INTRODUCERE

Prezenta lucrare îşi propune să evidenţieze şi să analizeze procedurile de transparenţă decizională în administraţia publică din România.De asemenea tratează şi modalităţile de îmbunătăţire a relaţiei:administraţie publică – cetăţean.

În acest scop vom incerca să clarificăm conceptul de transparenţă decizională şi metodele concrete prin care acesta este transpuns în realitate.

Transparenţa urmăreşte asigurarea unui acces mai larg al cetăţenilor la informaţiile şi documentele aflate în posesia instituţiilor statului, participarea cetăţenilor la procesul decizional şi asigurarea legitimitătii, eficacităţii şi responsabilităţii administraţiei faţă de cetăţean. Conceptul de transparenţă a procesului decizional derulat în instituţii se referă la asigurarea accesului cetăţenilor la documentele aflate în gestiunea instituţiilor statului precum şi la consultarea cetăţenilor cu privire la adoptarea unor reglementări. Transparenţa, în sens larg, se referă la accesul liber la informaţie de orice fel, la posibilitatea de a opta sub orice formă.

Prin această lucrare ne-am propus să cercetăm măsura în care autorităţile şi instituţiile publice aplică prevedeile legii nr 544/2001 în litera şi spiritul său. Această lege este deosebit de importantă deoarece reglementează primul contact dintre autoritătile publice şi cetăteni. În acest sens se poate vorbi de transparentizarea si responsabilizarea instituţiilor publice şi participarea cetăţenilor la procesul de luare a deciziilor.

De asemenea,             încercăm să definim şi procesul de optimizare a performanţelor instituţiilor publice din perspectiva liberului acces la informaţii de interes public.

Vom trata aceasta temă din  perspectiva legislativ-normativă oferind un cadru care permite asigurarea şi aplicarea principiului supremaţiei legii, respectiv a egalităţii de tratament faţă de public, a cetăţenilor în faţa legii şi tratamentul nediscriminatoriu al lor, apreciat de teoreticieni şi practicieni în egală măsură.

Reglementările de bază privind liberul acces la informaţiile de interes public :

  • Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, articolul 19: “Orice persoană are dreptul la libertatea opiniei şi a expresiei, acest drept include libertatea de a susţine opinii fără nicio interferenţă şi de a cauta, primi şi răspândi informaţii şi idei prin orice mijloc, indiferent de frontiere.”
  • Constituţia României, articolul 31: “Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngradit… Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.”
  • Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public: ” Accesul liber şi neîngradit al persoanei la orice informaţie de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţi publice, în conformitate cu Constituţia României şi cu documentele internaţionale ratificate ale Parlamentului României.”

Aplicarea reală a principiului transparenţei ar duce la o mai mare încredere în legi şi reglementări, din moment ce ele au fost adoptate cu consultarea celor interesaţi. Încrederea în cadrul legal va avea ca rezultat un mai mare grad de respectare a legii, cu urmări pozitive asupra dezvoltării economice şi a menţinerii unor relaţii de cooperare între aparatul guvernametal şi societate.[1]

Transparentizarea autorităţilor publice este un proces dinamic. Pe masură ce legea este din ce în ce mai aplicată, autorităţile administraţiei publice vor fi din ce în ce mai transparente, pentru că vor avea exerciţiul aplicării legii.[2]

Puterea administraţiei publice îşi găseşte legitimitatea în lege, care îi recunoaşte acesteia caracterul discreţionar, adecvat intereselor publice pe care trebuie să le îndeplinească.

Felix si Loyd Nigro prezintă „definiţia administraţiei publice prin intermediul a cinci puncte:

a)este un efort al unui grup care cooperează într-un cadru public;

b)acoperă cele trei ramuri-executivă,legislativă şi juridică – şi relaţiile dintre ele;

c)are un rol important în formularea politicii publice şi este de aceea o parte a procesului politic;

d)este diferită de administraţia privată prin trăsături seminificative;

e)este asociată de aproape cu numeroase grupuri private şi de indivizi.”[3]

Administraţia publică- reprezintă o activitate de organizare a executării si executare in concret a legii prin intermediul instituţiilor abilitate în acest sens.Administraţia publică reprezintă o ştiinţă şi în acelaşi timp o artă, prin intermediul careia se duc la îndeplinire politicile statului. Guvernul îşi atinge obiectivele prin intermediul administraţiei publice deoarece aceasta traduce într-un mod concret cetaţeanului necesitatea aplicării dar şi respectării legii.Administraţia are structurii proprii prin intermediul cărora pune în aplicare prevederiile legii,şi a celorlalte acte normative.

Administraţia publică este rezultatul muncii unui număr semificativ de persoane care îşi desfăşoară activitatea într-un spaţiu public.Aceasta pentru a-şi duce la bună îndeplinire scopul beneficiază de o serie de resurse şi anume:umane şi aici putem menţiona potenţialul creativ al fiinţei umane,informaţionale,materiale şi financiare.

