Mihai Ralea şi Traian Herseni au considerat că psihologia socială (psihosociologia) poate primi următoarea definiţie: „a trăi înseamnă a simţi şi a cunoaşte; în consecinţă, a trăi laolaltă înseamnă a simţi împreună şi a cunoaşte împreună“, Introducere în psihologia socială, 1966, Editura Ştiinţifică, Bucureşti).

          Septimiu Chelcea consideră că psihosociologia reprezintă – studiul interacţiunii comportamentelor prezente, reale sau imaginare în context social; ea studiază totodată rezultatele acestei interacţiuni: stările şi procesele psihice colective, situaţiile de grup, personalitatea.

          O asemenea definire, a fost determinată  pe de o parte de nevoia de a delimita obiectul de studiu al psihosociologiei şi pe de alta de a depăşi etapa în care fenomenele psihosociale la care se făcea referire aparţineau la două trei persoane sau grupului restrâns. Azi domeniul psihosociologiei este extins şi asupra fenomenelor caracteristice marilor ansambluri umane: mulţimi, clase, naţiuni, cât şi în sensul studierii  izolării sociale, a situaţiei individului în societate.

          Din ştiinţă de graniţă – între psihologie şi sociologie, psihologia socială a devenit o dată cu evoluţia în timp, o ştiinţă interdisciplinară.

          Problema când s-a născut psihologia socială este una ce imprimă un caracter istoric, diacronic, unul sincron – ceea ce reprezintă azi psihologia socială în lume, dar şi caracter socio-politic, economic şi antropologic, pentru a sublinia caracterul interdisciplinarităţii.

          Aşa cum remarcă Septimiu Chelcea, în lucrarea „Un secol de Psihosociologie, 1999, Bucureşti, Editura INI, ne place sau nu, psihologia socială este un produs al societăţilor industriale din Vest. Născută în Europa de Vest, a fost exportată în S.U.A., unde şi-a consolidat statutul de ştiinţă şi de unde a fost importată la jumătatea secolului al XX-lea din nou în Europa de unde plecase.

          Influenţarea ştiinţelor socioumane de către modele americane, asiatice ş.a. trebuie să ţină seama de barierele culturale, ideologice şi politice. Verificarea unor constante ale psihologiei sociale, de oriunde ar veni ele se impune, mai ales, în condiţiile în care este acceptat pluralismul ca valoare socială.

          Pentru a fi universală psihosociologia trebuie să fie transculturală şi acest lucru cum subliniază Septimiu Chelcea nu se poate realiza decât printr-o largă cooperare între specialiştii din domeniul psihosociologiei.

          După 1989 sub coordonarea lui Adrian Neculau la Iaşi s-a publicat un tratat de psihologie socială semnat de autori din Belgia, Elveţia, Franţa, Italia, Spania şi România. Cum cu o floare nu se poate face primăvară, au urmat alte serii de lucrări şi tratate semnate de S.Chelcea, P.Iluţ, A.Neculau, Elena Zamfir, Aurora Liiceanu, Iolanda Mitrofan ş.a.

          Tradiţia europeană a psihosociologiei se înscrie pe coordonatele date de Gabriel Tarde şi Gustave Le Bon apoi de  Emil Durkheim, erau  studiate fenomenele colective; tradiţia americană se ocupă cu studiul comportamentului individual sub influenţa altora, a societăţii.

          O dată cu introducerea experimentului în psihosociologie se poate vorbi de statutul ştiinţific.

          În anul 1880,  Max Ringelmann, inginer agronom francez, a încercat să măsoare performanţa individuală şi în grup pentru sarcini simple, cum ar fi forţa cu care este trasă o frânghie. Ceva mai târziu, se descoperă că acest experiment punea în evidenţă fenomenul ce avea să fie denumit frânarea socială.  

S-ar  fi putut afirma că, acesta ar fi fost actul de naştere al psihologiei sociale, dacă nu i-ar fi revenit acest merit lui Norman Triplett ca fiind de fapt fondatorul psihosociologiei, în 1897, 1898, el a efectuat nişte experimente cu privire la competiţie, care au scos în evidenţă fenomenul invers frânării sociale şi anume cel al facilitării sociale, denumit aşa de Floyd Allport.

