Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În Italia organizarea administraţiei statului are o structură piramidală, în al cărei vârf se află Guvernul şi ministerele, autorităţile locale fiind subordonate ministerelor. Aici se întâlneşte acelaşi sistem de organizare administrativă pe trei nivele – comunal, provincial şi regional, dispunând de o bogată legislaţie recentă în materia autonomiei locale. El este, în mare parte, de inspiraţie franceză, fiind un regim uniform la nivelul întregii ţări. Pe lângă autorităţile locale sistemul de administraţie descentralizat cuprinde şi serviciile publice, care au statut de persoane morale, corpuri cu independenţă juridică, constituite sub dreptul public şi cu diferite grade de putere de autoguvernare.

Italia este statul cu „cea mai amplă descentralizare administrativă în serviciile dependente de stat”[1], întrucât conform textului constituţional italian, Republica este bazată pe principiile autonomiei administrative locale şi pe maxima descentralizare a serviciilor puse la dispoziţie de către stat. De altfel, în literatura de specialitate, s-a arătat că din punct de vedere politic, Republica Italiană poate fi descrisă ca un Stato delle autonomie, descentralizarea teritorială asigurând autorităţilor locale (regiuni, provincii şi municipalităţi) drepturi extinse de autoguvernare.

În materie de organizare locală, provinciile şi comunele sunt colectivităţi autonome, în limitele principiilor fixate de legile generale ale republicii care le determină funcţiile, provinciile fiind împărţite în arondismente.

Colectivitatea teritorială locală de bază este comuna. Comuna este definită prin lege ca fiind o instituţie a comunităţii locale, care îi reprezintă interesele şi îi promovează dezvoltarea. Comunele îşi pot constitui circumscripţii de descentralizare teritorială, dacă sunt comune reşedinţă de provincie sau au o populaţie mai mare de 100.000 de locuitori. Organizarea acestor circumscripţii se face prin statutul comunei, elaborat în condiţiile legii. În calitate de circumscripţie de descentralizare a statului, îndeplineşte atribuţii ce revin acestuia, cele mai evidente fiind în domeniile: organizării şi desfăşurării alegerilor, stării civile, recrutării şi încorporării, statisticii.

Comunele derulează servicii publice şi exploatări cu caracter industrial şi comercial, iar provinciile au atribuţii care se apropie de acelea ale departamentelor, intervenind cu o serie de măsuri sanitare, de instrucţie publică şi de igienă.

Colectivitatea teritorială locală situată la primul nivel intermediar este provincia, considerată o instituţie locală care reprezintă interesele şi promovează dezvoltarea comunităţii provinciale. Dintre atribuţiile caracteristice autonomiei locale, ce aparţin provinciei, menţionăm: adoptarea propriului regulament de organizare şi funcţionare (Statutul), adoptarea bugetului propriu, reglementarea organizării şi funcţionării serviciilor administrative proprii. Alte atribuţii importante ale provinciei sunt: planificarea economică, amenajarea teritoriului provinciei, anumite segmente ale protecţiei mediului; construirea şi întreţinerea drumurilor de interes provincial, protecţia civilă etc.

Provinciilor şi comunelor li s-a recunoscut statutul juridic de colectivităţi teritoriale locale, cu o autonomie limitată, atât ca sferă a competenţelor, cât şi datorită tutelei stricte, în anul 1934. Între anii 1945 -1963 sunt constituite cele 5 regiuni cu statut special de autonomie, în anul 1970, sunt constituite celelalte 15 regiuni, cu statut de autonomie obişnuit, cărora li se transferă, între anii 1972 - 1977, o serie de atribuţii, deţinute până atunci de stat. În anul 1990, regiunilor li se recunoaşte dreptul de a-şi adopta propriul Statut, care se aprobă prin lege a Republicii. Prin acesta, ele pot să-şi stabilească propria organizare şi funcţionare, dar nu pot constitui alte organe decât Consiliul regional, Comitetul executiv al regiunii şi Preşedintele regiunii. De asemenea, ele nu pot stabili sistemul electoral pentru aceste organe.

Potrivit art. 129 din Constituţia Italiei, atât provincia, cât şi comuna sunt concepute potrivit principiului dedublării funcţionale, având în afară de calitatea de colectivităţi locale, cu competenţă generală şi calitatea de circumscripţii de descentralizare ale statului şi ale regiunii.