Administraţia publică – trebuie să fie mereu pregătită să desfăşoare acţiuni concrete cu efect direct şi imediat astfel încât să se poată evidenţia în faţa cetăţenilor,rezultatele nefiind în unele cazuri cele mai favorabile.Administraţia se află într-un continuu dialog cu grupurile sociale datorită problemelor existente la nivelul comunităţii în acest sens sunt instituţionalizate formele de consultare.Datorita acestui fapt grupurile,îşi cunoasc bine drepturile şi obligaţiile şi au sentimentul că opinia lor într-adevăr contează.Nu acelaşi lucru se poate spune despre cetăţeni care consideră că de cele mai multe ori punctul lor de vedere nu contează şi se simt abandonaţi de către administraţie.De asemenea trebuie să subliniem faptul că societetea per ansamblu are anumite aşteptări de la administraţie.În acest sens administraţia are anumite sarcini care sunt stabilite printr-un program guvernamental al partidului care iese învingator în alegeri.Sarcinile pot fi atât de natură economică,cât şi de natură socială care pot fi transformate ulterior în acte normative adoptate de Parlament. Apoi administraţia trebuie să stabilească ordinea de prioritate a respectivelor sarcini şi să elaboreze măsurile de aplicare în concret a acestora. Pentru a duce la îndeplinire sarcinile sale administraţia trebuie să ţina cont de condiţiile de timp şi de mediu,astfel ea beneficiază de putere discreţionară fiind conştientă de rolul său în societate.

Societatea reprezintă principalul furnizor de valori sociale pentru administraţie,iar administraţia este cea care apreciază gradul de îndeplinire al valorilor furnizate.Din această cauză „nu se poate vorbi de un sistem abstract de administraţie publică,ci de un tip istoric,concret de administraţie publică,într-o ţară sau alta”[4]

Alexandru Negoiţă afirmă că” administraţia publică pentru a putea să-şi realizeze sarcinile sale are nevoie să se sprijine pe puterea politică”[5]

Transparenţa Decizională

În România, asigurarea transparenţei instituţionale este reglementată de Legea nr. 52/2003, care cuprinde prevederile legislaţiei europene.

Cadrul şi instrumentele lucrării reliefate vor putea evidenţia rolul şi importanţa aplicării acestor reglementări atât de necesare în ceea ce priveste transparenţa decizională şi implicit buna desfăşurare a administraţiei publice din România.

Principiile bunei administraţii sunt următoarele : respectarea legii, lipsa disciminării şi tratamentului egal, proporţionalitatea, consecvenţa, obiectivitatea şi imparţialitatea. Respectarea minimală a acestora va garanta servicii publice administrative de o calitate superioară şi o mai bună informare şi implicare a comunităţii.[6]

Relaţia administraţie publică – cetăţeni a fost întotdeauna una destul de controversată, ambele părti având destul de multe lucruri de reproşat una celeilalte. Lipsa de profesionalism a funcţionarilor, birocraţia excesivă, corupţia care domneşte peste tot dar oficial nu există, mersul greoi al procedurilor administrative, lipsa de profesionalism în relaţiile cu publicul, aglomeraţia, confuziile sau erorile angajaţilor, lipsa de informare în randul publicului sunt în mare, problemele care intervin în aceasta relaţie administraţie-administraţi.

Transparenţa trebuie să devină o componenta esenţială a instituţiilor publice, ea este mai curând o prevedere a legii, distanţa dintre gradul actual de transparenţă al instituţiilor şi obiectivele fixate prin lege fiind destul de însemnată.

Lipsa transparenţei „decizionale, alături de alte carenţe ale activităţii de reglementare, conduce la încrederea scăzută a societăţii în forţa şi importanţa actelor normative. Absenţa consultărilor face ca normele să fie frecvent modificate sau înlocuite, lucru ce determină o accentuată instabilitate legislativă şi nu oferă siguranţa necesară cadrului legal existent în România. De asemenea un alt efect al lipsei transparenţei decizionale în administraţia publică poate fi şi este în tara noastra, apariţia fenomenului de corupţie. Standardele de transparenţă în sectorul public, în sistemul administrativ trebuie accentuate. Transparenţa constituie una din premisele combaterii corupţiei.”[7]

Simptomele acestei instabilităţi legislative sunt legate de o adevarată inflaţie legislativă, caracterizată de unii ca o adevarata “orgie legislativă”.[8] Astfel în fiecare legislatură, Parlamentul edictează legi noi, care se adaugă celor anterioare, care nu sunt abrogate. În ţara noastră fenomenul nu este absent.

