Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Dacă una din problemele cele mai frecvent dezbătute în Franţa, ca şi în alte state ale Uniunii Europene, se referă la dimensiunile optime ale colectivităţilor teritoriale, o alta priveşte numărul optim de ,niveluri ale administraţie?.

în realitate trei aspecte ar trebui examinate separat, aspecte care nu presupun răspunsuri identice, şi anume: organizarea administrativă optimă trebuie să fie mai mult sau mai puţin deconcentrată, iar comunicarea între vârf şi baza ierarhiei administraţiei ar trebui să parcurgă toate etapele intermediare sau ar putea fi micşorată? Doar această chestiune ar merita să fie rezumată sub sintagma „nivele ale administraţiei" şi ea priveşte mai puţin numărul autorităţilor locale, cât organizarea ciclurilor de elaborare şi punere în aplicare a politicilor publice; talia optimă a razei de acţiune a autorităţilor locale nu variază ea oare în funcţie de problemele pe care le are de rezolvat şi nu ar fi de dorit să fie instalate atâtea autorităţi locale democratic alese câte ar presupune existenţa unor circumscripţii de talie medie?; bilanţul costuri-avantaje incită la limitarea numărului de autorităţi locale sau de niveluri ale administraţiei în scopul de a profita din plin de economiile realizate sau mai bine ar trebui să con¬siderăm că nu este posibil să calculezi doar o parte din elemente - partea financiară în timp ce alta, precum apropierea cetăţeanului de autorităţile locale, ar prezenta mai puţină importanţă?

în cea mai mare parte a statelor Uniunii Europene regăsim o categorie de autorităţi locale intermediare între nivelul de bază şi nivelul naţional sau regional, în timp ce, spre exemplu, în Luxemburg nu există nici o autoritate intermediară între comune sau municipalităţi şi stat, pentru considerente evidente, legate de întinderea teritoriului.

Administraţia publică locală intermediară este administraţia locală organizată la nivelul diviziunilor administrativ-teritoriale intermediare, situate între cele de bază şi stat.

Administraţia publică locală intermediară se distinge prin faptul că, fiind situată între alte două nivele de administraţie, trebuie să respecte atât competenţa unui nivel superior, cât şi competenţa unui nivel inferior.

în cuprinsul tezei sale de doctorat, consacrată chiar acestei problematici, acelaşi autor mai sus citat ne oferă următoarea definiţie mai complexă: administraţia publică de nivel intermediar este activitatea executivă având ca finalitate realizarea unor valori politice locale, desfăşurată în regim de putere publică, de autorităţi şi instituţii autonome faţă de stat, care reprezintă colectivităţile situate în perimetrul unităţilor administrativ-teritoriale de nivel intermediar, integrate în sistemul politico-administrativ statal.

Ne aflăm în prezenţa unei administraţii publice de nivel intermediar, doar atunci când o circumscripţie administrativ-teritorială a statului dobândeşte şi statutul de unitate administrativ-teritorială, adică populaţiei aferente i se recunoaşte statutul de colectivitate locală.

De aici rezultă că administraţia publică de nivel intermediar prezintă următoarele elemente constitutive: cel puţin o unitate administrativ-teritorială de nivel intermediar; cel puţin o autoritate reprezentativă autonomă; competenţă administrativă generală şi resurse pentru realizarea acesteia; existenţa unei forme de control din partea statului.

în Franţa, regimul celor o sută de departamente este în mare măsură uniform, cu excepţia unor variaţii minore pentru cele două departamente corsicane şi cele patru departamente de peste mări. Trebuie remarcat însă că Parisul reprezintă, în acelaşi timp, o comună şi un departament, cu instituţii unice. La rândul lor, Guadelupa, Guyana, Martinica şi Reunion constituie, în acelaşi timp, un departament şi o regiune şi dispun fiecare de două adunări reprezentative şi două autorităţi executive pentru acelaşi teritoriu şi aceeaşi populaţie. în plus, trebuie adăugat că cele două colectivităţi teritoriale de peste mări, Mayotte şi Saint-Pierre-et-Miquelon ca şi teritoriul de peste mări, Wallis-et-Furtuna, pot fi considerate colectivităţi locale intermediare, asemănătoare, în parte, departamentelor.

