Partenerii de comunicare umană sunt parteneri de schimb: expediază idei şi emoţii sub forma unor stimuli pentru a recepţiona, în schimb, primesc răspunsuri reprezentând alte idei şi emoţii. Cel mai simplu act de comunicare este o tranzacţie, în măsura în care reprezintă o relaţie stimul-răspuns, o predare primire, un schimb de „stroke”.

Ca orice alt proces tranzacţional, elementele procesului de comunicare sunt interdependente. Fiecare dintre ele există doar în relaţie cu altele. Expeditorul, de pildă, nu poate exista fără destinatar şi reciproc. Mesajul nu există fără emiţătorul său. Nu există retroacţiune fără destinatar ş.a.m.d. Tranzacţiile pot fi simetrice sau complementare.

 

Tranzacţiile simetrice sunt relaţii între acei parteneri de comunicare care îşi reflectă sau imită reciproc comportamentele. Dacă unul este agresiv, de exemplu, celălalt îi răspunde prin agresivitate. Dacă unul este pasiv, celălalt devine pasiv, la rândul său. La gelozie, se răspunde cu gelozie. La dragoste, cu dragoste, la ură, cu ură ş.a.m.d.

 

În cadrul unei tranzacţii simetrice, se instituie o relaţie de egalitate, iar accentul este pus pe minimizarea diferenţelor dintre parteneri. Tranzacţiile de acest fel sunt dificil de contrariat, pentru că fiecare vrea să fie celălalt. Cuplurile conjugale prinse în tranzacţii simetrice ajung uşor la conflict: atunci când unul se înfurie, se înfurie şi celălalt. Furia celui de-al doilea sporeşte furia primului, iar furia primului sporeşte furia celui de-al doilea. Conflictul escaladează.

 

Tranzacţiile complementare sunt acelea în care partenerii de comunicare adoptă comportamente diferite şi compatibile. Comportamentul unuia provoacă celuilalt un comportament complementar. Accentul cade pe maximizarea diferenţelor dintre parteneri. Ei tind să ocupe poziţii cât mai diferite – când unul este activ, celălalt devine pasiv; când unul este slab, celălalt devine puternic; când unul se înfurie, celălalt se calmează; când unul se laudă, celălalt rămâne modest.

În acest mod, relaţiile se consolidează şi cuplurile devin stabile. Adesea, normele morale şi tradiţiile culturale încurajează tranzacţiile complementare, pentru a conferi un plus de stabilitate relaţiilor interumane. Exemple bune în acest sens sunt relaţiile profesor-elev, preot-credincios sau relaţia bărbat-femeie, în cultura japoneză, în care poziţia bărbatului este dominantă în interiorul cuplului conjugal.

 

Pe de altă parte, relaţiile bazate pe tranzacţii complementare pot duce la abuzuri grave, atunci când devin dezechilibrate şi rigide. Între mamă şi micuţul de câteva luni, de exemplu, se stabileşte în mod natural o relaţie complementară. Dacă rămâne neschimbată şi atunci când copilul ajunge la douăzeci de ani, va fi un obstacol în calea formării adultului de mai târziu.