Concret, “transparenţa priveşte acţiuni care au în vedere :

  1. a) informarea din oficiu a persoanelor asupra intereselor de ordin public care urmează să fie dezbătute de autoritaţile administraţiei publice centrale sau locale, precum şi asupra proiectelor de acte normative;
  2. b) consultarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite, la iniţiativa autorităţilor publice, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative;
  3. c) participarea activă a cetăţenilor la luarea deciziilor administative şi în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative.”[9]

Conceptul de transparenţă decizională vine să susţină colaborarea tot mai strânsă între cetăţeni, pe de-o parte, şi dintre cetăţeni şi instituţii publice – centrale şi/sau locale, pe de altă parte. Actorii interesaţi în această transparenţă, au un cuvânt important de spus, părerile lor arată un aspect important al implicării precum şi implementarea lor într-o societate care tinde a fi una democratică prin respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

“Cetăţenii” – în majoritatea lor constituind un grup de oameni nemulţumiţi, având o perspectivă sumbră şi kafkiană asupra sistemului funcţionăresc. Nu însa întotdeauna în cunoştiinţă de cauză, mulţi dintre ei având o impresie negativă înainte de a se confrunta cu sistemul. În fond, este bine cunoscută predilecţia românului de rând asupra formulelor generalizate prin care defineşte lumea ce îl inconjoară. Majoritatea cetăţenilor sunt nemulţumiţi de modul cum funcţionează administraţia publică, consideră că toţi funcţionarii sunt corupţi sau cel puţin coruptibili, sunt enervaţi de sistemul de migrare de la un birou la altul şi de lipsa de informare. Ei vor să se implice în luarea deciziilor într-un sistem transparent.[10]

Una dintre responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale este să permită membrilor comunităţilor să participe în procesul de luare a deciziilor. Dar, acest lucru presupune deschidere din partea autorităţii prin informarea constantă a celor pe care îi guvernează astfel încat aceştia să fie capabili în a-şi expune ideile, pro sau contra.

Cele mai importante[11]

Practici impuse de lege

Bune practici

• Anunţul referitor la dezbaterea unui proiect de hotarare se afişează si se transmite către public conform legii;

• Administraţia locală organizează dezbateri

publice la cererea, în scris, a unei asociaţii legal constituite;

•Consilierii locali acordă audienţe la solicitarea celor interesaţi;

• Şedinţele consiliului local sunt publice.

• Primarul se întalneşte cu cetăţenii şi în afara

programului de audienţe;

• La şedinţele consiliului local sunt invitate în

mod special persoane interesate de problema respectivă sau cu expertiza în domeniu;

• Participanţii la dezbaterile publice se pot

exprima corespunzător.

Cetăţenii pot participa la procesele reglementate de Legea transparenţei fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţa politică, avere sau origine socială.[12]Gradul de participare influenţează procesul de planificare şi de luare a deciziilor.

Într-o instituţie publică, desfăşurarea activităţii în limita standardelor prevăzute de Legea 52/2003 presupune accesul publicului la procesul de luare a deciziilor simultan cu menţinerea operativităţii procesului de consultare publică. Acest lucru se poate realiza în două direcţii: fiecare instituţie trebuie să ia măsurile necesare pentru informarea publicului cu privire la noile reglementări intrate în vigoare şi, de asemenea, are obligaţia de a sprijini cetăţenii în exercitarea drepturilor lor – în cazul de faţă – dreptul de liber acces la informatiile de interes public.[13]

Obligaţia de transparenţă este deosebit de importantă pentru menţinerea echilibrului fiecărei părţi interesate, de a permite accesul la luarea deciziilor administrative.

Pentru menţinerea echilibrului, a realizării cu succes a unei bune administraţii şi pentru ca publicul să înţeleagă problemele şi alternativele optime, se oferă informaţii echilibrate şi obiective acestora.

În general, informaţiile cu care operează autorităţile şi instituţiile publice pot fi clasificate în două categorii:

  • • informaţii publice;
  • • informaţii la care accesul este limitat. Această categorie poate fi împartiţă, la rândul ei, în următoarele sub-categorii:

-  date personale;

-  informaţii clasificate;

-  alte informaţii secrete;

- informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere dreptului de proprietate intelectuală ori industrială, precum şi principiului concurenţei loiale, potrivit legii.[14]

Informaţia este „oxigenul democraţiei, iar democraţia ar fi de neconceput fără accesul liber al publicului la informaţii. Lipsa transparenţei în viaţa politică şi în actul de guvernare reprezintă unul dintre obstacolele cele mai greu de depăşit către o societate democratică, în care cetăţenii să aibă încredere în oamenii politici şi în guvernanţi. De aceea, accesul neîngrădit al cetăţenilor la informaţia de interes public şi participarea lor la luarea deciziilor sunt considerate două dintre premisele cele mai importante ale unei guvernări democratice şi responsabile.”[15]

Informaţia le permite cetăţenilor, pe de o parte, să aprecieze în cunoştinţă de cauză acţiunile administraţiei, iar pe de altă parte, să participe în mod avizat la dezbaterile şi la luarea deciziilor care îi privesc.

