Principiile bugetare au fost conturate odată cu victoriile revoluţiilor burgheze, care au inclus între obiectivele majore urmărite şi instituirea unor reguli în finanţele publice. Astfel au luat naştere principiile bugetare clasice care deşi recunoscute şi în prezent, au suferit unele adaptări în aplicare ca urmare a apariţiei şi dezvoltării unor fenomene specifice societăţii moderne[1]

Principiile bugetare sunt o sinteză a experienţei practicii bugetare dar şi a cerinţelor şi exigenţelor presupuse de procesul elaborării şi execuţiei oricărui buget. Legislaţia bugetară se bazează pe aceste principii şi le ridică la rang de normă juridică. Reflectarea lor juridică nu poate fi însă rigidă ci adaptată intereselor şi particularităţilor economice ce caracterizează nu doar statul ci şi colectivităţile locale.  

Veniturile şi cheltuielile unităţilor administrativ teritoriale se prevăd în bugetele ce se elaborează pentru fiecare exerciţiu bugetar. Elaborarea, aprobarea şi executarea bugetelor locale sunt guvernate de o serie de principii care, în cea mai mare parte a lor se regăsesc şi în cadrul celorlalte bugete publice, dar nu în totalitate.

Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale[2] enumeră următoarele principii pentru bugetele locale: principiul universalităţii, transparenţei şi publicităţii, unităţii, unităţii monetare, anualităţii, specializării bugetare şi al echilibrului.

  1. a) Principiul universalităţii

În România, Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale prevede că[3] “veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute. Veniturile bugetelor locale nu pot fi afectate direct unor cheltuieli bugetare, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor care au destinaţia stabilită”.

Principiul universalităţii presupune înscrierea în buget a sumelor globale ale veniturilor şi cheltuielilor publice, chiar în condiţiile în care realizarea veniturilor publice presupune efectuarea unor cheltuieli prealabile. Cu alte cuvinte, nu pot fi compensate veniturile bugetare cu cheltuielile aferente acestora. În buget veniturile trebuie să figureze cu sumele lor brute, iar cheltuielile cu sumele lor totale, astfel încât să se ofere posibilitatea puterii legislative locale (consiliul local sau consiliul judeţean) să cunoască veniturile totale pe care unitatea administrativ - teritorială urmează să le încaseze precum şi destinaţia pe care acestea o vor primi şi corelaţia care există între anumite venituri şi cheltuieli care se află în strânsă legătură. Acest principiu conferă şi facilitează consiliilor locale/judeţene controlul financiar asupra cuantumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice.

            În practică, cerinţele acestui principiu nu sunt întotdeauna respectate astfel că, în unele cazuri s-a trecut la elaborarea de bugete mixte, unde veniturile şi cheltuielile unor instituţii figurează cu sumele lor totale, iar altele numai cu soldurile dintre veniturile posibile şi cheltuielile aferente lor. Astfel de venituri şi cheltuieli ce se pot înscrie în buget numai cu soldul pot fi următoarele:[4]

  • veniturile şi cheltuielile de la regiile autonome de interes local/judeţean sau de la societăţile comerciale  unde consiliul local/judeţean este acţionar majoritar;
  • vărsămintele către buget şi subvenţiile primite de la acesta în cazul relaţiilor bugetelor locale cu bugetul de stat;
  • donaţiile care au o destinaţie specială, în conformitate cu voinţa celui care face donaţia;
  • fondurile de sprijin care reprezintă resurse ale particularilor puse la dispoziţia administraţiei publice locale cu condiţia realizării unor lucrări publice sau prestaţii determinate. 

            Adoptarea soluţiei bugetelor mixte evită, acolo unde este posibil, evidenţierea unui rulaj artificial al veniturilor şi cheltuielilor publice. De exemplu, unele instituţii pot realiza venituri, chiar şi excepţionale, care dacă nu s-ar lua în considerare la elaborarea bugetului ar conduce la stabilirea unei subvenţii bugetare ce nu reflectă realitatea.