După înlăturarea fascismului s-au impus regiunile. Regionalismul a câştigat mult teren de la mare la Alpi, iar în Italia, dacă înainte de adoptarea Constituţiei a fost înlăturat prin dispoziţii speciale, odată cu adoptarea Constituţiei el a devenit regulă pe întreg teritoriul.

Spre deosebire de comune şi provincii, regiunile sunt create pentru a organiza exercitarea funcţiilor administrative la nivelul comunelor şi provinciilor. Regiunile au puterea de a adopta legi în anumite domenii stabilite de Constituţie, însă statul având competenţă generală, legile regionale nu pot contraveni celor statale, interesului regional sau intereselor altor regiuni. Ele au deci puterea de a legifera, întrebuinţând ca agent principal de execuţie provinciile şi comunele. Regiunile sunt, de asemenea, competente să stabilească obiectivele generale ale programării dezvoltării economico-sociale, fiind abilitate, pe această bază să repartizeze resursele necesare pentru investiţiile locale.

Prin regiuni s-a dorit instituirea unui regim federalist în Italia, instituindu-se o autonomie de genul cantoanelor elveţiene, însă în realitate aceste regiuni nu sunt state membre în federaţie, ci sunt limita maximă a unei descentralizări, o autonomie conciliabilă cu sistemul statului unitar.

Regiunile au anumite puteri legislative în anumite domenii definite, în sensul că pot decreta o legislaţie paralelă în regiunile obişnuite şi legislaţie exclusivă pentru probleme specifice în regiunile speciale.

Termenul "descentralizare" înseamnă, în acest caz, că în afara atribuţiilor necesare pentru rezolvarea problemelor locale, statul şi regiunea pot să transfere colectivităţilor locale şi alte atribuţii, pe care, dintr-un motiv sau altul, nu doresc să le exercite prin organe proprii. Provinciile exercită atât atribuţii specifice autonomiei locale, cât şi atribuţii transferate de stat şi de regiune.

Pe o perioadă de mai mulţi ani s-au făcut încercări de a reforma administraţiile regionale şi locale şi de a le adapta la dezvoltările constituţionale. O problemă aparte a fost pusă de sistemul financiar de când toate autorităţile au la dispoziţie numai venituri din impozite limitate şi obţin cea mai mare parte a veniturilor de la stat – aceasta reprezentând o limitare a autonomiei şi descentralizării.

În fine, prin revizuirea constituţională din 2001, autonomia regiunilor se lărgeşte, iar aplicarea principiului subsidiarităţii, pentru repartizarea competenţelor între stat şi regiune, este prevăzută în mod expres. Astfel, potrivit noului conţinut al art.118 din Constituţia Italiei, subsidiaritatea dobândeşte valoare de principiu constituţional sub două aspecte: nivelul superior nu păstrează decât atribuţiile care nu pot fi realizate, într-un mod satisfăcător, de nivelul inferior; autorităţile publice nu se ocupă decât de acţiunile care nu pot fi realizate, în mod satisfăcător, de sectorul privat.

De asemenea, prin modificarea art.116 din Constituţie se recunoaşte bilingvismul în două regiuni (Trentino - Alto Adige/Sudtirol şi Valle d'Aosta/ Vallee d'Aoste) şi se recunoaşte dreptul regiunilor cu statut obişnuit de a accede la forme speciale de autonomie, stabilindu-se, totodată, procedura de obţinere şi limitele acestei autonomii speciale. Se deschide astfel calea "nivelării" statutelor de autonomie ale celor două categorii de regiuni. Tot prin revizuirea constituţională din 2001 se înlătură controlul preventiv asupra reglementărilor adoptate de regiune, care se exercita de comisarul regional, în calitatea sa de reprezentant al Guvernului şi se recunoaşte autonomia financiară a regiunilor. Actualmente regiunile italiene se bucură de o largă autonomie, aceasta apreciindu-se că este un pas important spre federalism[2].

 

[1] Dana Apostol-Tofan– Instituţii administrative europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 118

[2] Liviu Coman-Kund– Administraţia publică de nivel intermediar în dreptul comparat şi în dreptul românesc, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2005, pag. 121

Загрузка...