Importanţa transparenţei decizionale se relevă din totalul actelor normative emise în România, majoritatea covârşitoare sunt creaţia puterii executive. Dincolo de normele emise direct de către Guvern prin intermediul ordonanţelor şi a ordonanţelor de urgenţă, marea majoritate a legilor adoptate de Parlament sunt iniţiate de Guvern, fiind redactate în cadrul instituţiilor administraţiei publice. În aplicarea legilor şi ordonanţelor, Guvernul, ministerele, alte instituţii statale centrale sau la nivel local, dar şi toate instituţiile administraţiei publice locale emit în mod continuu un mare număr de acte normative. Tot acest corp de legislaţie apare şi este frecvent modificat fără implicarea celor interesaţi, fie că sunt cei care urmează să aplice actele respective sau cei a căror activitate este reglementată prin aceasta.[16]

Transparenţa actului decizional şi participarea cetăţenilor la procesul de luare a deciziilor şi de elaborarea de acte normative, toate acestea determină un raport de cauzalitate prin care se urmăreşte sistemul şi modul de administrare la nivelul întregii administraţii publice.

Transparenţa are rolul de a preveni acţiunile care ameninţă integritatea publică (acte de corupţie) şi de a evalua performanţa administraţiei publice locale (capacitatea administrativă). Transparenţa activităţii administraţiei publice locale constituie regulă în toate etapele şi procedurile (premergătoare, concomitente şi ulterioare) deciziei administrative, confidenţialitatea fiind excepţia care se limitează la informaţia stabilită prin lege datorită nevoii protejării unor interese specifice domeniului siguranţei publice, prevenirii infracţiunilor, protejării monezii şi a creditului, a intimităţii.

O primă componentă a integrităţii publice[17] o reprezintă transparenţa în desfăşurarea activităţii instituţiilor publice, prin care înţelegem setul de instrumente prin care administraţia (instituţiile şi autorităţile administraţiei publice locale) dă socoteală cetăţenilor/contribuabililor cu privire la activitatea desfăşurată în serviciul acestora. Modalităţile prin care se operaţionalizează transparenţa ţin de:

  • ●  asigurarea accesului cetăţenilor la informaţiile de interes public;
  • ● participarea cetăţenilor la elaborarea de acte normative şi la şedinţele publice.

Lipsa „integrităţii nu este o problemă care se regăseşte doar în aparatul administrativ şi nici una cu care doar România se confruntă. În general, problemele legate de integritate apar atunci cand interesele personale ale unui funcţionar sau ales local riscă să compromită interesele autorităţii publice. Unul dintre cei mai importanti paşi ce pot fi făcuti în sensul prevenirii unei astfel de situaţii de către o instituţie, este să permită accesul cetăţenilor, mass-mediei şi al altor instituţii la sistemul administrativ (prin deschidere şi transparenţă)”[18].

Corupţia (un tip de relaţie între administraţie şi cetăţean)

Încălcarea dreptului la libera informare creează carenţe sistemului politic încă din faza sa incipientă, de selectare a actorilor ce vor trasa strategiile de guvernare, prin formarea unor opinii neconcordante cu realitatea. Astfel, fără a fi pe deplin informaţi, cetăţenii legitimează instaurarea unui regim politic uneori ineficient, iar alteori corupt.
Corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, pentru supremaţia dreptului, echităţii sociale şi a justiţiei, erodează principiile unei administraţii eficiente, subminează economia de piaţa şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor statale.[19]

Montesquieu arăta antinomia dintre corupţie şi democraţie. Corupţia destructurează

principiile fundamentale ale statului de drept, demolează încrederea în mecanismele democraţiei, slăbeşte ordinea constituţională. Antrenând confuzia şi suspiciunea, corupţia

afectează starea de legalitate.[20]

Corupţia se întalneşte practic în orice societate, chiar şi în cele cu îndelungată tradiţie democratică.

În România, corupţia nu este un produs nou al relaţiilor sociale şi economice apărute după anii 1989. A existat şi în regimul totalitar, aspect care îi conferă elemente de continuitate în evoluţia sa. Una din cerinţele necesare pentru combaterea corupţiei este transparenţa care derivă din dreptul constituţional al cetăţeanului la informaţie.

În articolul 31 din Constituţia României se precizează că ” dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngradit”. În acest sens ” autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.”[21]

Politica anticorupţie cuprinde principalele prevederi din programul de guvernare şi anume [22]:

  • ● aplicarea strategiei naţionale anticorupţie bazată pe aplicarea legilor, politici de prevenţie şi monitorizarea şi evaluarea acestor politici ;
  • ● transparenţa activităţii autorităţilor publice în elaborarea politicilor şi în procesul aplicării lor, prin accesul neîngrădit la informaţii cu caracter public ;
  • ● realizarea unui parteneriat cu societatea civilă care să asigure o participare largă a cetăţenilor la evaluarea dimensiunii politice ;
  • ● realizarea alocării fondurilor publice pentru publicitate prin legea privind achiziţii publice ;
  • ● elaborarea şi aplicarea unui manual standard aplicabil tuturor autorităţilor publice, care să prezinte procedurile de prevenţie, investigare, intervenţie şi monitorizare a faptelor de corupţie ;
  • ● realizarea unui sistem independent de monitorizare şi evaluare a fenomenului de corupţie, inclusiv a implementării strategiei naţionale anticorupţie.