Regiunea reprezintă colectivitatea teritorială locală situată la al doilea nivel intermediar. în Franţa sunt 21 de regiuni cu un statut unic, la care se adaugă Corsica, dispunând de un statut special de autonomie.

Sub aspect juridic, regiunile sunt în prezent colectivităţi teritoriale cu statut asemănător comunelor şi departamentelor, fără ca existenţa lor să fie garantată prin Constituţie. în schimb, principiul liberei administrări a colectivităţilor teritoriale le este aplicabil, fără însă a le conferi putere de reglementare. în practică, faţă de comune şi departamente, competenţa normativă a regiunii este mult limitată şi regiunile nu-şi pot aroga dreptul de tutelă asupra colectivităţilor locale din teritoriul lor.

în Olanda, cele douăsprezece provincii sunt reglementate uniform printr-o lege distinctă. în paralel, există autorităţi având o natură foarte specială, autorităţi care dispun de statutul de colectivităţi publice, numite „autorităţi acvatice", însărcinate cu girarea sistemului de reglare al solului după retragerea apelor, autorităţi care provin încă din Evul Mediu.

Mai exact, pe lângă provincii şi comune, există şi alte organisme de drept public care intră în categoria colectivităţilor locale, numite „wateringues", ce ocupă un loc cu totul special în structura şi istoria statului olandez. Lupta contra apelor a determinat pe cei interesaţi, cu mult timp în urmă, să se regrupeze sub forma unor organizaţii menite să protejeze un anumit teritoriu. Această funcţiune limitată la un teritoriu determinat este unică în organizarea politică a statului. Dacă definim protecţia contra apelor ca o misiune publică, este vorba despre o descentralizare funcţională şi teritorială, în acelaşi timp.

La nivelul provinciei funcţionează trei autorităţi: Adunarea provinciei, Biroul executiv şi Comisarul Reginei. Adunarea provinciei este compusă din membri aleşi pentru un mandat de 4 ani. Biroul executiv este ales de către Adunare, dintre membrii săi, şi este responsabil în faţa acesteia. El funcţionează permanent şi emite cea mai mare parte a actelor administrative individuale. Comisarul Reginei este numit de Guvern, cu avizul Adunării provinciei, pentru un mandat de 6 ani, ce poate fi reînnoit, şi are atât calitatea de funcţionar al statului cât şi al provinciei. în ce priveşte regiunea italiană, - în literatura de specialitate -, se apreciază că, în prezent, ar fi vorba mai degrabă de o formă de autoguvernare asemănătoare statului federat.

La nivelul regiunii funcţionează: Consiliul regional, Comitetul executiv al regiunii şi Preşedintele regiunii.

Printr-o Lege constituţională adoptată în 1999, care a modificat unele articole din Constituţie, s-a prevăzut alegerea directă a Preşedintelui regiunii şi lărgirea autonomiei statutare a regiunilor.

La nivelul provinciei, privită ca un nivel intermediar de administraţie publică, distingem: Consiliul provincial, Comitetul executiv al provinciei şi Preşedintele provinciei. Consiliul provincial este ales prin reprezentare proporţională, pentru un mandat de 4 ani, fiind compus din 24 până la 45 de membri, care la rândul lor aleg un comitet şi un preşedinte, care asigură împreună executivul. Consiliul provincial este organul deliberativ ce are mai degrabă un rol de orientare politică, Comitetul executiv dispune de largi atribuţii pentru a aduce la îndeplinire orientările stabilite de Consiliu şi conduce serviciile administrative ale provinciei, iar Preşedintele provinciei are, în principal, un rol de reprezentare.

Asemenea regiunii italiene, regiunea spaniolă nu poate constitui un nivel intermediar de administraţie publică locală, deoarece adoptă acte legislative, ce sunt supuse doar controlului Tribunalului Constituţional. Este o caracteristică ce face din comunitatea regională spaniolă o formă de autoguvernare, asemănătoare statului federat.

în schimb, provincia întruneşte elementele constitutive ale administraţiei publice de nivel intermediar, cele cincizeci de provincii, instituite printr-un decret încă din 1833, constituind fiecare, în acelaşi timp, o circumscripţie administrativă a statului şi o colectivitate locală, având, în principiu, un regim uniform, dar evoluţia lor fiind direct determinată de acordurile comunităţilor autonome cu statul.

