Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

După cum se ştie, sistemul politico-juridic britanic este esenţialmente diferit de cel continental. Caracteristic pentru Marea Britanie este faptul că normele juridice care dirijează colectivităţile teritoriale locale diferă de la regiune la regiune, astfel că şi organizarea administrativ-teritorială prezintă diferenţe.

De aceea, înţelegerea fenomenului de administraţie teritorială locală necesită câteva precizări. Întrucât în Marea Britanie nu există constituţie scrisă, nu există nici garanţii constituţionale în favoarea colectivităţilor teritoriale locale. Parlamentul poate modifica oricând statutul juridic al acestora, singura limită reală fiind puternica tradiţie democratică britanică.

Atunci când se vorbeşte de activitatea autorităţilor locale din Marea Britanie, termenul utilizat este cel de „guvernare locală”. Sistemul guvernării locale este un produs al secolului trecut, dar câteva mari reorganizări în anii ’60 şi ’70 au creat structura actuală. În realitate, considerăm că, exceptând nivelul regional din Scoţia şi Irlanda de Nord[1], avem de-a face cu echivalentul continental al autonomiei locale, deoarece competenţa „guvernării locale” este strict determinată de lege şi actele sale sunt supuse controlului din partea statului, atât administrativ, cât şi jurisdicţional[2].

Structurile administrative reprezentative pentru autonomia locală specifice regimului local anglo-saxon sunt: comunele (parohiile), districtele urbane sau rurale, burgurile, comitatele-burguri, un statut special fiind rezervat capitalei. Caracteristic pentru colectivităţile locale respective este regimul juridic distinct aplicabil, cât şi faptul că enumerarea lor nu se constituie într-o ierarhie administrativă[3].

Jurisprudenţa a stabilit, încă din sec.XIX, inexistenţa competenţei generale pentru colectivităţile locale, potrivit principiului (ultra vires), că orice act de guvernământ (în sensul de act de autoritate) trebuie să se întemeieze pe o abilitare legală, conferită de legea scrisă sau de cutumă. În consecinţă, colectivităţile teritoriale locale nu pot acţiona decât în cadrul competenţei atribuite. De asemenea, nici Guvernul nu poate acţiona, în raporturile cu administraţia locală, decât în limita puterilor ce i-au fost acordate. Cu toate acestea, faptul că cea mai mare parte a problemelor de interes local sunt rezolvate de autorităţile locale face ca, în concret, competenţa acestora să fie similară competenţei generale recunoscute, ca regulă, colectivităţilor de pe continent.

Sistemul tradiţional distinct al autonomiei locale în Anglia, care în secolul XVIII a atins un moment de vârf prin statutul de autoguvernare a ţinuturilor, continuă să se aplice şi în prezent.

Dacă este privit la suprafaţă sistemul britanic de guvernământ pare a fi foarte centralizat, lucrurile nu stau, însă, deloc aşa.

Descentralizarea cuprinde două forme principale: delegarea puterilor şi transferul acestora. Delegarea puterilor se referă la posibilitatea luării deciziilor administrative la nivel local, în timp ce transferul presupune şi atribuirea libertăţii de luare a deciziilor politice.

Dacă se practică delegarea – atribuirea competenţelor este precis definită. În cazul în care o persoană sau o instituţie, a căror putere este delegată, doresc să extindă această putere, au nevoie de aprobarea puterii centrale. În cazul puterii transferate – situaţia stă diferit, în sensul că în anumite limite competenţele sunt mult mai largi, iar posibilitatea de manevră este mai mare.

Autonomia locală a fost consacrată în Marea Britanie în 1835, prin acordarea unor largi prerogative consiliului. Conform unor opinii exprimate în literatura de specialitate începând cu anul 1972 administraţia publică locală va fi supusă unor tendinţe centralizatoare. Astfel competenţa autorităţilor alese ale administraţiei publice locale şi autonomia locală s-a diminuat. De asemenea, puterea de decizie a autorităţilor colectivităţilor teritoriale locale şi autonomia lor financiară au fost limitate.

Sesizând inconvenientele situaţiei create, Guvernul a constituit, în anul 1991, o comisie însărcinată cu reforma administraţiei publice locale din Anglia. Demersuri asemănătoare s-au întreprins pentru Scoţia şi Ţara Galilor. Rezultatele analizelor au condus la ideea necesităţii întăririi autonomiei locale printr-o reorganizare profundă a autorităţilor administraţiei publice locale şi prin lărgirea competenţei acestora. A avut loc astfel o reformă, realizată în mai 1997, care dă configuraţia actuală a administraţiei publice locale din Marea Britanie.

Conform Legii din 1972 privind guvernarea locală, în Anglia administraţia publică locală era organizată pe două niveluri: nivelul de bază, la care funcţionau consilii de district, şi nivelul intermediar, la care funcţionau consilii de comitat. Ca urmare a reformei din mai 1997, consiliile de comitat şi consiliile de district au fost desfiinţate, fiind înlocuite cu 22 de consilii de autoritate unică, constituite în noile unităţi administrativ-teritoriale, denumite „circumscripţii”. Acestea sunt, în prezent, titularele autonomiei locale de la nivelul de bază. Autorităţile locale au fost înfiinţate prin acte ale Parlamentului cu scopul de a îndeplini anumite funcţii şi servicii pentru care sunt mai bine echipate decât autorităţile centrale.

 

[1] Trebuie precizat că în Marea Britanie, spre deosebire de Franţa unde avem prefectul, nu există o autoritate guvernamentală distinctă care să reprezinte statul în unităţile administrativ-teritoriale – responsabil cu relaţiile dintre stat şi autorităţile locale din Scoţia, Ţara Galilor şi Irlande de Nord fiind un secretar de stat.

[2] Liviu Coman-Kund– Administraţia publică de nivel intermediar în dreptul comparat şi în dreptul românesc, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2005, pag. 112

[3] Eugen Popa – Autonomia locală în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 190

Загрузка...