Datorită schimbărilor economice, sociale, politice şi tehnologice importanţa comunicării eficiente între cetateni şi guvernanţi devine un factor esential pentru consolidarea regimurilor democratice prin acceptarea unui nou tip de guvernare: „guvernarea deschisă”[23].

Birocraţia este vazută ca opunându-se democraţiei, prin limitarea participării unor categorii largi la procesul decizional şi prin tendinţa corpului de funcţionari de a se transforma într-o categorie distinctă şi de a-şi impune propriile interese prin interemdiul puterii deţinute.

Birocraţia este astăzi percepută ca forma coruptă generată de administraţia care în loc

să-şi îndeplinească în mod corect sarcina sa de serviciu public, foloseşte birocraţia în propriul ei folos.[24]

Birocraţia a fost întotdeauna un subiect foarte controversat şi criticat.

Diminuarea birocraţiei, urmăreşte asigurarea transparenţei activităţii administrative, a publicităţii şi al liberului acces la informaţiile publice aferente serviciilor, eliminarea situaţiilor de conflict de interese pentru aleşi şi funcţionari, organizarea adecvată (performantă) a compartimentelor de strategie, administrare a bugetului şi a birourilor de lucru cu publicul, modificarea procedurilor de avizare prin preluarea sarcinii de obţinere a acestora de către funcţionarii administraţiei.

Pentru ca administraşia publică să aibă un rol hotărâtor în viitor, trebuiesc depuse numeroase eforturi în scopul reorganizării muncii în vederea îmbunatăţirii şi accentuării calităţii serviciilor publice, resursele necesare pentru a se oferi aceste servicii.

Stoparea birocraţiei:

-          raţionalizarea circuitelor documentelor;

-          simplificarea procedurilor de emitere de către autorităţile administrative a avizelor, autorizaţiilor sau licenţelor necesare desfăşurării unor activităţi specifice (avize de urbanism, autorizaţii de constucţie);

-          înfiinţarea în fiecare instituţie din administraţia publică a oficiului unic de primire a solicitării cetăţeanului.[25]

Accesul liber la informaţiile de interes public – legat de acest aspect accesul liber la informaţie nu este o favoare, este un drept! Avem nevoie de acest drept foarte important deoarece:

  • ● cetăţeanul plăteşte taxe şi impozite statului;
  • ● cetăţeanul trebuie să fie responsabil şi să vrea să stie cum este gestionat banul public;
  • ● cei pe care cetăţenii i-au ales trebuie să-şi respecte promisiunile;
  • ● funcţionarii din instituţiile publice sunt în slujba cetăţeanului şi nu invers;
  • ● administraţia publică este din ce în ce mai transparentă;
  • ● pur si simplu este dreptul cetăţeanului.

Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public este importantă pentru România deoarece:

  • ● este un pas major în consolidarea democraţiei şi în reforma adminstraţiei publice;
  • ● instituţionalizează transparenţa între relaţiile dintre cetăţean şi autorităţile şi instituţiile publice;
  • ● se va produce o schimbare de mentalitate între relaţia dintre cetăţean şi funcţionarii publici;
  • ● accesul la informaţiile publice va reprezenta regula iar limitarea accesului, excepţia.

Instrumente de punere în aplicare a transparenţei decizionale şi liberul acces la informaţia de interes public.

Pentru asigurarea în conditii optime a transparenţei privind informaţiile transmise cetăţenilor, tot în folosul şi în beneficiul lor s-au înfiinţat Centrele de Informare pentru Cetăţeni (CIC) care au rolul de a apropia cetăţenii de funcţionarul public, prin depăşirea barierelor impuse de către instituţionalizarea serviciilor oferite publicului. Ca principii de bază ale activităţii CIC pot fi identificate informarea cetăţenilor, comunicarea cu aceştia, consultarea şi implicarea cetăţenilor.

CIC-ul funcţionează ca interfaţă a administraţiei publice, facilitând accesul publicului la serviciile oferite şi informaţiile deţinute de către autoritatea publică. Cetăţenii pot beneficia de servicii, pot face sugestii şi, nu în ultimul rand, pot pune la dispoziţia administraţiei informaţii despre evenimentele comunităţii.

O parte dintre avantajele activităţii CIC, prin prisma nevoilor cetăţenilor, sunt:

  • • realizarea unui nou mod de comunicare cu cetăţenii;
  • • oferirea de informaţii despre modul de aplicare a legilor din diverse domenii (ocrotirea copilului, drepturile omului etc.);
  • • oferirea de informaţii despre problemele de urbanism, bugetare sau din alte arii de interes pentru comunitate;
  • • cetăţenii pot înregistra sesizări privind aspecte ale activităţii instituţiei publice (şi nu numai);
  • • deţin o bază de date bogată în informaţii, actualizată şi eficientă;
  • • întăresc şi sustin capacitatea informaţională a administraţiei locale;
  • • contribuie la creşterea volumului şi calităţii informaţiilor oferite comunităţii.