Administraţia provinciilor se realizează de aşa-numita Reprezentanţă, compusă din: Consiliul provinciei, Comisia de guvernare, Preşedinte şi Vicepreşedinţi.

Spania este singura ţară în care adunarea reprezentativă nu este aleasă prin sufragiu universal direct. Consiliul provinciei compus din 25 până la 31 de membri (51 de membri pentru Madrid şi Barcelona) este format din „deputaţi provinciali", aleşi de consilierii municipali dintre ei înşişi, în urma alegerilor municipale. Comisia de guvernare se compune din Preşedinte şi un număr de deputaţi provinciali numiţi de acesta. Ea îşi alege preşedintele însărcinat cu atribuţii executive.

în unele state ale Uniunii Europene, colectivităţile locale intermediare dispun de competenţe şi de mijloace mai puţin importante decât colectivităţile de bază.

Este cazul Belgiei, Spaniei şi Italiei, ţări în care tendinţa de a scădea semnificaţia provinciilor este strâns legată de transformările produse la nivelul structurii statului

în Italia, provinciile au pierdut din ce în ce mai multe atribuţii, în profitul comunelor şi regiunilor, dar au trebuit menţinute atât ca circumscripţii administrative ale Statului, cât şi ca autorităţi însărcinate să asigure legătura între regiune şi comune şi coordonarea celor din urmă. Regimul lor este în mare parte uniform, dar pot apărea unele variaţii de la o regiune la alta.

în Danemarca şi Olanda, autorităţile intermediare dispun în teorie de aceeaşi competenţă generală ca şi autorităţile de bază.

în ce priveşte Franţa, tendinţa contemporană este dimpotrivă aceea de a spori rolul departamentului (în raport cu comuna, dar şi comparativ cu regiunea), datorită faptului că cele mai importante transferuri de competenţă se realizează de la stat către departamente, dar şi datorită atracţiei pe care o exercită asupra clasei politice funcţia de Preşedinte al consiliului general.

Autoritatea deliberativă a regiunii în Franţa este Consiliul regional, compus din consilieri aleşi prin sufragiu universal direct, pe departamente, pentru un mandat de 5 ani, el lucrând în şedinţe publice. Consilierii regionali aleg, dintre ei, pe Preşedintele Consiliului regional, care reprezintă autoritatea executivă. Consiliul regional are o Comisie permanentă, formată din Preşedintele Consiliului, un anumit număr de vicepreşedinţi şi alţi membri, stabiliţi de Consiliu, Comisie ce exercită atribuţii delegate de Consiliu.

Autoritatea deliberativă a departamentului în Franţa este Consiliul general, ales prin vot direct, în cadrul unor circumscripţii electorale denumite cantoane, pentru un mandat de 6 ani, jumătate din numărul consilierilor reînnoindu-se la fiecare 3 ani. Consiliul general lucrează în şedinţe publice. Executivul colectivităţii departamentale este Preşedintele Consiliului general, ales dintre membrii Consiliului, la fiecare reînnoire a acestuia.

Există şi un organ colegial, format din Preşedintele Consiliului general, un anumit număr de vicepreşedinţi şi alţi membri desemnaţi de Consiliul general. Comisia permanentă exercită atribuţiile delegate de Consiliul general.

în Irlanda şi în Regatul Unit se poate spune că autoritatea intermediară este cea care contează în marea parte a cazurilor, în raport cu autorităţile de bază.

în ce priveşte organizarea sub aspect instituţional a autorităţilor locale intermediare, aceasta se aseamănă cu cea a autorităţilor locale de bază din aceeaşi ţară.

Anglia nu are statut de comunitate regională şi nici nu dispune de un nivel regional de administraţie. Agenţiile regionale de dezvoltare, apărute după 1997, nu au autorităţi deliberative. Ele constituie totuşi, un prim pas spre o organizare administrativă de tip regional. Administraţia intermediară este exercitată de comitate.

Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda De Nord au statut de comunităţi regionale. Fiecare dintre ele dispune de o adunare deliberativă, aleasă prin vot direct, şi de un organ executiv desemnat de aceasta. Astfel, în Ţara Galilor funcţionează Adunarea naţională galeză şi un Comitet executiv, prezidat de un „Leader"; în Scoţia funcţionează Parlamentul scoţian şi Executivul scoţian, condus de Primul-ministru scoţian; în Irlanda de Nord funcţionează Adunarea semi-autonomă şi Comitetul executiv, condus de un Prim-ministru.

în Regatul Unit, consiliul de comitat se compune dintr-un număr nedeterminat prin lege, de 60 până la 100 de membri, aleşi prin scrutin uninominal într-un tur, pentru un mandat de 4 ani. Consiliul îşi alege preşedintele pentru un an.

în Irlanda, elementele constitutive ale administraţiei publice de nivel intermediar sunt întrunite tot de comitat, la nivelul acestuia funcţionând Consiliul comitatului, format din consilieri aleşi prin vot direct, pentru un mandat de 5 ani. Consiliul exercită aşa numitele „funcţii rezervate", considerate chestiuni politice, precum: adoptarea bugetului, contractarea împrumuturilor, adoptarea şi modificarea diferitelor planuri, desemnarea membrilor diverselor comitete şi comisii care se ocupă de rezolvarea unor probleme de interes public, adoptarea actelor de reglementare.

Toate atribuţiile care nu sunt „rezervate" sunt considerate „executive" şi se realizează de aşa-numitul Administrator al comitatului, care conduce serviciile administrative ale comitatului. El este un funcţionar public, numit de Consiliu, pentru o perioadă de 7 ani (ce poate fi reînnoită), la propunerea unui organ central independent numit „Comisia pentru nominalizări locale", propunere pe care Consiliul nu o poate refuza.

Şi la nivelul fiecărei regiuni, funcţionează în Irlanda, începând cu anul 1994, aşa-numitele Colectivităţi regionale, compuse din consilieri aleşi de consiliile comitatelor şi ale comitatelor-burg, dintre membrii lor, dar acestea nu reprezintă autorităţi deliberative, rolul lor reducându-se la coordonarea unor servicii publice şi la comunicarea pe verticală a programelor guvernamentale.

în Belgia, provincia este comunitatea teritorială de bază, căreia îi este recunoscută competenţa administrativă generală pentru rezolvarea problemelor de interes provincial. Ea dispune de atribuţii proprii, precum: adoptarea bugetului propriu şi stabilirea de impozite şi taxe provinciale, angajarea personalului propriu şi stabilirea statutului acestuia, întreţinerea infrastructurilor provinciale, puterea de intervenţie în domeniile educaţiei, culturii, sportului etc.

Provincia are ca autoritate deliberativă consiliul provincial, format din membri aleşi prin vot direct, pentru un mandat de 6 ani, şi ca autoritate executivă, Delegaţia permanentă, aleasă de Consiliu dintre membri săi.

în Danemarca există 14 comitate, la care se adaugă două oraşe-comitat, Frederiksberg şi Copenhaga, comitatul fiind colectivitatea teritorială intermediară, ce dispune de o competenţă administrativă generală, alcătuită din atribuţii obligatorii şi atribuţii facultative.

Autorităţile comitatului sunt: Consiliul comitatului, Comisiile permanente şi Preşedintele consiliului. Consiliul este organul deliberativ al comitatului. El lucrează în şedinţe publice, membrii săi fiind aleşi prin vot direct, pentru un mandat de 4 ani. Consiliul îşi adoptă regulamentul de funcţionare, stabileşte numărul, structura şi atribuţiile comisiilor permanente, adoptă bugetul comitatului, organizează administraţia comitatului. în ce priveşte comisiile permanente, legea impune constituirea unei Comisii de finanţe şi cel puţin a încă unei comisii permanente. în esenţă, Comisiile permanente pregătesc lucrările Consiliului şi iau deciziile necesare pentru executarea hotărârilor acestuia. Preşedintele Consiliului este ales de acesta, dintre membrii săi, pentru a conduce lucrările Consiliului şi ale Comisiei de finanţe. El este şeful administraţiei comitatului.

