Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Franţa este stat unitar descentralizat. Ea are o organizare administrativă pe trei nivele: regional, departamental şi comunal şi cuprinde 26 de regiuni, 100 de departamente peste 36.000 de comune.

Regiunea a fost creată în 1972 şi modificată ulterior de 14 ori în ideea creşterii autonomiei locale. Regiunea este structura administrativă care face legătura, pe de o parte între stat şi departamente, iar pe de altă parte între stat şi comune[1].

Departamentul are o istorie mult mai veche, fiind creat încă din 1790, modificări asupra structurii şi competenţelor sale producându-se până în 1987. Departamentul este eşalonul de drept comun, fiind structura administrativă intermediară între comună şi regiune, cu atribuţii în domeniul social, protecţiei împotriva incendiilor şi de planificare, fiind, de asemenea, desemnat să conducă în ansamblu politica guvernamentală. Departamentul intervine pe cale indirectă în probleme de interes comunal, inclusiv prin acordarea de subvenţii pentru realizarea unor obiective de interes comunal sau intercomunal.

Comuna constituie cel de-al treilea nivel al administraţiei locale, fiind unitatea de bază a organizării administrativ-teritoriale, comuna poate fi rurală sau urbană. Conform textului constituţional francez comunele sunt colectivităţi teritoriale care se administrează în mod liber, prin consilieri aleşi şi în condiţiile prevăzute de lege[2]. Comunelor li se acordă o competenţă generală, deci autoritatea administrativă nu are faţă de ea decât o putere tutelară şi nu putere de conducere[3]. În 1982 dispare tutela, fiind înlocuită cu controlul legalităţii a posteriori. Pentru remedierea fărâmiţării comunelor franceze este introdus conceptul de cooperare intercomunală, acesta înregistrează, însă, un succes controversat.

În anul 1971, a avut loc o tentativă de reducere a numărului comunelor (exagerat de mare în Franţa), prin fuziune. Dar această tentativă a eşuat, sentimentul de autonomie fiind mai puternic decât nevoia de eficienţă. În anul 1972, regiunile dobândesc statutul de instituţii publice, cu competenţe limitate la domeniul dezvoltării economice.

În Franţa, organizarea administraţiei era caracterizată printr-un grad înalt de centralizare, care data din vechiul regim şi a devenit pronunţată în timpul domniei lui Napoleon. Cu toate acestea în 1970 a fost demarată o puternică orientare spre descentralizare şi deconcentrare, care îşi va regăsi expresia deplină prin intermediul reformelor din 1972, 1982/1983 şi 1992 care vor încerca să construiască o Franţă descentralizată. Deşi, în mod esenţial Franţa este administrată de la Paris, prin reforma din 1992 s-a demonstrat că unităţile administrativ-teritoriale ocupă un rol important în politica naţională şi comunitară[4].

Deşi, în literatura de specialitate[5], Franţa este prezentată, în general, ca o ţară mult mai centralizată decât vecinii ei sau decât alte sisteme comparabile, de-a lungul timpului autonomia locală în Franţa a cunoscut o anumită dezvoltare, fiind consacrată ca un principiu general, atât de Constituţia celei de-a patra Republici, cât şi de Constituţia actuală.

Reglementarea autonomiei locale a rămas însă de domeniul legii. Până în anul 1982, activitatea colectivităţilor locale s-a desfăşurat sub un control foarte strict din partea statului, cunoscut sub numele de "tutelă administrativă"[6].

Reforma care a condus la actuala configuraţie a administraţiei publice locale franceze s-a produs în anul 1982, prin Legea privind drepturile şi libertăţile comunelor, departamentelor şi regiunilor, cunoscută sub numele de "Legea descentralizării".

Această lege operează un important transfer de competenţă în favoarea colectivităţilor teritoriale locale, recunoaşte statutul de colectivitate teritorială locală pentru regiune, înlătură "tutela administrativă", înlocuind-o cu un control de legalitate a posteriori, exercitat de Prefect, care nu mai răspunde de un drept de anulare a actelor autorităţilor locale, având doar posibilitatea de a ataca, în faţa tribunalului administrativ, actele pe care le consideră ilegale. O altă lege din 1982 transferă executivul departamental de la Prefect, la Preşedintele Consiliului general. Alte două legi, din 1983, repartizează atribuţiile între comună, departament şi regiune, potrivit principiului subsidiarităţii; în fine, în 1986 au loc primele alegeri directe pentru Consiliile regionale.

În literatura franceză din ultimii ani se vorbeşte şi despre principiul delocalizării, regionalismului, stabilimentului public teritorial, fără a se intra în conflict cu teza clasică; astfel, se susţine că delocalizarea nu reprezintă o încălcare a descentralizării, ea marcând o deplasare de activitate şi nu de putere, ea nefiind nici un partaj şi nici un transfer[7].

 

[1] Eugen Popa – Autonomia locală în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 190

[2] Articolele 34 şi 72 din Constituţie

[3] Ioan Alexandru – Administraţia publică – teorii, realităţi, perspective, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 238-239

[4] Ioan Alexandru – Drept administrativ comparat, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag. 109-110

[5] Frege Xavier – Descentralizarea, (traducere), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, pag. 37

[6] Autoritatea de tutelă era Prefectul care exercita atât un control a priori, cât şi a posteriori, având puterea să anuleze actele autorităţilor locale, dacă le considera ilegale, în plus, Prefectul departamentului era şi autoritatea executivă a colectivităţii teritoriale respective.

[7] Iorgovan Antonie– Tratat de drept administrativ, ed. a IV-a, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 450

Загрузка...