În ceea ce priveşte plusul de eficacitate adus instituţiilor publice locale, avantajele creării unui CIC includ:

  • • coordonarea şi organizarea activităţii administraţiei într-un mod care să corespundă nevoilor şi cerinţelor membrilor comunităţii;
  • • crearea serviciului/departamentului specializat în acordarea de asistenţă cetţăenilor, cu promptitudine şi profesionalism;
  • • ierarhizarea şi prioritizarea, cu o mai mare acurateţe, a problemelor comunităţii;
  • • menţinerea unei atitudini mult mai deschise a administraţiei publice locale faţă de cetăţean;
  • • crearea unui indicator al reformei în administraţia publică locală, care aduce cetăţeanul în centrul acţiunilor unei administraţii.

Dezavantajele activării CIC-ului se pot identifica în planul suprapunerii cu

atribuţiile altor departamente/servicii din cadrul instituţiei respective.[26]

Existenţa şi funcţionarea Centrelor de Informaţii pentru Cetăţeni (CIC) au un rol important în realizarea unei comunicări în ambele sensuri între cetăţeni şi administraţie, în creşterea gradului de transparenţă a instituţiilor publice şi în facilitarea accesului liber la informaţiile de interes public prin punerea la dispoziţia cetăţenilor a informaţiilor de interes public deţinute în format scris şi în format electronic, într-un spaţiu adecvat care să fie dotat cu tehnica necesară consultării informaţiei indiferent de suportul pe care acesta este deţinută. În felul acesta se vor realiza schimbări majore, chiar de îmbunăţaţire a performanţelor în cadrul sistemului. Dialogul cu cetăţenii are ca scop cunoaşterea şi identificarea modalităţilor de rezolvare, de către administraţia publică, a problemelor existente.

Soluţii care ar putea revoluţiona administraţia publică.

Importanţa tehnologiei informaţiei în asigurarea transparenţei decizionale.

Procesul de informare poate fi îmbunatăţit (sau nu) prin prisma Tehnologiei Informaţiei şi Comunicării (TIC).

Internetul este o resursă informaţională inepuizabilă, o bază de date mondială, uşor de accesat, utilizat şi îmbogăţit. Internetul nu este altceva decât o „platformă de dialog”. În cazul monitorizării de faţă, site-urile trebuie să fie modalitatea prin care instituţiile publice oferă comunităţii informaţii pe care cetăţenii le preiau, le prelucrează în funcţie de necesităţile comunităţii şi le oferă administraţiei. Circuitul continuă sistematic, stând la baza relaţiilor comunitare, contribuind la buna funcţionare a conceptului democratic de transparenţă decizională. Cu toate acestea, utilizarea Internetului ca şi liant între comunitate şi administraţia publică este departe de ceea ce ar trebui să fie. Acest lucru nu face decât să îngreuneze dialogul cetăţean – instituţie publică, reducând interacţiunea dintre cei doi actori la discuţiile purtate la ghişeurile diverselor departamente administrative.[27]

Înainte de a se realiza un site al unei autorităţi sau instituţii publice, se recomandă identificarea publicului ţintă căruia i se adresează şi determinarea unei structuri şi a unui conţinut care să răspundă nevoilor specifice ale acestuia.

Planificarea structurii şi conţinutului site-urilor trebuie să ofere o integrare cât mai bună în sistemul deja existent de site-uri ale autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală. Nu trebuie să existe site-uri duplicat ale aceleiaşi autorităţi sau instituţii din administraţia publică centrală sau locală.

Deşi se vor folosi în continuare şi celelalte moduri tradiţionale de transmitere a informaţiilor de către autoritaţiile şi instituţiile publice, se recomandă promovarea folosirii site-urilor web ca mod de transmitere a informaţiilor.

Verificarea periodică a funcţionalităţii site-urilor web ale autorităţilor sau instituţiilor publice, în principal actualitatea informaţiilor afişate şi funcţionalitatea legăturilor către alte site-uri, reprezintă garanţia calităţii serviciilor oferite[28].

Informaţia este o punte de legatură, un pod între administraţia publică şi cetăţean.

Administraţiile moderne pun pe primul loc în obiectivele lor dezvoltarea serviciilor pentru cetăţeni, oferirea de informaţii de calitate, consistente şi actuale,  în forme cât mai prietenoase oricărui cetăţean, indiferent de nivelul lui de instruire, şi deopotrivă, crearea instrumentelor necesare participării active a oricărui cetăţean la deciziile administrative şi politice care îl privesc. Atingerea acestor obiective se bazează în mod hotărâtor pe  TIC.[29]

Internetul oferă posibilitatea de a obţine informaţia mai facil şi la timpul dorit, în această manieră se furnizează informaţii de interes pentru utilizatori. Serviciul de informare pentru cetăţeni este absolut necesar pentru crearea unui mediu de informare consolidat.

