Termenul birocraţie a fost introdus în Franţa la începutul sec. XIX, ea fiind considerată ca o formă specifică a structurilor şi relaţiilor de con­ducere, caracterizată prin existenţa unei pături de funcţionari privilegiaţi, chemaţi să realizeze: 1) puterea şi dominaţia în organizaţie; 2) separarea puterii administrative de cea legislativă, iar şi pe una, şi pe alta - de voinţa şi hotărîrile majorităţii membrilor organizaţiei; 3) atribuirea funcţiilor de control persoanelor responsabile de executare; 4) un sistem depersonificat al conducerii;

5) crearea unui sistem de dependenţă în exerciţiul funcţiunii, care conduce la supremaţia formei asupra conţinutului. Cele mai impor­tante particularităţi ale birocraţiei sînt: ierarhia, reglementarea rigidă, mul­ţimea de trepte la transmiterea informaţiei, conformismul şi autoritarismul conştiinţei şi comportamentului.

Caracteristicile birocraţiei sînt: o ierarhie de birouri si deci canalizarea comunicării între nivelurile ierarhice; dozarea şi păstrarea secretului; sferele de autoritate clar definite, determinate de reguli generale şi guver­nate de regulamente; separarea administrativă a activităţilor oficiale de tre­burile private.

Oficialii birocratici, potrivit lui Weber, sînt numiţi de sus (nu sînt aleşi); se bucură de o slujbă pe viaţă şi de statut înalt; au salarii şi pensii fixe; au o vocaţie şi simţ de loialitate faţă de cariera şi biroul lor.

Birocraţia posedă o superioritate puternică faţă de alte forme de dominaţie, deşi aceasta nu înseamnă neapărat o mai mare eficienţă în atingerea scopurilor, întrucît autoritatea şi eficienţa trebuie măsurate întotdeauna pornind de la obiective clar definite. Mai presus de orice, birocraţia este legată de economia capitalistă de piaţă, care pretinde utilizarea neambiguă şi continuă a administraţiei publice şi private.