinctele omeneşti şi parcurge o evoluţie gigantică în funcţie de însăşi evoluţia speciei umane, generaţiilor, naţionalităţilor şi ra­selor, locurilor de răspîndire şi de trai, ţărilor şi statelor.

Puterea e zămislită în aşa fel, încît ea, încă la nivelul instinctului natu­ral, cu atît mai mult la stadiul conştientizării ei, nu numai că le hărăzeşte unora soarta de a domina, iar altora - de a se supune, ci mai contribuie şi la organizarea socială a oamenilor, la strîngerea rîndurilor şi unirea lor, la depăşirea colectivă a unor sau altor pericole comune, primejdii şi riscuri individuale, la supravieţuirea oamenilor vizavi de dificultăţile lumii încon­jurătoare, ba chiar şi în faţa pericolelor ce vin din partea altor comunităţi omeneşti.

Puterea duce la instituirea ordinii, la apariţia celor mai diverse mani­festări ca formă şi ca semnificaţie socială, imprimă eficienţă ordinii, oricare ar fi tipurile ei: familială, gentilică, tribală, economică, socială, de stat, juri­dică, constituţională, internă şi externă, naţională şi internaţională, juridi­că, poliţienească şi militară sau de altă natură.

Iată de ce viaţa omului este pătrunsă de ideea ordinii încă de pe timpul Romei antice şi pînă în zilele noastre.

Luaţi, bunăoară, legile, poveţele, preceptele moralizatoare, decretele, ordinele etc. - pretutindeni puterea se identifică, în primul rînd, nu cu dominaţia, nu cu violenţa, nu cu dictatul, ci cu ordinea, cu disciplina, cu supunerea şi ascultarea, cu conştiinciozitatea, cu administrarea, cu mane­vrabilitatea.

Puterea îi învaţă toate acestea pe cei subordonaţi, dar şi ea, la rîndul său, trebuie, bineînţeles, să însuşească toate acestea, ea însăşi trebuie să se autoperfecţioneze. în fruntea puterii trebuie să stea oameni dintre cei mai competenţi şi cei mai cunoscători, cei mai experimentaţi, cu cea mai mare autoritate, demni de a li se urma exemplul.

în societatea umană puterea a întruchipat realizările ei. Ea poate fi con­siderată, pe bună dreptate, un fenomen socio-cultural şi politico-juridic, consfinţit prin normele dreptului.

Vorbind despre problematica puterii, unii cercetători prestigioşi scriu că fenomenul puterii este, probabil, cel mai contradictoriu şi cel mai im­previzibil din viaţa socială. Caracterizarea ei spectrală cuprinde o gamă foarte largă de nuanţe fizice, cromatice şi de altă natură: putere despotică, autoritară, democratică, „sîngeroasă", elitară, birocratică etc. înseşi aceste definiţii conţin principala calitate care a prevalat în unele sau alte perioade de dezvoltare a fiecărui stat concret. Lordul englez Acton a lansat - şi ea circulă în întreaga lume - expresia proverbială: „Puterea e un rău, puterea absolută e un rău absolut". Totdeauna puterea înseamnă ordine, înseamnă menţinerea integrităţii statului, culturii, tradiţiilor lui, asigurarea activită­ţii lui vitale. Lipsa puterii ameninţă orice societate cu anarhie, prăbuşire, decădere. Just a remarcat R. Aroni: „în lipsa puterii orice putere este pre­ferabilă".

Acei care abia purced la studierea ştiinţei despre putere, ar trebui să mediteze asupra următoarelor simple noţiuni:

  • puterea (părinţilor), societăţii, statului, bisericii;
  • puterea monarhică sau republicană;
  • puterea poporului;
  • puterea personală (a monarhului, a liderului);
  • puterea colegiului (duumviratului; triumviratului);
  • puterea eligibilă, ereditară, tradiţională, uzurpată, mixtă.