Societatea informaţională se caracterizează prin predominanţa proceselor informaţionale bazate pe tehnologia informaţiei şi comunicaţiei care conduc implicit la reconceptualizarea şi reîngineria sistemelor care oferă servicii şi produse de informare. În acest context, specificarea noilor metode de organizare a activităţii, a muncii, de integrare a noilor competenţe pentru colectarea, prelucrarea, organizarea şi comunicarea informaţiei devine o cerinţă indispensabilă a eficienţei şi eficacităţii unei structuri. Democratizarea accesului la informaţie, în fapt crearea posibilităţii oricărui cetăţean de a avea acces la informaţia de care are nevoie, utilizând tehnologiile moderne, a generat noi forme de realizare a serviciilor şi produselor de informare şi diseminare a informaţiei.[30]

Publicul trebuie să fie permanent informat asupra activităţii autorităţilor publice, atât în stadiul de evaluare a planurilor de activitate, cât şi în momentul adoptării şi implementării deciziilor, furnizându-i-se în orice moment informaţii complete, obiective şi consistente de natură financiară ori în legatura cu misiunea şi planificarea strategică a entităţilor publice.

Transparenţa permite oricărei persoane asupra căreia produce efecte un act al unei entităţi publice să cunoască temeiul acestuia. La rândul lor entităţile publice primesc de la entităţile superioare feed-back constând în evaluarea amănunţită a activităţii lor[31].

O reformă reală şi profundă a administraţiei care să asigure deplina transparenţă a instituţiilor publice, calitatea serviciilor acestora şi o relaţie normala, bazată pe respectul reciproc dintre funcţionarul public şi cetăţean este doar dezirabile. Fără efortul comun al tuturor celor implicati în realizarea ei, şi, în primul rand al persoanelor care lucrează în administraţia publică, ea va ramane în continuare formală, perturbând la nesfârşit practici ce ţin de un trecut revoluţionar.

În statele democratice, guvernarea se bazează pe principiul consimţământului celor guvernaţi. De aici derivă obligativitatea ca oficialii şi funcţionarii publici, fie că sunt aleşi sau numiţi, să fie răspunzatori în faţa cetăţenilor. Aşadar, încrederea opiniei publice este vitală pentru reuşita guvernării democratice[32].

Legea transparenţei prevede o modalitate de implicare a cetăţenilor în luarea deciziilor la nivelul administraţiei. Sfera modurilor de participare a cetăţenilor în viaţa organelor administrative statale este mult mai largă. Incercând să definim participarea cetăţenească, vom spune că ea este procesul prin care preocupările, nevoile şi valorile cetăţenilor sunt încorporate precesului de luare a deciziilor în cadrul administraţiei publice locale[33].

Dintre avantajele participării cetăţeneşti pentru administraţia publică putem aminti:

  • • Restabileşte şi construieşte încrederea între administraţia publică şi cetăţeni;
  • • Ajută administraţia să identifice nevoile comunităţii mai repede şi cu o satisfacţie mai mare pentru cetăţeni;
  • • Oferă gratuit administraţiei publice informaţii în legatură cu deciziile ce trebuiesc luate;
  • •  Conduce comunitatea către consens şi nu către conflict;
  • • Administraţia şi cetăţenii sunt capabili să abordeze împreuna problemele şi oportunităţile într-un mod cât mai creativ.

Valorile de bază pentru practica participării publice[34]:

  • • Publicul ar trebui să aibă un cuvânt de spus în deciziile ce privesc acele acţiuni care le afectează viaţa;
  • • Participarea publică implică promisiunea că aceasta va influenţa decizia;
  • • Procesul participării publice comunică interesele şi vine în întâmpinarea nevoilor tuturor participanţilor;
  • • Procesul participării publice solicită şi facilitează implicarea acestor persoane potenţial afectate;
  • • Procesul participării publice invită participanţii să-şi definească modul propriu de implicare;
  • • Procesul participării publice arată participanţilor felul în care contribuţia lor a afectat decizia;
  • • Procesul participării publice furnizează participanţilor informaţii necesare pentru ca aceştia să participe într-un mod cât mai semnificativ.

Legea nu trebuie privită ca favorizând cetăţenii şi defavorizând lucrătorii în administraţie, pentru că măreşte volumul de muncă. Din contră, administraţia primeşte numeroase informaţii valoroase şi necesare, în mod gratuit şi particularizat pentru proiectul de act normativ sau decizia respectivă. Îşi sporeşte astfel capacitatea de a lua hotărâri şi de a adopta acte normative coerente şi adaptate nevoilor, care vor fi mai uşor acceptate şi puse în aplicare[35].