  1. b) Principiul transparenţei şi publicităţii bugetului local

Potrivit acestui principiu propunerile de venituri şi de cheltuieli din bugetele locale trebuie să fie aduse la cunoştinţa locuitorilor din unităţile administrativ teritoriale, prin publicare în presă sau afişare la sediu, pe pagina de internet a autorităţii administraţiei publice locale, care pot formula contestaţii şi propuneri de care trebuie să se ţină seama la dezbaterea şi aprobarea bugetului local.

În acest scop sunt folosite mijloacele de informare şi publicitate, respectiv presa, radioul, televiziunea, etc. pentru ca cetăţenii să dispună de informaţii utile inclusiv să cunoască puncte de vedere ale specialiştilor. Legea finanţelor publice locale stipulează[5] în mod expres principiul transparenţei şi publicităţii: „Procesul bugetar este deschis şi transparent, aceasta realizându-se prin:

  • publicarea în presa locală, pe pagina de internet a instituţiei publice şi afişarea la sediul autorităţii administraţiei publice locale respective a proiectului de buget local şi a contului anual de execuţie a acestuia;
  • dezbaterea publică a proiectului de buget local cu prilejul aprobării acestuia;
  • prezentarea contului anual de execuţie a bugetului local în şedinţă publică.”

Potrivit O.U.G. nr. 63/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să publice pe paginile de internet ale unităţilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale următoarele documente şi informaţii:[6]

  1. proiectele bugetelor locale supuse consultării publice, inclusiv anexele acestora, în maximum două zile lucrătoare de la supunerea spre consultare publică;
  2. indicatorii cu privire la execuţia bugetelor locale comunicaţi de Ministerului Finanţelor Publice în maximum 5 zile lucrătoare de la primire;
  3. bugetele locale aprobate, inclusiv anexele acestora, în maximum 5 zile lucrătoare de la aprobare;
  4. situaţiile financiare asupra execuţiei bugetare trimestriale şi anuale aferente bugetelor locale, inclusiv plăţile restante, în maximum 5 zile lucrătoare de la depunerea la Direcţiile generale ale finanţelor publice;
  5. bugetul general consolidat al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale, întocmit potrivit metodologiei aprobate prin ordin comun al ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului finanţelor publice, în maximum 5 zile lucrătoare de la prezentarea în consiliul local;
  6. registrul datoriei publice locale, precum si registrul garanţiilor locale, actualizate anual, până la data de 31 ianuarie a fiecărui an;
  7. programul de investiţii publice al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale în maximum 5 zile lucrătoare de la aprobare.

Aceste informaţii prevăzute se transmit în format electronic în termen de 5 zile lucrătoare de Ministerului Administraţiei şi Internelor, în vederea publicării pe pagina de internet a acestuia. Actul normativ obligă unităţile administrativ-teritoriale care pânâ la data de 31 decembrie 2010 nu au pagini de internet să publice documentele şi informaţiile în termen la avizierul aflat la sediul acestora. Totodată aceste unităţi administrativ-teritoriale au obligaţia ca până la data de 31 decembrie 2010 sa realizeze şi să operationalizeze pagini de internet proprii.

În opinia noastră, informarea populaţiei asupra conţinutului real al bugetului local este insuficientă pentru că forma sub care se dă publicităţii nu permite decât unui număr relativ redus de cetăţeni să-şi facă o imagine completă şi corectă. Putem afirma că pentru nespecialiştii în domeniu bugetul apare ca un „cimitir de cifre” greu de înţeles.

