Aspectul cel mai important în asistenţa procesului dezvoltării secto­rului privat este înţelegerea faptului că succesul în acest domeniu necesi­tă, deseori, o conlucrare între organul local de conducere şi reprezentaţii sectorului privat. Ar fi bine ca să se dezvolte parteneriatele public-private. Aceste parteneriate ar deveni nişte obligaţiuni reciproce de a urmări scopuri economice, determinate în comun de sectoarele public, privat şi comunal şi instituite sub forma de acţiuni comune.

Conlucrînd în asemenea mod, organizaţiile publice şi cele private ar face ca deosebirile dintre ele să fie mai puţin pronunţate.

Profesorul francez Ioan Rivero afirmă că, spre deosebire de adminis­traţia privată, administraţia publică urmăreşte interesul general şi binele comun care pot să coincidă. Dar, în cele mai multe cazuri, sub scopul ge­neral urmărit de particulari nu se ascunde interesul general, ci obţinerea unor interese personale. Un brutar, prin natura profesiei, satisface o trebu­inţă dublă, dar aceasta nu constituie o voinţă dezinteresată de a-i hrăni pe cei flămînzi, ci doar o intenţie legitimă de a-şi cîştiga cele necesare traiului vînzînd pîinea.

Spre deosebire de brutarul francez, administraţia publică acţionează în mod dezinteresat, ea urmează interesul general, utilitatea publică sau, într-o perspectivă filozofică, binele comun.

In raport cu cele arătate, operaţiunea de a administra este proprie atît persoanelor .private, care o pot face ele însele în calitate de proprietari sau prin intermediul unor interpuşi, care poartă denumirea de administratori, cît şi persoanelor juridice constituite pentru a îndeplini servicii publice, în funcţie de percepţia unor sarcini sociale.

Asimilarea între gestiunea publică şi gestiunea privată trebuie să ţină cont de regulile jocului economic. Adică, administraţia publică nu se opune administraţiei private şi invers, nu ocupă una faţă de alta un domeniu separat, multe din ceea ce se petrece în administraţia publică se realizează cu colaborarea grupelor private şi individualilor; organele publice folosesc în mare măsură contractorii privaţi pentru a construi oficii, case de locuit, şcoli, grădiniţe, spitale etc.

în aceeaşi măsură, businessul privat depinde foarte mult de serviciile pu­blice, unele dintre ele fiind esenţiale pentru realizările economice (drumuri, servicii poştale etc.), iar altele fiind fundamentale pentru menţinerea unei forţe de muncă efective (sănătatea, educaţia, serviciile sociale, locuinţele).

Toate aceste situaţii ne sugerează pentru activitatea parteneriatelor public-private următoarele principii:

  • o cultură civică pozitivă, care încurajează participarea cetăţenilor şi este legată de preocupările de lungă durată privind amplasarea în cîmpul muncii în cadrul comunităţii;
  • o viziune realistă şi general acceptată asupra comunităţii, bazată pe avantajele şi dezavantajele localităţii, precum şi pe concepţiile generale des­pre potenţialul ei;
  • o organizaţie civică efectivă, care ar integra interesele membrilor cu cele largi ale comunităţii;
  • o reţea de grupe şi indivizi, care încurajează comunicarea între lideri şi facilitează medierea diferenţelor de interese;
  • abilitatea şi dorinţa de a cultiva antreprenori civici, încurajînd riscu­rile şi creîndu-le încrederea în sine;
  • continuitatea politicii, inclusiv abilitatea de a se adapta la condiţiile variabile şi de a reduce incertitudinea în afaceri şi la indivizii ce doresc să accepte riscurile economice.

Aceste şase principii trebuie să formeze baza oricărei structuri organi- zaţionale create de comunitate, pentru a încuraja dezvoltarea economică şi procesul dezvoltării private. în fond, parteneriatele public-private trebuie privite ca „punţi" de încredere bazate pe obiective similare. Este greu de ajuns la obiective similare, dacă părţile nu lucrează şi nu discută proble­mele împreună. în acelaşi timp, este important ca toţi participanţii să-şi înţeleagă rolurile individuale.

Diferenţele dintre administraţia publică şi cea privată cel mai des sînt cantitative, nu calitative.

De exemplu, atît organizaţiile guvernamentale, cît şi cele nonguver- namentale se bazează pe legi. însă atribuţiile administratorului public sînt descrise mult mai detaliat decît cele ale corespondentului său privat şi exis­tă mai multe posibilităţi de a fi tras la răspundere în faţa unei instanţe jude­cătoreşti pentru modul în care le execută. De exemplu, o companie privată poate achiziţiona cele necesare prin orice procedură pe care o consideră potrivită şi legală, iar o agenţie publică trebuie să respecte numeroase con­diţii legale privind anunţarea licitaţiilor, acordarea contractului licitantului care oferă cele mai avantajoase condiţii, autorizarea cheltuielilor etc. Aceste acţiuni complică foarte mult relaţiile dintre organele publice şi clienţii săi (cetăţeni).

Gestiunea publică şi gestiunea privată. Practica administraţiei publi­ce ne demonstrează destul de convingător că permanent se simte tendinţa de aplicare în administraţie a modurilor de gestiune folosite în sectorul privat. Şi aceasta este ceva firesc.