Articolul 19 in lucrarea The Public’s Right to Know: Principles on Freedom of Information Legislation. În lucrarea menţionată, organizaţia Articolul 19 defineşte următoarele principii care ar trebui să stea la baza reglementării accesului la informaţie:

  1. principiul accesului maxim la informaţie– orice informaţie deţinută de o instituţie publică trebuie să fie accesibilă publicului iar excepţiile trebuiesc precis definite;
  2. obligaţia publicării informaţiei-  instituţiile publice nu trebuie să facă doar accesibile informaţiile la cerere, ci şi să dea publicităţii documente de interes public, în limita capacităţii şi resurselor de care dispun;
  3. promovarea transparenţei administrative– Guvernul şi instituţiile publice trebuie să încurajeze o cultură civică şi instituţională a transparenţei şi să asigure resursele necesare pentru promovarea publică a următoarelor obiective:
  • • campanii de informare publică privind dreptul de acces la informaţie;
  • • programe de educaţie publică privind exercitarea acestui drept;
  • • diminuarea culturii secretului în instituţii publice prin programe de instruire a funcţionarilor pentru aplicarea legislaţiei privind accesul la informaţie.
  1. definirea limitativă a excepţiilor – informaţiile exceptate de la accesul liber trebuie să fie strict definite de la caz la caz, iar refuzul de a permite accesul la informaţie trebuie să satisfacă un test cu trei dimensiuni:
  • informarea respectivă este legată de un interes legitim menţionat prin lege;
  • accesul la informaţia respectivă periclitează protejarea acestui scop;
  • periclitarea acestui scop este mai importantă decât interesul public de a avea acces la informaţia respactivă.
  1. introducerea unor proceduri de facilitare a accesului la informaţie – solicitările de acces la informaţie trebuie procesate rapid, de compartimente specializate şi existenţa sancţiunilor şi a posibilităţilor de apel împotriva refuzării accesului trebuie asigurată.
  2. nivelul rezonabil al costurilor accesului la informaţie – accesul la informaţie nu trebuie descurajat printr-un nivel excesiv al taxelor percepute solicitanţilor.
  3.  caracterul public al şedinţelor instituţiilor publice –şedintele instituţiilor publice trebuiesc anunţate în prealabil şi să fie deschise publicului, excepţiile de la aceasta regulă trebuie să fie definite precis şi limitativ.
  4. prioritatea accesului la informaţie – legea privind accesul la informaţie trebuie să stipuleze că orice alt act normativ va fi interpretat în conformitate cu prevederile sale şi să prevină riscul ca regimul excepţiilor să fie extins în mod arbitrar prin alte reglementări.
  5. protecţia avertizorilor de integritate – personele care reclamă ori sesizează, cu bună credinţă, încălcări ale legii nu pot fi sancţionate, prin aplicarea unei sancţiuni inechitabile sau mai severe pentru alte abateri disciplinare, chiar dacă prin acest fel dau publicitaţii informaţii exceptate de la accesul public.

Când vorbim de liberul acces la informaţiile de interes public ne referim la posibilitatea oricărei persoane  de a obţine informaţii ce sunt deţinute de instituţii ale statului.

Administraţia publică reprezintă palierul de legătură între lege şi cetăţean de aceea este nevoie ca acesta să fie cât mai transparentă,să identifice nevoile cetăţenilor şi să le satisfacă în mod continuu.

Bibliografie

Secţiunea I  Literatură de specialitate

1) Alexandru I., Cărăuşan M., Bucur S., Drept administrativ,Editura Universul Juridic,Bucureşti,2009;

2) Alistar, V., Transparenţa decizională în administraţia publică,Institutul Naţional de Administraţie. Bucureşti, 2005;

3)  Alistar, V., Etica şi transparenţă în administraţia publică- suport de curs, Bucureşti, 2007 după International Association for Public Participation;.

4) Alistar, V., Cocoşatu, M., Dincă,D., Popescu, I., Deontologia funcţionarilor publici, suport de curs Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă, Bucureşti;

5) Alistar, V., Etică şi transparenţă în administraţia publică- suport de curs, Bucureşti, 2007,pentru detalii, a se vedea Eric Chewtynd si Frances Chewtynd, Participarea cetăţenească pentru îmbunătăţirea procesului decizional in administraţia publică locală, Research Triangle Institute- Programul de Asistenta pentru Administratia Publica din Romania, Bucuresti 2001;

6) Baciu, D., Servicii de informare pentru cetăţeni în societatea informaţională;

7) Bularda, D., Chioveanu, P., Pop,A.,Preda, O.,Presada,F., Buna guvernare la români, Ghid de bune practici pentru consolidarea bunei guvernări locale, Bucureşti, 2008;

8) Chioveanu, P., Bucheru, M.,(coordonatori), Hrebenciuc, M., Radulescu, L.,Marza, C., Transpareţta decizională în România anului 2007;

9) Negoiţă A., Ştiinţa Administraţiei,Editura Univers,Bucureşti,1997

10) Alistar.Victor, Cocoşatu, Mădălina, Dincă, Dragoş, Popescu, Ion, Deontologia functionarilor publici, suport de curs Departamentul pentru Învăţamânt la Distanţă, Bucureşti, p. 97, Intervenţia domnului Dan Amedeo Lăzărescu în cadrul dezbaterii “Proiectul de Convenţie a Consiliului Europei privind corupţia”, Bucureşti 2001.

11) Vida, Ioan, Legistică formală,Editura Lumina Lex,Bucureşti 2006, p. 23, a se vedea A. Viandier, La crise de la technique législative, in “Droits”, nr. 4/1984, p. 76.