Pe de altă parte principiul transparenţei şi publicităţii procesului bugetar local impune ca autorităţile locale să includă cât mai mult participarea cetăţenească în procesul decizional ca principiu de bază al administraţiei publice locale. În cadrul acestui proces există două direcţii[7]. Prima direcţie este reprezentată de un flux constant de informaţii de la autorităţile locale către comunitate. Acesta ar trebui să  menţină comunitatea informată de noile planuri – cheltuielile bugetare pentru anul ce urmează, planificarea dezvoltării economice, proiectele de investiţii de capital sau alte iniţiative locale importante. Cea de a doua direcţie a acestui proces este invitarea cetăţenilor să contribuie efectiv cu idei, să îşi prezinte problemele şi să participe în mod real la procesul decizional. Acest lucru nu este uşor de realizat. Punerea de informaţii la dispoziţia cetăţenilor şi ascultarea părerilor acestora necesită timp şi resurse, dar numai astfel, un parteneriat viabil intre comunitate şi autoritatea locală se poate dezvolta şi, prin urmare, guvernarea democratică este întărită. Guvernarea cu şi pentru oameni trebuie să devină şi să rămână un parteneriat între cetăţeni şi oficialii aleşi în care ei şi-au investit încrederea. Această încredere trebuie sâ se extindă la toţi funcţionarii publici şi la toate instituţiile administrative. În ţările democratice, această încredere se stabileşte prin onestitate şi transparenţă din partea oficialilor, şi prin oportu­nitatea oferită oamenilor de a juca un rol în procesul guvernării, chiar şi în activitatea de zi cu zi. Responsabilitatea ce revine cetăţenilor este să găsească avantaje în aceste oportunităţi, iar administraţia, atât centrală, cât şi locală, ar trebui să încurajeze cetăţenii să participe zi de zi la procesul guvernării. Atât autorităţile, cât şi cetăţenii sunt în plin proces de dezvoltare a capacităţii de înţelegere asupra puterii şi potenţialuilui democraţiei în România. Parteneria­tul dintre oameni şi administraţie depinde de măsura în care cetăţenii au acces la informaţiile care le influenţează viaţa.

Autorităţile locale ar trebui să încurajeze mai mult cetăţenii să participe activ la şedintele Consiliului Local, iar procedura prin care se ia o hotărâre sau alta să fie dată pe larg publicităţii. Pentru a ajuta administraţia să-şi îndeplinească responsabilitaţile într-un mod cât mai eficient, cetăţenii ar trebui invitaţi să participe ca reprezentanţi voluntari ai comunităţii în diferite grupuri de lucru, comisii de specialitate sau comitete consultative cetăţeneşti. În astfel de structuri, rolul cetăţenilor poate fi foarte creativ şi folosi­tor în găsirea soluţiilor la problemele cu care se confruntă co­munitatea; totodată, ei pot ajuta la rezolvarea sarcinilor zilnice de serviciu. Autorităţile locale care folosesc o abordare orientată către cetăţeni creează posibilitatea unui climat de încredere în administraţie.

  1. c) Principiul unităţii

Acest principiu necesită existenţa unui buget local unic, în care se reflectă toate veniturile prevăzute şi cheltuielile aprobate ale unei unităţi administrativ teritoriale. În spiritul unităţii bugetare, veniturile şi cheltuielile din bugetele locale includ pe lângă veniturile şi cheltuielile curente şi de capital şi veniturile şi cheltuielile cu destinaţie specială. Pe baza aplicării principiului unităţii la baza bugetelor locale se asigură cunoaşterea tuturor veniturilor bugetare şi a cerinţelor de finanţare a acţiunilor şi serviciilor publice, a corelaţiei dintre acestea, îmbunătăţirea fundamentării priorităţilor şi opţiunilor şi exercitarea controlului asupra formării şi utilizării resurselor băneşti prin bugetele unităţilor administrativ-teritoriale[8]. Acest principiu oferă cadrul favorabil exercitării unui control riguros de către consiliile locale/judeţene asupra ordonatorilor de credite în privinţa realizării veniturilor (impozite şi taxe), cheltuirii fondurilor publice, utilizării şi oportunităţii măsurilor social-economice pe care le iniţiază. Motivaţia acestui principiu rezidă şi în necesitatea de a cunoaşte importanţa relativă a categoriilor de venituri şi cheltuieli dar şi starea finală a bugetului sau la un moment dat: excedentar, deficitar sau echilibrat. În acelaşi sens, Maurice Duvérger afirmă[9]: „Principiul unităţii bugetare se sprijină pe două motivaţii, unele financiare, altele politice. Din punct de vedere financiar, unitatea bugetară constituie o regulă de ordine şi claritate pentru a prezenta starea financiară reală a unei entităţi”

Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice locale. Se interzice reţinerea şi utilizarea de venituri în regim extrabugetar precum şi constituirea de fonduri publice locale în afara bugetelor locale, dacă legea nu prevede altfel.[10]

Principiul tradiţional al unităţii bugetare, riguros respectat în trecut, a fost adaptat cerinţelor finanţelor publice locale moderne prin intermediul unor derogări care facilitează operaţiuni de debugetizare. Debugetizarea constă în scoaterea unor cheltuieli în afara bugetelor.