în practica administrării se simte o mare necesitate a cunoştinţelor despre putere. Oamenii de ştiinţă, societatea luată în ansamblu, tot mai frecvent pun în discuţie această problemă.

Unii politologi de peste hotare au scris mult despre aureola misticii şi mis­terului care învăluie puterea, despre caracterul confuz al noţiunii de putere. Scopul nostru este să descriem pe scurt ce este puterea şi cum se exercită ea.

Noţiunea de putere provine de la latinescul „potestas", semnificînd ca­pacitatea şi abilitatea de a face ceva. Puterea este un raport volitiv între oa­meni. Ea este proprie organizării societăţii şi necesară pentru menţinerea integrităţii şi unităţii ei, înseamnă capacitatea şi posibilitatea de a exercita o anumită influenţă asupra activităţii, comportării oamenilor cu ajutorul unor anumite mijloace: voinţei, autorităţii, dreptului, violenţei.

Deţinînd puterea de stat, avînd posibilitatea să pună în acţiune organe­le statului, care dispun de cea mai eficientă forţă de constrîngere, un grup social poate să organizeze şi să conducă societatea potrivit voinţei şi inte­reselor sale. Deosebirea dintre stat şi alte instituţii politice constă în faptul că statului îi aparţine puterea supremă în societate - suveranitatea puterii de stat, precum şi astfel de mijloace de influenţă de care nici o altă putere socială nu dispune.

Puterea este identificată uneori cu administrarea. Considerăm că aceasta este o eroare. Ele sînt legate reciproc, dar nu sînt identice. E clar că puterea nu poate fi exercitată fără administrare, iar administrarea fără putere este imposibilă. însăşi puterea apare sub formă de administrare, iar administra­rea sub formă de putere. Totodată, administrarea nu înseamnă funcţiona­rea puterii. Puterea este un element al administrării, un aspect al apariţiei ei, o sursă a forţei administrative. în procesul administrării se realizează voinţa puterii pentru atingerea scopului guvernantului. Administrarea este un mijloc cu ajutorul căruia influenţa bine orientată a puterii se transformă din posibilitate în realitate.

Adeseori, puterea şi constringerea sînt puse în opoziţie cu libertatea. Este clar că libertatea este o stare de independenţă faţă de condiţiile exte­rioare. Oamenii întotdeauna tind spre o libertate cît mai mare. Dar o ase­menea stare nu este inactivă, cînd omul nici nu se supune nimănui, nici nu subordonează pe nimeni; nu se lasă influenţat, dar nici nu exercită influen­ţă. Este foarte greu- să-ţi imaginezi o societate formată din oameni de acest tip. Trăind în societate, omul nu poate fi liber de societate.

Nici o societate nu poate exista, dacă fiecărui doritor i s-ar permite să săvîrşească acte samavolnice. Foarte just menţionează în acest context V. Soloviov, spunînd că dezideratul libertăţii personale, pentru a se putea realiza, presupune deja restrîngerea acestei libertăţi în măsura în care ea este incompatibilă în actuala stare a omenirii cu existenţa societăţii sau cu bi­nele comun. Aceste două interese diametral opuse pentru o idee abstractă, însă la fel de obligatorii din punct de vedere moral, în realitate au afinităţi. Din încrucişarea lor se naşte dreptul.

Una dintre trăsăturile specifice ale puterii este dominarea voinţei au­toritare. Puterea se bizuie pe ordinea care s-a statornicit şi pe acţiunile or­ganizate, găsindu-şi o întruchipare în ele, pe dreptul de a acţiona, folosind această ordine şi organizare. Aceasta înseamnă posedarea puterii.

Concepţii privind puterea. în ştiinţa politică există o multitudine de concepţii ale puterii:

  1. Behavioralistă. Conform acestei concepţii, puterea este un tip speci­fic de comportare a subiecţilor (oamenilor, grupurilor de oameni) bazat pe posibilitatea de a schimba comportamentul lor cu ajutorul altor subiecţi.

