Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  1. Competenţa – temei al exercitării procedurii administrative. Competenţa reprezintă calitatea juridică ce permite persoanelor administrative să se manifeste ca autorităţi publice sau să presteze servicii de interes general.

Definim competenţa prin ansamblul atribuţiilor conferite de lege persoanelor administrative şi, uneori, structurilor acestora, de a acţiona pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii.

Folosind competenţa, autorităţile, instituţiile publice pot acţiona în regim de drept administrativ, pot face acte administrative, operaţiuni administrative, fapte tehnico-materiale. De aceea, competenţa reprezintă elementul de cea mai mare importanţă  pentru definirea structurilor administraţiei publice. Competenţa de a acţiona în regim de drept administrativ relevă calitatea de autoritate administrativă care acţionează pe baza şi în executarea legii.

Competenţa este recunoscută la nivelul persoanelor administrative, dar, uneori, se vorbeşte şi de o competenţă internă, de serviciu, prin stabilirea expresă prin lege a unor competenţe directe pentru compartimente interne  ale persoanei administrative (exemplu stabilirea de competenţe atât ministerului, cât şi unui departament din structura organizatorică a acestuia).

Numai competenţa persoanei administrative coincide cu capacitatea administrativă, reprezentând ansamblul de atribuţii stabilite prin lege, care îi conferă drepturi şi obligaţii pentru exercitarea puterii publice, în nume propriu, într-un sector al administraţiei publice. Exercitarea competenţei în raporturile juridice  presupune existenţa capacităţii juridice.

Activitatea desfăşurată de subiectele învestite cu o anumită competenţă le conferă acestora o calitate oficială, în exercitarea atribuţiilor lor.

Competenţa exprimă juridic conţinutul activităţii desfăşurate de subiectele de drept din punct de vedere material, teritorial şi temporal.

  • Competenţa reprezintă o categorie de bază a dreptului administrativ. În jurul acesteia se construieşte întreaga ramură de drept, normele privind edificarea sistemului de competenţe precum şi stabilirea limitelor intervenţiei acestui sistem în viaţa socială, fiind fundamentul dreptului administrativ. 

Trăsăturile esenţiale ale competenţei recunoscute de doctrina de specialitate sunt:

  1. a) legalitatea competenţei. Competenţa decurge din normele, şi uneori din principiile de drept. Spre exemplu, principiul simetriei, potrivit cu care cel competent să emită un act de numire într-o funcţie publică, poate face şi actul contrar, de revocare din funcţie.
  2. b) Obligativitatea competenţei. Exercitarea atribuţiilor funcţiei reprezintă un drept, dar şi o obligaţie pentru titularii competenţei şi nu un privilegiu.
  • Titularii nu pot renunţa la competenţă şi nu o pot încredinţa spre exercitare altor persoane.

Prin excepţie, legea prevede posibilitatea suplinirii şi a delegării de competenţe ale funcţiilor publice (a atribuţiilor).

Suplinirea reprezintă înlocuirea titularului competenţei cu o altă persoană pe timpul împiedicării acestuia de a-şi exercita competenţa. Aceasta acţionează automat, în baza prevederilor legale şi se aplică tuturor atribuţiilor pe care le cuprinde o anumită funcţie.

Delegarea de competenţă constă în desemnarea unei persoane care să exercite anumite atribuţii din cadrul competenţei titularului. În acest caz este necesar un act de delegare din partea persoanei competente, iar delegarea priveşte numai o parte din atribuţiile titularului, prevăzute în actul de delegare.

  1. c) individualitatea – Competenţa individualizează persoana în câmpul persoanelor administrative, permiţând identificarea unei persoane administrative. Aceasta exercită competenţa proprio nomine.
  2. d) Competenţa este legată de funcţia pe care o îndeplineşte autorul acesteia şi nu de persoana sa
  3. e) Competenţa este permanentă şi nu se epuizează prin exercitarea acesteia.
  4. f) Caracterul autonom al competenţei

2.Rolul activ al administraţiei publice. Administraţia publică este obligată prin scopul fundamental al constituirii şi funcţionării sale să manifeste iniţiativă în realizarea misiunilor sale fundamentale. Ea va trebui să slujească omul, cetăţeanul şi nevoile fundamentale ale acestuia, şi să asigure satisfacerea interesului general al colectivităţii umane. 

Mediul social, politic şi juridic are o influenţă directă asupra administraţiei publice care este obligată să se adapteze permanent la obligaţiile determinate de acestea, cu scopul satisfacerii prompte a cerinţelor în continuă evoluţie şi amplificare sarcini generate de dinamica vieţii sociale.

Structurile administraţiei sunt îndreptăţite să examineze din oficiu starea de fapt, să obţină şi să realizeze toate informaţiile şi documentele necesare, pentru determinarea corectă a acesteia. 

  1. Limba oficială în administraţia publică. Conform articolului 13 din Constituţie, în România, limba oficială este limba română.

 Limba oficială reprezintă limba prin care se exprimă, oral sau în scris, autorităţile publice, structurile sistemului administraţiei publice. 

 În condiţiile adâncirii democraţiei şi ale instaurării statului de drept, care pune un accent deosebit pe drepturile omului, o preocupare specială în ţara noastră a căpătat-o situaţia minorităţilor naţionale. 

 Astfel, potrivit Legii nr. 215/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale  au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, în raporturile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu aparatul propriu de specialitate aceştia se pot adresa oral sau în scris, şi în limba lor maternă, şi vor primi răspunsul atât în limba română, cât şi în limba maternă. 

  1. Forma scrisă. Forma scrisă reprezintă suportul motivaţional al acţiunii administrative şi permite mai bine dovedirea, probarea acesteia. Manifestarea de voinţă cuprinsă în actul administrativ nu poate produce efecte juridice dacă nu îmbracă, de regulă, forma scrisă.

Potrivit prof. R. Ionescu, forma scrisă este necesară din următoarele considerente:

  1. a) pentru a cunoaşte exact conţinutul actului;
  2. b) pentru ca actul să fie executat întocmai de către toţi cei care cad sub incidenţa efectelor sale;
  3. c) pentru a se putea dovedi, în caz de litigiu, existenţa şi efectele pe care actul trebuie să le producă, servind astfel ca dovadă;
  4. d) pentru a se putea stabili legalitatea lui şi a se sancţiona cei care nu l-au respectat şi executat.
  5. e) Pentru a putea realiza rolul său educativ.

Загрузка...