          Etapele evoluţiei psihosociologiei după opinia unor autori sunt:

- reunirea forţelor 1880-1935, de al cărei nume se leagă: Max Ringelmann, Norman Triplett, William McDougall, Edward Ross, Floyd Allport consideraţi ca fondatori ai unui nou domeniu ce se ocupa cu studiul aspectelor sociale ale comportamentului uman;

- marele salt înainte 1936-1945, este etapa care conferă identitate psihologiei sociale, prin studiile lui Muzafer Sherif asupra influenţei sociale, Kurt Lewin asupra  teoriei câmpului, conform căreia comportamentul unei persoane era determinat de interacţiunea dintre persoană şi mediu;

- perioada clasică 1946-1960, reuneşte eforturile  şi contribuţiile următorilor: Gordon W.Allport, Solomon Asch, Leon Festinger, Fritz Heider, Carl I.Hovland, John W Thibaut şi Harold H. Kelley -  privitoare la – analiza prejudecăţilor şi a stereotipurilor, studiul conformării şi al percepţiei persoanei, teoria comparării sociale, disonanţa cognitivă, atribuirea şi echilibrul, persuasiunea, schimbarea atitudinală şi schimbul social;

- încredere şi crize 1961-1975 în care, Stanley Sachter, Bibb Latane, John M. Darley, Serge Moscovici, Marisa Zavalloni, David C. Class, Jerome E.Singer, Albert Bandura, Ellen Berscheid ş.a. au întreprins studii şi cercetări asupra gândirii, afectivităţii, interacţiunilor în grup, problemelor sociale şi stresului, atractivităţii fizice în relaţiile interpersonale;

- era pluralismului 1976 - până în prezent,  se defineşte prin recunoaşterea faptului că  diferite subiecte reclamă diferite moduri de investigare şi utilizarea unor tehnici variate, fiecare metodă având virtuţi şi limite intrinseci. După revoluţia cognitivistă din  deceniul opt al acestui secol psihologia socială studiază nu numai ce şi cum gândesc oamenii, dar şi ce simt, ce doresc etc.

Folosirea termenului de psihosociologie, în locul celui de psihologie socială, după opinia lui S.Chelcea conform cu  Guy Barbichon, sugerează că există un câmp  de cunoaştere unic, chiar dacă în cadrul lui pot fi identificaţi doi poli de interese: înţelegerea proceselor psihice ale persoanei în contact cu socialul - determinarea stărilor emoţionale şi a comportamentelor de către factorii de mediu, percepţia situaţiilor sociale, formarea opiniilor, influenţa rol-status-urilor sociale asupra personalităţii etc. precum şi înţelegerea funcţionării societăţii  -  prin studiul raporturilor dintre indivizi şi organizaţii sociale, prin cercetarea proceselor de socializare, de asimilare a modelelor sociale şi de adoptare a valorilor sociale.

Psihosociologia oricum ar fi ea definită studiază relaţiile interumane în cadrul social concret, fiind prin aceasta intim legată de evoluţia societăţii.

Ca argument pentru aserţiunea de mai sus,  S. Chelcea aduce în discursul său contribuţia lui Gustave Le Bon, prin lucrarea -  Psihologia mulţimilor, 1895, în care sunt subliniate elemente legate de acţiunea maselor şi greşelile de guvernare ale clasei dominante, şi în finalul căreia, Gustave Le Bon militează pentru educarea elitelor în spiritul sporirii responsabilităţii politico-militare.

Este de remarcat că psihosociologia îşi trage seva din contextul social imediat, Serge Moscovici în spiritul aceste idei, sublinia că acum se derulează cel de al doilea mare episod istoric şi cultural din evoluţia psihologiei sociale, primul fiind legat de prăbuşirea în  deceniul şapte al acestui secol a imperiilor coloniale iar al doilea de schimbările din fostul lagăr socialist. Aceasta nu înseamnă reîntoarcerea la studierea trecutului şi nici faptul că Estul va trebui să repete sau să copieze Vestul.

Deschiderea la dialog şi comunicare între indivizi şi grupuri umane funcţionează, după opinia lui S. Chelcea, ca ideal în contemporaneitatea europeană - ..„noi avem un fel de a fi şi o tradiţie de viaţă comunitară. Să nu le ignorăm. Să ne fundamentăm aspiraţiile pe tradiţiile poporului nostru, să nu reluăm drumul parcurs de alţii. Altfel ne îndepărtăm, nu intrăm în Europa“!

Ca imperativ, se impune ca psihsociologia românească, să urmeze calea studiului concret al schimbării la nivel naţional şi comparativ intercultural.

Referindu-ne la etapa contemporană a psihosociologiei 1990, sunt de remarcat următoarele preocupări:

- teoria alegerii raţionale – formulată de James Coleman şi bazată pe ideea alegerii  celei mai eficiente acţiuni în urma comparării costurilor şi beneficiilor în sens larg;

- cogniţia, reprezentarea şi comunicarea sunt analizate în „Tratatul de psihologie cognitivă“ , 1990, Bordas, Paris. Noua paradigmă cognitivistă presupune  „trecerea de la studiul funcţiilor, a facultăţilor, la studiul modului de procesare a informaţiilor, cu accent pe condiţiile concrete de funcţionare, pe efectele contextului, situaţiilor, sarcinilor“;

- competenţa socială şi apartenenţa la gen – competenţa socială găseşte diferenţe legate de apartenenţa la gen: femeile, comparativ cu bărbaţii, sunt mai empatice, mai cooperante, mai gratifiante, au o competenţă verbală superioară şi dau dovadă de  competenţă şi în comunicarea nonverbală;