Behavioralismul analizează mai ales comportamentul faptic al indivi­zilor şi grupurilor şi mai puţin rolurile oficiale sau instituţiile şi structurile în care acestea funcţionează.

  1. Teologică. în acest concept, puterea înseamnă atingerea unor anu­mite scopuri legate de miturile despre putere.
  2. Structuralistă. Reprezintă puterea ca pe nişte relaţii specifice dintre conducător şi persoana condusă.

Din punctul de vedere al structuraliştilor, puterea corespunde situaţiei cînd „A" (individ, grup) îl poate obliga pe „B" (individ, grup) să facă ceea ce „B" nu putea sau nu intenţiona să facă.

  1. Puterea, ca influenţă exercitată asupra altora. Prin influenţă se subînţelege capacitatea subiectului de a-1 obliga pe cineva să procedeze cum îi trebuie celui aflat la putere. Posedarea acestei capacităţi înseamnă putere. Esenţa înrîuririi constă în acţiunea exercitată asupra altora. A avea influenţă înseamnă a domina sau a dispune de această posibilitate asupra celor mai importante valori sociale. Influenţa se realizează în procesul ac­ţiunii exercitate asupra relaţiilor dintre persoanele care participă intens la formarea valorilor şi le folosesc în mod activ.
  2. Funcţionalistă. Rezultă din teza că puterea presupune capacitatea de a mobiliza resursele societăţii pentru atingerea scopurilor recunoscute de societate.
  3. Conflictuală. Reduce puterea la posibilitatea adoptării de către su­biect a hotărîrilor care reglementează repartizarea bunurilor în situaţii conflictuale. Această definiţie concentrează atenţia asupra unui singur as­pect, deşi important, al puterii, fără a permite evidenţierea esenţei ei soci­ologice.

După părerea noastră, definiţia puterii trebuie să cuprindă următoare­le elemente:

  • subiecţii puterii (cel puţin doi, care pot fi persoane sepa­rate, precum şi „o persoană colectivă" - partid, organizaţie, co­mitet, consiliu etc.). Puterea poate să se asocieze cu o anumită instituţie (politică, administrativă, economică etc.);
  • ordinul persoanei care exercită puterea, cu alte cuvin­te, exprimarea de către ea a voinţei faţă de cel asupra căruia îşi exercită influenţa. Ordinul poate fi însoţit de ameninţarea că se vor aplica sancţiuni în cazul în care se va da dovadă de nesupu­nere faţă de ordinul respectiv;
  • subordonarea celui asupra căruia se exercită puterea faţă de persoana care o exercită, mai precis supunerea faţă de voinţa exprimată în ordinul emis de cel care exercită puterea.

Puterea este identificată uneori cu instrumentele sale - statul, orga­nizarea politică a societăţii; cu mijloacele - administrarea; cu metodele - constrîngerea, convingerea, violenţa. Unii pun semn de egalitate între putere şi autoritate, care au mult comun, dar şi se deosebesc principial.

Nu există temeiuri nici pentru a identifica puterea cu metodele ei - constrîngerea şi convingerea. Să constrîngă şi să convingă poate nu numai guvernantul, dar şi cel subordonat. De exemplu, opoziţia care nu face parte din guvern îl poate forţa să cedeze, însă de pe urma acestor concesii ea nu devine suverană.

Nu ni se pare justificată identificarea puterii cu autoritatea. Autoritatea este o calitate pe care subiectul puterii ar putea să n-o posede, însă ea este legată de recunoaşterea puterii fară o constrîngere directă. în acelaşi timp, autoritatea înseamnă putere bazată pe conciliere. Autoritatea nu acceptă constrîngerea care este un element important al puterii. El poate fi tradiţio­nal, legitim, constituţional şi harismatic, bazîndu-se pe forţa opiniei publi­ce, pe religie şi pe origine.

