Începînd să dezvolte o schemă de clasificare sau tipologie pentru ad­ministrarea publică comparativă, Fred Heady şi-a pus trei întrebări majore. Prima: Care sînt principalele trăsături caracteristice ce descriu compoziţia modelelor ierarhice şi behiviorale ale birocraţiilor? A doua: Pînă la ce nivel birocraţiile sînt organizaţii cu scopuri multiple, adică care nu numai trasea­ză direcţiile, dar şi le traduc în viaţă? A treia: care sînt principalele modele ale acelor organizaţii, ca, de exemplu, organele legislative, care încearcă să controleze activitatea birocraţiilor şi cit de eficiente sînt aceste metode?

Heady a ajuns la concluzia că toate birocraţiile se clasifică în următoa­rele categorii: tradiţională autocrată, elita birocratică, poliarhică competiti­vă, semicompetitivă a partidelor dominante, mobilizatoare şi totalitar-comunistă.

în sistemele autocratice tradiţionale elita conducătoare provine din fami­liile cu statut monarhic sau autocrat. Birocraţia civilă si militară serveste ca instrument al elitei, care se bazează pe ea pentru a face schimbările ce şi le vrea şi pentru a le evita pe cele nedorite. în acest caz, progresul economic e limitat, deoarece elita politică nu are interes faţă de el, iar sistemul evită schimbările în cazul său. Ethiopia sub conducerea lui Haile Selassie şi Irakul sînt exemple concludente de sisteme tradiţionale autocrate, însă acest model există şi în multe alte ţări din Occidentul Apropiat şi Africa de Nord.

Sistemele de elită birocratică sînt acelea, în care elita tradiţională a fost înlocuită cu funcţionari civili sau militari. Această elită proclamă scopuri modernizate, care nu întotdeauna sînt susţinute de grosul populaţiei. în acest caz, partidele politice şi participarea populaţiei la administrare sînt puţin dezvoltate. La această categorie de ţări se referă Thailanda, Nicara­gua, Coreea de Sud, Irakul, Indonezia, Siria, Guatemala şi Paraguay.

în sistemele poliarhice competitive prefixul poli înseamnă distribuirea puterii între cîteva elite, inclusiv între negustori, proprietarii de pămînt, liderii colectivelor muncitoreşti şi de intelectuali. Ca şi în Statele Unite ale Americii, în multe ţări ale Europei Occidentale aceste sisteme permit par­ticiparea maselor populare la administrare, desfăşurarea alegerilor libere, existenţa unui sistem deschis de partide politice şi posibilitatea de a trasa politica în instituţii reprezentative. Dat fiind faptul că aceste guverne au nevoie de susţinere din partea poporului ele, de obicei, desfăşoară activităţi de scurtă durată şi au posibilităţi reduse în asigurarea serviciilor şi regle­mentarea lor. în asemenea cazuri, se pot întîmpla intervenţii militare, însă cu caracter temporar. Israelul, Libanul, Argentina, Grecia, Brazilia, Ceylo­nul, Nigeria, Turcia, Jamaica, Costa Rica, Malaysia şi Filipinele pot fi atri­buite la acest grup.

Sistemele semicompetitive ale partidelor dominante indică un fel de aparenţă a opoziţiei permise, însă partidul majoritar e strîns asociat de lup­ta pentru libertate contra colonialismului sau naţionalismului, iar partidele de opoziţie, deşi tolerate, sînt, de obicei, tratate ca grupuri ce încalcă ordi­nea. De exemplu, în Mexic partidul Partido Institucional Revolucionario (PIR) se asociază cu revoluţia din 1517, iar în Italia Partidul Congresului - cu eliberarea de sub ocupaţia britanică.

Sistemele mobilizatoare au adeseori lideri foarte înflăcăraţi sau tineri agresivi din elită, care tind spre dezvoltare şi naţionalism. Birocraţia e con­trolată, loială şi neutră, ea dispune de un statut înalt şi în scopul controlării situaţiei, atrage oameni dintre cei mai instruiţi ai ţării.

Sistemele totalitar-comuniste sînt state cu un singur partid, în cart predomină filozofia marxist-leninistă. Dar fiind faptul că toată activitatea economică şi socială în societate e dirijată de stat, birocraţiile comuniste sînt extrem de complexe. Partidul serveşte drept mecanism de control >: birocraţia lui e un fel de paralelă a celei civile. Viaţa birocraţilor comunist e grea, deoarece ei trebuie să-şi demonstreze atît devotamentul lor faţă de 1 partid, cît şi competenţa birocratică, iar aceste două elemente nu sînt întot­deauna compatibile. Acest tip de sistem este exemplificat de fosta Uniune Sovietică şi aliaţii ei din Europa de Est.

în ansamblu, tipologia lui Heady reflectă varietatea relaţiilor politice şi administrative posibile. Probabil, nu toate ţările pot fi atribuite la o anumi­tă categorie a unei scheme de acest fel, dar o asemenea schemă e un punct iniţial pentru analiza diverselor sisteme administrative.

Întrebuinţînd cuvinte din optică, Fred Riggs foloseşte concepţia lui Weber privind tipurile ideale pentru a descrie procesul administrativ în regiunile în curs de dezvoltare. în societăţile mai puţin dezvoltate structu­rile administrative îndeplinesc cîteva funcţiuni. Astfel, un şef de trib poate fi judecător, poate fi corp de juraţi şi chiar zeu. în societăţile mai dezvoltate structurile administrative sînt mai specializate, iar diviziunea muncii - mai pronunţată.

După cum se vede, nu toate ţările sînt atribuite la o categorie sau alta în schemele vieţii administrative. însă nu diminuează valoarea încercărilor de a obţine unele noţiuni despre puterea administrativă în general prin inter­mediul studierii procesului de dezvoltare a problemelor specifice de către diferite naţiuni şi culturi. Harry Eckeit, de exemplu, a sugerat, ca instituţiile publice ale ţării, pentru a supravieţui, trebuie să corespundă culturii poli­tice a naţiunii.

Cum vedem noi locul birocraţiei moldoveneşti în clasificarea pe care am arătat-o? Considerăm că ea ocupă o poziţie intermediară între tradiţiile occidentală şi continentală.

Ultimii ani ne-au dat speranţe că trecerea Moldovei pe calea democra­tică de dezvoltare, între altele, la reanimarea lăstarilor aproape striviţi, fie şi slabi, ai democraţiei şi autoadministrării. Una dintre etapele cardinale pe această cale va trebui să devină reforma birocraţiei noastre, imprimîndu-i- se un caracter mai civilizat, limitînd împuternicirile ei şi instituind asupra ei un control obştesc eficient.

La etapa actuală, atît teoriei, cît şi practicii administrării publice i se acordă o deosebită atenţie. Ambele aspecte suferă schimbări esenţiale cu scopul de a reforma practica administrării. Pentru identificarea importanţei birocraţiilor din Moldova şi a tipurilor lor se depun eforturi atît pragmati­ce, cît şi academice. Savanţii, care se ocupă de administrarea politică nouă, îşi pun ca scop echitatea socială şi studiază un diapazon larg de probleme, începînd cu cele de morală şi etică şi terminînd cu cele de administrare a cadrelor, ale afacerilor colective, participării angajaţilor la discutarea şi luarea de decizii, la procesele bugetare etc.