în Statele Unite ale Americii se practică adaptarea teritoriilor de orga­nizare ştiinţifică a muncii administrative şi de gestiune a afacerilor parti­culare.

Anglo-saxonii timp îndelungat efectuau lucrări la tema eficacităţii comparative a producţiei private şi a celei publice.

Trebuie de subliniat faptul că funcţia administrativă este tot o funcţie de gestiune. Este posibilă transpunerea ei în orice formă de organizare.

Dar o astfel de asimilare a organizaţiilor publice şi private nu este po­sibilă din cauza constrîngerilor proprii administraţiilor publice. E normal atunci cînd aceste constrîngeri au o anumită limită.

Aici e cazul să spunem că, de fapt, administraţia publică a fost fondată şi organizată în baza neîncrederii în slujitorii statului.

Expansiunea întreprinderilor private, căutarea profitului şi a concu­renţei este primordială.

într-o discuţie privind perspectiva intereselor private, apare afirmaţia că reglementarea acestora este o activitate de interes public. Din această perspectivă, oamenii îşi urmează interesele personale în sectorul public cu aceeaşi perspectivă ca şi în sectorul privat. Reglementarea trebuie înţeleasă ca nimic mai mult decît un efort de a utiliza autoritatea administraţiei pu­blice pentru a distribui veniturile de la un grup la altul. Dat fiind faptul că numeroase studii arată că realele consecinţe ale multor politici reglemen­tatoare sînt destinate îmbogăţirii grupurilor private specifice, cercetătorii reglementării trebuie să ştie că efectele reale ale reglementării reprezintă, de fapt, efectele preconizate.

Dar oare are loc acelaşi lucru şi în sectorul public? Este necesar de a introduce un mecanism de sancţiune care ar preîntîmpina falimentul?

Pentru o întreprindere publică, un deficit ar trebui să provoace inter­venţia unui organism de anchetă (stabilirea responsabilităţilor, defectelor de gestiune, propunerea măsurilor de reorientare).

De fapt, întreprinderea publică nu este izolată de piaţă din punctul de vedere al formării interne a costurilor sale de producere şi a distribuirii bunurilor şi serviciilor sale.

întreprinderile publice realizează activităţi cu caracter comercial, dar sînt controlate de către puterile publice. Fiind astfel supuse apărării intere­sului general, ele sînt supuse unor subordonări exagerate.

Rentabilitatea şi profitul sînt posibile, dar numai pentru întreprinderile publice din sectorul concurenţei. Cele care conduc un serviciu public nu urmăresc scopul de a avea profit.

Rolul sectoarelor publice în calitate de regulatori şi de producători de bunuri şi servicii în condiţiile economiei de piaţă a fost dintotdeauna obiectul unor discuţii intelectuale şi politice.

Aici este originea ideii de dereglare şi constă această dereglare în sim­plificarea sau chiar lichidarea regulamentelor statale, ce vizează o serie de domenii cum ar fi protecţia socială, condiţiile de muncă, protecţia consu­matorilor, ocrotirea mediului ambiant, comerţul etc.

De altfel, lucrările cu caracter empiric, ce se refereau la eficienţa com­parativă a producţiei publice şi a producţiei private, atestă o mai mare efi­cienţă a managementului privat la nivel microeconomic, care, la rîndul său, ar trebui să reducă deficitele la nivel macroeconomic (deficite generate de incompetenţa gestionărilor publice).

Cînd vorbim despre gestiunea publică şi gestiunea privată, e necesar să ne oprim pe scurt şi la procesul de privatizare care se efectuează prin inter­venţia sectorului privat într-o activitate exercitată anterior de către sectorul public.

Scopul privatizării e de a permite sectorului privat de a realiza activităţi anterior interzise de către monopolul public. Unele principii de drept pot fi aplicate şi privatizării.

în ultimele decenii se resimte o tendinţă mai puternică spre un „ma­nagement public".

în unele ţări (SUA, de exemplu), aplicarea concretă a adoptării me­todelor private ale managementului („organizarea" şi „administrarea" re­prezintă, în ansamblu, gestiunea afacerilor private sau publice) la sectorul public se prezintă sub forma unei „dirijări prin obiective". Adică, conducă­torii determină obiectivele finale la care se aspiră, în timp ce gestionarul, la nivelul său, stabileşte propriile obiective, care contribuie la realizarea obiectivelor finale.

De aici rezultă, că a conduce prin obiective înseamnă a delega puterea de decizie şi a anunţa criteriile după care se vor aprecia rezultatele.

între gestiunea privată şi gestiunea publică este o diferenţă considera­bilă, ultima fiind supusă influenţei responsabilităţii politice. Adică, o de­cizie politică niciodată nu este izolată, ci depinde de nişte alegeri politice, care sînt în corespundere cu aspiraţiile sociale şi nu sînt orientate spre pro­ducţie sau spre profit.

Deşi tehnicile de gestiune a sectorului public diferă de cele ale secto­rului privat, între ele sînt şi asemănări, referitoare la căutarea eficienţei şi a randamentului, ameliorarea relaţiilor umane, care, fără îndoială, influen­ţează cercetările privind gestiunea publică şi invers. Rezultatele obţinute în materie de buget şi de control în sectorul public constituie temei de meditaţie pentru sectorul privat.