Puterea, privită ca posibilitate a unui om de a-1 forţa pe altul să execute o anumită acţiune, pare să fie încorporată în firea umană. Şi, totuşi, de ce unii oameni posedă puterea politică, iar alţii - nu? Pentru a da răspuns la această întrebare, au fost formulate diferite explicaţii de natură biologică, psihologică şi culturală.

Originea puterii şi bazele ei psihologice. Dacă vom porni de la ideea că puterea înseamnă capacitatea individului sau grupului de a influenţa asupra comportării altora în corespundere cu dezideratele lor, atunci vom putea distinge următoarele aspecte ale ei:

  • puterea înseamnă un anumit raport între oameni, dar ea nu este o trăsătură caracteristică a lor;
  • puterea este condiţionată de factori concreţi. Relaţiile pu­terii nu s-ar preta estimărilor, dacă ele ar fi indivizibile. Fiecare faţetă a relaţiilor îşi are limita sa a puterii, cu alte cuvinte, „X" are putere asupra lui „Y" în problema „A", dar nu în problema „B";
  • puterea este relativă: „X" are asupra lui „Y" o putere mai mare decît „Z";
  • puterea este „situativă", adică ea depinde de condiţiile în care se exercită;
  • puterea se sprijină parţial pe încuviinţarea de către o parte dintre oameni cu cea mai mare autoritate (de exemplu, un partid influent);
  • puterea se termină acolo unde începe violenţa, deşi ea pre­supune pericolul aplicării forţei sau violenţei. Incapacitatea subiectului puterii de a-şi asigura înţelegerea oamenilor fară aplicarea forţei fizice înseamnă că nu există putere, dar există încercarea de a exercita presiuni.

Legile sociale nu sînt altceva decît legi ale colaborării şi influenţei reciproce a sentimentelor, dorinţelor şi reprezentărilor oamenilor care intră într-o interacţiune publică. Dar orice colaborare înseamnă acţiuni ale oa­menilor orientate într-o anumită direcţie şi care presupun o oarecare forţă îndrumătoare, anume puterea.

Puterea se naşte odată cu însuşi procesul social, fiind una dintre condiţi­ile necesare funcţionării lui. Puterea este o forţă îndrumătoare, dar, conco­mitent, ea însăşi se naşte din forţele sociale, cu alte cuvinte, într-un anumit sens le este subordonată şi fară sprijinul din partea acestora nu poate exista. Puterea este inevitabilă. Prezenţa şi consecinţele ei, constrîngerile sînt vizi­bile în toate relaţiile dintre oameni.

Interesul moral necesită libertatea personală ca o condiţie fară de care sînt cu neputinţă demnitatea umană şi dezvoltarea morală superioară. Dar existenţa societăţii depinde, în primul rînd, de securitatea tuturor oameni­lor care trăiesc în ea.

Puterea nu este nicidecum un rezultat obligatoriu al violenţei, al reprimă­rii unei persoane de către o altă persoană. S-a constatat, bunăoară, că în firea complicată a omului există, fără îndoială, căutarea unei puteri asupra sa, că­reia el ar putea să i se supună. Aceasta este, în felul ei, o necesitate de înrîurire a unui om asupra altuia, o forţă care îi uneşte pe oameni în societate.

Este foarte uşor să observi cum de fiecare dată, cînd indivizii se adună laolaltă, se simte imediat cum ei tind să se conformeze unui lider. Mulţimea, este convins G. Le Bon, poate fi asemuită cu o turmă ascultătoare, incapabilă să trăiască fară stăpîni. Stabilind că triburile, popoarele, castele, partidele şi celelalte tipuri de grupuri sociale nu au dus niciodată lipsă de şefi, faimosul continuator al lui G. Tarde şi S. Sighele atrage atenţia asupra faptului că ne- respectarea acestui substanţial principiu organizaţional s-ar putea solda cu repercusiuni extrem de grave pentru noi toţi. Potrivit lui, dacă, drept urmare a unui accident oarecare, un conducător dispare şi nu este imediat înlocuit, mulţimea poate reveni la o colectivitate lipsită de coeziune şi de rezistenţă.