în Germania, colectivitatea teritorială locală de nivel intermediar este arondis-mentul, căruia Constituţia federală şi Constituţiile landurilor îi recunosc autonomia administrativă, precum şi reprezentativitatea rezultată din „sufragiul universal, direct, egal şi secret." Statutul arondismentului este stabilit printr-un Cod special, adoptat ca lege a landului, aspect care atrage deosebiri de la un land la altul. Pe lângă calitatea de colectivitate teritorială, arondismentul este şi circumscripţie administrativă a landului.

Organul reprezentativ este Adunarea arondismentului, ai cărei membri sunt aleşi prin vot direct, pentru un mandat de 5 ani. Adunarea decide în toate problemele care ţin de competenţa arondismentului, însă ea poate delega unele atribuţii Preşedintelui Adunării sau unor comitete constituite dintre membrii săi. Preşedintele Arondismentului este ales de Adunarea arondismentului pentru perioade cuprinse între 6 şi 12 ani, în funcţie de land. El este un funcţionar public având atât calitatea de Preşedinte al Adunării arondismentului, cât şi pe cea de şef al întregii administraţii din arondisment, atât cea proprie, cât şi cea a landului.

Preşedintele Arondismentului este şi autoritatea de control administrativ asupra actelor comunelor componente.

In Grecia, elementele constitutive ale administraţiei publice de nivel intermediar se regăsesc doar la nivelul departamentului, regiunea prezentându-se ca o circumscripţie administrativă a statului.

Potrivit doctrinei greceşti recente, noţiunea de regiune prezintă două înţelesuri: unul organizaţional, fiind vorba despre o unitate administrativă a Statului şi altul teritorial, fiind vorba despre o secţiune a teritoriului ţării, în cadrul căreia autorităţi limitate teritorial îşi exercită competenţa.

La nivelul departamentului funcţionează ca autoritate deliberativă, Consiliul departamental, format din consilieri aleşi prin sufragiu universal, direct, obligatoriu, pentru un mandat de 4 ani, iar la nivelul regiunii funcţionează Consiliul regional, condus de Secretarul general al regiunii.

Consiliul regional, organ colegial consultativ, este alcătuit din prefecţii departamentelor din regiune, un reprezentant al organizaţiei locale a oraşelor şi comunelor, precum şi din reprezentanţi ai organizaţiilor şi camerelor profesionale. Secretarul general al regiunii este numit de Guvern şi este subordonat ierarhic ministrului de interne, dar şi fiecărui ministru ale cărui competenţe le exercită.

El are un rol politic şi administrativ, fiind reprezentantul Guvernului în regiune şi având responsabilitate pentru implementarea politicii guvernamentale în domeniile care privesc regiunea.

O situaţie interesantă întâlnim în Finlanda, unde începând cu anul 1994 se regăseşte o instituţie publică de nivel departamental, Regiunea de dezvoltare, ce s-ar putea transforma în timp în colectivitate teritorială locală. Capacitatea sa juridică este restrânsă la politicile de dezvoltare regională, la planificarea regională şi la repartizarea fondurilor ce provin de la bugetul de stat. Regiunea de dezvoltare dispune de o structură deliberativă denumită Consiliu regional, alcătuită din membri aleşi din rândul consiliilor comunale, de către acestea. Consiliul regional nu are însă un organ executiv şi nici administraţie proprie, hotărârile sale fiind puse în executare de autorităţile şi serviciile administrative ale comunelor.

în Suedia, comitatul reprezintă colectivitatea teritorială locală de nivel intermediar, reprezentat de două autorităţi: Consiliul comitatului şi Comitetul executiv. Consiliul comitatului este autoritatea deliberativă, ce lucrează în şedinţe publice, ales prin vot direct, pentru un mandat de 4 ani. Comitetul executiv este ales de Consiliu dintre membrii săi şi este condus de liderul partidului care deţine majoritatea în Consiliu. Se pot înfiinţa şi comitete pe domenii de activitate. în general, există un comitet pentru politicile comitatului, un comitet pentru serviciile sociale şi un comitet pentru mediu.

Mai reţinem în acest context faptul că în ţările comunitare s-au dezvoltat o multitudine de forme de colaborare externă ale colectivităţilor locale, de la convenţiile de drept internaţional privat, până la constituirea unor adevărate instituţii publice trans-frontaliere sau crearea de reprezentanţe pe lângă Uniunea Europeană.

Загрузка...