Restrângerea aplicării acestui principiu, al unităţii bugetare, este influenţată şi de autonomia financiară a unor instituţii publice care întocmesc bugete autonome, iar altele bugete anexe.[11] Din punct vedere financiar, aceste instituţii (societăţi comerciale sau întreprinderi) funcţionează ca intreprinderi private care atrag resurse proprii pe seama cărora, de regulă, îşi acoperă cheltuielile.

Legea nr. 273/2006 a finanţelor publice locale stipulează şi principiul unităţii monetare constând în faptul că toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.[12] Reamintim în acest context dispoziţiile constituţionale potrivit cărora: „Moneda naţională este leul iar subdiviziunea acestuia, banul. În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se poate recunoaşte circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene.”[13] Aşadar aplicarea principiului unităţii monetare reprezintă un mijloc de asigurare a unităţii de exprimare în materia planificării şi executării veniturilor şi cheltuielilor bugetului local.

  1. d) Principiul anualităţii

Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale prevede:[14] „veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate, în condiţiile legii pe o perioadă de un an care corespunde cu exerciţiul bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar, în contul unui buget, aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv”.

Pe baza principiului anualităţii se delimitează perioada pentru care se elaborează şi execută bugetele locale. Exerciţiul bugetar este anual şi coincide cu anul calendaristic şi se încheie pe baza normelor stabilite de Ministerul Finanţelor.

Operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an în contul bugetului local sau judeţean aparţin exerciţiului de gestiune a bugetului. Execuţia bugetară anuală care se încheie la 31 decembrie, presupune că orice venit neîncasat şi orice cheltuială neefectuată până la data de 31 decembrie se efectuează în contul bugetului pe anul următor. Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate.

Motivaţia acestui principiu rezidă în faptul că intervalul de un an prezintă avantajul unei perioade pentru care predicţiile (propunerile de venituri şi cheltuieli) au o şansă bună de realizare şi evită prelungirea urmăririi şi controlului pe un interval prea mare ( cum ar fi 2-3 ani sau mai mult)  Una din  criticile  recente aduse acestui principiu se referă la faptul că cel puţin pentru cheltuielile de investiţii, intervalul de un an este relativ scurt. Acest neajuns apare şi în cazul unor programe ce vizează obiective a căror realizare necesită mai mulţi ani.

Avantajul acestui sistem (sistem de gestiune) este că la data închiderii anuale se ştie clar cum s-a încheiat bugetul (care este soldul rezultat) şi în ce măsură (procentual) s-au realizat în intervalul dat veniturile şi cheltuielile aprobate iniţial. Anualitatea bugetului local corespunde şi caracterului anual al impozitelor şi taxelor locale instituite de Codul fiscal.

  1. e) Principiul specializării bugetare

Acest principiu presupune ca mişcarea veniturilor şi a cheltuielilor în bugetele locale, aprobarea, urmărirea execuţiei precum şi în cadrul instituţiilor publice locale să se efectueze pe baza unei grupări obligatorii denumită clasificaţie bugetară pe baza unor criterii determinate. Gruparea obligatorie a veniturilor şi cheltuielilor ce se prevăd şi încasează prin bugetele locale se elaborează de Ministerul Finanţelor şi se aplică în mod obligatoriu în toate momentele procesului bugetar. Pe baza clasificaţiei veniturilor şi a cheltuielilor din bugetele locale se asigură administrarea resurselor financiare locale, respectarea disciplinei financiare şi urmărirea utilizării resurselor din bugetele locale.

Clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor din bugetele locale şi din cadrul instituţiilor publice locale presupune să îndeplinească anumite cerinţe: să exprime provenienţa veniturilor, destinaţia cheltuielilor, să asigure cunoaşterea surselor de venituri ale bugetelor locale şi principalele destinaţii ale cheltuielilor şi să permită exercitarea controlului asupra bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale.

Motivaţia acestui principiu rezidă în ordinea structurală pe care o generează clasificaţia din care rezultă posibilitatea unor analize pertinente la aportul diferitelor surse la repartizarea „poverii” fiscale, la raportul relativ între destinaţii sau între nevoi, la rolul pe care diferite categorii de contribuabili îl joacă în susţinerea nevoilor publice.

Principiul specializării bugetare este consacrat atât de Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice cât şi de Legea nr. 273/2006 a finanţelor publice locale care prevede că „veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în bugete pe surse de provenienţă şi, respectiv pe categorii de cheltuieli grupate după natura economică şi destinaţia acestora.”[15] Clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor din bugetele locale a suferit unele modificări odată cu intrarea în vigoare a Legii finanţelor publice locale

  1. f) Principiul echilibrării

Conform principiului echilibrării, cheltuielile unui buget local se acoperă integral din veniturile bugetului respectiv, inclusiv excedentul anilor precedenţi[16]. Principiul a suferit interpretări şi reconsiderări în concepţia modernă, admiţându-se, mai întâi posibilitatea unor neconcordanţe determinate de dinamica diferită a încasărilor şi plăţilor bugetare. Astfel s-a constatat că cheltuielile de efectuat devansează de regulă, în prima parte a anului bugetar, veniturile curente încasate rezultând goluri de casă sau uneori excedente şi implicit abateri de la acest principiu. La nivelul bugetului local principiul echilibrării presupune ca bugetele unităţilor administrativ teritoriale ale căror venituri proprii nu acoperă cheltuielile necesare să beneficieze de sume defalcate sau cote din impozitul pe venit de la bugetul de stat precum şi de transferuri. În spiritul principiului echilibrului autorităţile administraţiei publice locale trebuie să colecteze veniturile proprii alături de veniturile primite prin redistribuire şi să acopere cheltuielile prevăzute în buget din cursul anului bugetar.

Respectarea echilibrului pe parcursul execuţiei bugetare este obligatorie pentru că altfel nu s-ar mai putea efectua cheltuieli conform creditelor bugetare aprobate, iar altele nu pot fi amânate (salariile, bursele). Când apar goluri temporare de casă acestea pot fi acoperite pe intervalul de timp până la încasarea veniturilor pe seama unor împrumuturi fără dobândă din contul general al trezoreriei statului. În completarea acestora se poate apela la împrumuturi pe termen scurt prin emiterea de titluri de valoare care se încadrează în procentul stabilit de lege din veniturile curente.

  1. g) Principiul autonomiei financiare locale este prevăzut de articolul 16 din Legea finanţelor publice locale care prevede că „ alin. 1 Unităţile administrativ – teritoriale au dreptul la resurse financiare suficiente pe care autorităţile administraţiilor publice locale le pot utiliza în exercitarea atribuţiilor lor pe baza şi în limitele prevăzute de lege; alin.2 autorităţile administraţiei publice locale au competenţa stabilirii nivelurilor impozitelor şi taxelor locale, în condiţiile legii; alin 3. alocarea resurselor financiare pentru echilibrarea bugetelor locale nu trebuie să afecteze aplicarea politicilor bugetare ale autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul lor de competenţă; alin. 4 Sumele defalcate cu destinaţie specială se utilizează de către autorităţile administraţiei publice locale în conformitate cu prevederile legale.”