Aşadar, cît ar părea de paradoxal, nu nevoia de libertate, ci aceea de servitute domină sufletul mulţimilor. Predispuse supunerii (sau „însetate de supunere", după cum se exprimă frecvent G. Le Bon), ele preferă să as­culte de acela (sau acei) care se declară, direct sau indirect, violent sau mai puţin violent, forţă stăpînitoare.

Unul dintre cei mai reputaţi partizani ai lui G. Le Bon, S. Moscovici, susţine, pe parcursul a mai multe decenii, că eliberarea forţelor concentrate în mase (în mod deosebit, a celor iraţionale) face din lider singura soluţie în problema existenţei lor.

Căutarea unei puteri deasupra noastră, dorinţa liberă de subordonare nu este nicidecum o expresie a slăbiciunii. După cum aspiraţia de indepen­denţă poate fi generată nu numai de o forţă viguroasă, dar şi de o fire bru­
tală şi neînfruntată, plină de vanitate şi înfumurare, la fel şi tendinţa spre subordonare nu este întotdeauna rezultatul slăbiciunii.

Astfel, puterea se dovedeşte a fi în mod inevitabil o urmare a esenţei psi­hice a omului. Dar îndată ce manifestarea puterii capătă un caracter social, scopul ei principal devine instituirea şi menţinerea ordinii tot prin inter- , mediul puterii. în legătură cu aceasta, oamenilor, în general, nu le trebuie să instituie puterea. Lor le este destul s-o accepte şi să i se supună; astfel, se stabileşte cunoscuta ordine.

Cu toată claritatea apare situaţia în care oamenii îngrijoraţi de soarta ţării şi de a lor proprie caută o autoritate incontestabilă, căreia i s-ar supune întreaga populaţie cu toate necesităţile şi interesele ei variate şi prin care societatea ar putea porni spre acţiune. Dar practica ne arată că puterea care lansează apeluri şi chemări este susţinută de popor doar la început, iar dacă nu-şi realizează promisiunile, falimentul ei este inevitabil. Poporul cere de la putere acţiuni, fie ele şi greşite.

Puterea cere supunere, dar oamenii, supunîndu-se, nu-şi sacrifică liber­tatea. Ei, în loc să se supună forţelor elementare, se supun lor înşişi, cu alte cuvinte, forului pe care îl consideră necesar. Cînd oamenii ies din supune­rea oarbă faţă de împrejurările exterioare, ei îşi capătă independenţa ca o primă condiţie a libertăţii.

Sursa puterii. O sursă unanim recunoscută a puterii este forţa. Iată de ce în conştiinţa oamenilor puterea se identifică adeseori cu violenţa. Surse ale puterii pot fi averea, situaţia socială, posedarea informaţiei, precum şi cunoştinţele, experienţa, unele deprinderi deosebite, adeseori şi organiza­rea.

Rolul celor care organizează şi dirijează eforturile specialiştilor, profe­sioniştilor, experţilor se bucură de cele mai înalte aprecieri, deoarece per­mite să se realizeze puterea.

Organizarea este mediul pentru stabilirea relaţiilor care contribuie nu numai la mobilizarea resurselor şi oamenilor, dar şi la transpunerea în viaţă a hotărîrilor adoptate. Şi funcţia, şi experienţa, şi cunoştinţele au rostul lor şi se realizează prin organizare: ceea ce nu este în puterea unuia, se obţine prin eforturile organizaţiei.

O sursă a puterii este şi harisma - cultul personalităţii conducătorului. Fiind foarte flexibilă, ea nu necesită nici timp îndelungat pentru a se forma, nici un spectru raţional de norme unanim recunoscute. Conducătorul de tip harismatic devine, adeseori, un erou naţional care simbolizează idealurile ţării.

Din punctul de vedere al tipologiei, se deosebeşte puterea în societatea fară clase şi puterea de clasă. Puterea poate fi privită ca dominaţie politică şi ca sistem al organelor de stat.