Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În primul rând trebuie precizat că ceea ce numim astăzi Germania, era în Evul Mediu un conglomerat de principate, ducate şi comitate cu un pronunţat grad de autonomie. Modelul german se caracterizează printr-un interes crescut purtat descentralizării, care, aşa cum se arată în literatura de specialitate[1], poate fi interpretat ca o reacţie în faţa procesului practic întrerupt de centralizare şi birocratizare. În acest caz, descentralizarea apare sinonimă cu reîntărirea intereselor locale teritoriale faţă de birocraţia funcţională, care reprezentase soluţia ideală la toate problemele economice, sociale şi politice.

În Germania, organizarea administrativă este dată de structura federală a statului. În literatura de specialitate[2] s-a arătat că sistemul administraţiei locale din această ţară este unul din cele mai eficiente. În cadrul lander-ului administraţia este dispusă pe diferite niveluri: comunal, districtual sau departamental şi de circumscripţie[3].

Circumscripţia dispune de un buget propriu, alimentat din beneficiile unor întreprinderi, subvenţii ale landului, prin impozite indirect gestionate de land şi prin contribuţii ale comunelor, în funcţie de rezultatele financiare ale acestora. În Germania circumscripţia joacă rolul unei mari comune sau a unei asociaţii de comune, fiind definită ca o asociere legală şi obligatorie de comune[4].

După  actuala organizare administrativ-teritorială colectivităţile teritoriale de bază sunt comunele, care includ şi marile oraşe şi micile localităţi rurale. Statutul comunei este guvernat de principiul liberei administrări, ceea ce însemnă că aceasta rezolvă în nume propriu ansamblul problemelor locale. În acest sens, comunei îi este recunoscută autonomia financiară, capacitatea de a-şi planifica dezvoltarea, de a adopta acte normative în anumite domenii şi de a-şi recruta şi gestiona personalul.

În Germania autonomia locală atât a comunelor, cât şi a arondismentelor are o lungă tradiţie, o particularitate a Germaniei constând în faptul că autonomia arondismentelor are o dublă consacrare constituţională – atât prin legea fundamentală a federaţiei, cât şi prin constituţia landului. În acest sens, libera administrare a colectivităţilor locale şi repartizarea competenţei conform principiului, ce mai târziu avea să fie numit principiul subsidiarităţii, va figura printre principiile centrale ale Legii fundamentale din 1949.

 

[1] A. Benz – La descentralisation en R. F. A., Revue Internationale de Sciences Administratives, no. 4, 1987, pag. 555

[2] Vida Ioan – Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994, pag. 176 -177

[3] Cu precizarea că unele landuri dispun numai de structuri de circumscripţie, cele districtuale sau departamentale fiind eliminate.

[4] Henry Puget – Les institutions administratives etrangeres, Dalloz, Paris, 1969, pag. 443

Загрузка...