Aşadar în conformitate cu principiul autonomiei locale financiare autorităţile administraţiei publice administrează sau după caz dispun de resurse financiare precum şi de bunuri proprietate publică ale comunelor, oraşelor şi judeţelor. Autonomia locală se reflectă prin organizarea şi funcţionarea administraţiei publice în mod independent, asigurarea capacităţii de persoană juridică de drept public, a dreptului de a elabora, aproba şi executa bugetul propriu şi percepe impozitele în condiţiile legii şi de a administra resursele financiare. În sfera atribuţiilor consiliilor locale se încadrează aprobarea bugetului local, administrarea resurselor financiare, executarea bugetului, aprobarea virărilor de credite, a modului de utilizare a rezervei bugetare, a contului de încheiere a exerciţiului bugetar. Primarul în calitate de autoritate executivă întocmeşte proiectul bugetului local, contul de încheiere a exerciţiului bugetar pe care le prezintă spre aprobare consiliului local, exercită funcţia de ordonator de credite, urmăreşte încasarea veniturilor şi cheltuirea sumelor din bugetele locale. Comunele, oraşele, municipiile, sectoarele municipiului Bucureşti, judeţele întocmesc buget în condiţiile autonomiei locale. Aşadar elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului local reprezintă o latură importantă de manifestare a autonomiei locale conform căreia, finanţele comunelor, oraşelor, municipiilor, judeţelor se administrează independent, dar ţinând seama de prevederile legale[17].

În pofida progreselor care s-au făcut în România încă nu se poate vorbi de o autonomie locală reală. Bugetele locale depind foarte mult de resursele pe care le primesc de la nivel central, proporţia acestora din urmă depăşind 50% în cele mai multe cazuri. Foarte puţine comunităţi locale sunt cele care reuşesc să realizeze venituri proprii suficiente pentru acoperirea cheltuielilor.

  1. h) Principiul solidarităţii[18] presupune ca politicile bugetare locale să urmărească susţinerea unităţilor administrativ teritoriale, precum şi a persoanelor fizice aflate în situaţie extremă dificultate prin alocarea de sume din fondul de rezervă bugetară constituit în bugetul local. Din fondul de rezervă bugetară constituit în bugetul local Consiliile locale, judeţene sau Consiliul General al municipiului Bucureşti, după caz, pot aproba acordarea de ajutoare către unităţile administrativ – teritoriale aflate în situaţii de extremă dificultate, la cererea publică a primarilor acestor unităţi administrativ - teritoriale sau din proprie iniţiativă.
  2. i) Principiul proporţionalităţii[19] implică ca resursele financiare ale unităţilor administrativ teritoriale să fie proporţionale cu responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale stabilite prin lege şi să nu fie distribuite pe baza altor criterii
  3. j) Principiul consultării[20] presupune ca autorităţile administraţiei publice locale, prin structurile asociative ale acestora trebuie să fie consultate asupra procesului de alocare a resurselor financiare de la bugetul de stat către bugetele locale.

 

[1] Gheorghe Filip, Finanţe publice, Editura Junimea, Iaşi, 2002, p. 283

[2] Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, art. 7-18

[3] Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, art. 7

[4] Vasile Tabără, op.cit., p. 31

[5] Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, art. 8

[6] O.U.G. nr. 63/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare, publicată în M. Of. nr. 450 din 2 iulie 2010, art. I, alin. 38

[7] C. Iftimoaie, V. Vedinaş, T. G. Sandu, C. Urziceanu, Administraţia publică locală în România în perspectiva integrării europene, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 89

[8] Gheorghe M. Voinea, op cit.,  p. 142

[9] Maurice Duverger, Finances publiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1978, pp. 312-315

[10] Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, art. 9

[11] T. Moşteanu, M. Vuţă, E. Câmpeanu, G. Attila, Buget şi trezorerie publică, Editura Universitară, Bucureşti, 2003, pp. 42-43

[12] Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, art. 10

[13] Constituţia României, republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003, art.137 alin. 2

[14] Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, art. 11

[15] Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, art. 12

[16] O.U.G. nr. 63/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare, publicată în M. Of. nr. 450 din 2 iulie 2010, art. I, alin. 10

[17] Gheorghe M. Voinea, op. cit., p. 144

[18] Legea nr. 273/2006 a finanţelor publice locale, art. 15

[19] idem, art. 17

[20] Idem, art. 18