- gender – Linda L. Carli stabileşte că în conversaţiile cotidiene bărbaţii se manifestă ca persoane care deţin puterea: se adresează asertiv, întrerup interlocutorii, îi ating cu mâna, zâmbesc rar, spre deosebire de femei, care, de obicei, întrerup interlocutorii mai rar, sunt mai sensibile, mai politicoase;

- atractivitatea fizică şi inferenţele privind persoana pun în evidenţă tendinţa de a ne forma impresia asupra unei persoane pe baza inferenţei de la perceperea unei singure trăsături;

- psihologia socială interculturală – este noul context care permite formarea unui nou tip uman „homo europaeus“ şi instaurarea unui nou tip de cultură „cultura democraţiei“ care va penetra toate relaţiile interumane ce se derulează în familie, şcoală, industrie, armată; psihosociologia trebuie să răspundă acestor noi provocări ale istoriei;

- psihologia transculturală – este o direcţie modernă de cercetare în psihosociologie ce are ca obiect: dezvoltarea psihică, comportamentul social, personalitatea, cogniţia şi percepţia cu aplicaţii în procesele de aculturaţie, muncă, sănătate, comunicare şi dezvoltare naţională;

- teoria elaborării conflictului – constituie o încercare de comparare, clasificare şi integrare a cercetărilor din trecut şi a celor recente asupra procesului de influenţă socială: sunt incluse studii despre complianţă, imitaţie, discriminare şi rasism, identificare, schimbare, comunicare şi influenţă socială. Antonio Perez şi Gabriel Mugny consideră că instrumentul de intervenţie şi de influenţă cel mai eficace îl constituie  recurgerea la conflict. Se porneşte de la răspunsurile la două întrebări: Cine vrea să schimbe? Ce vrea să schimbe? La prima întrebare vizând sursa percepută a influenţării sau a intervenţiei pot fi luate în calcul grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă; majoritatea sau minoritatea, o persoană cu aceleaşi caracteristici (vârstă, sex, categorie socială etc.)ca şi grupul ţintă sau o persoană cu caracteristici diferite, un expert ş.a. În legătură cu cea de a doua întrebare se pune problema de a determina natura atitudinii sau a cunoştinţei pe care intenţionăm să le schimbăm. Este o atitudine puternică – alcoolism, tabagism, rasism, xenofobie) sau o atitudine superficială – preferinţa pentru un actor sau pentru o anumită piesă muzicală ? Autorii teoriei  apreciază că „pentru a influenţa trebuie să determinăm clar poziţia nouă sau alternativa“ şi să creăm „un conflict de receptor“, adică  sursa de influenţare să elaboreze un conflict specific la persoanele a căror atitudine trebuie schimbată, prin evidenţierea divergenţei dintre comportamentul actual al acestora şi comportamentul propus. Teoria elaborării conflictului prognozează cu un grad de probabilitate satisfăcător influenţele manifeste şi latente, în funcţie de activitatea socio-cognitivă dominantă;

- identitatea naţională a fost discutată la cea de a X-a Conferinţă Generală a Asociaţiei Europene de Psihologie Socială Experimentală, referitor la conflictele etno-religioase ş.a.;

- strategiile identitare – dezvoltă teme precum: abordarea dinamică a strategiilor identitare ale actorilor sociali, strategiile identitare şi identităţile, polii identitari, procesul de devalorizare a identităţii, identitatea negativă, identităţi trucate, identitate şi schimbare;

- manipularea comportamentală – Septimiu Chelcea reuneşte în volumul: „Personalitate şi societate în tranziţie“, 1994, Bucureşti, Editura Şttinţă şi Tehnică, studii teoretice şi de cercetare concretă cu privire la psihosociologia personalităţii, locul controlului şi acceptarea valorilor sociale, valorile profesionale ale studenţilor din România în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, manipularea comportamentală, emergenţa zvonurilor, schimbarea atitudinală, reprezentarea socială a identităţii naţionale a românilor, atitudinile etnice ale românilor;

- reputaţia socială - Nicholas Emler defineşte reputaţia ca referire la calităţile umane rare şi importante pentru ansamblul colectivităţii cum ar fi – talentul, generozitatea, curajul ş.a. şi care nu pot fi corect evaluate prin observaţie directă, fiind necesară observarea de mai lungă durată pe care o a treia persoană a avut posibilitatea să o facă şi are disponibilitatea să ne comunice aceste informaţii sociale;

- stereotipurile – în lucrarea „Stereotipuri şi cogniţie socială“ sunt analizate definiţiile stereotipurilor şi procesele stereotipizante, modalităţile de măsurare a stereotipurilor, teoriile clasice ale stereotipurilor, identitatea socială, cogniţia socială, fenomenele de intergrup şi informaţia categorială, diluarea stereotipurilor. Concluzia autorilor – Jacques-Philippe Leyens, Vincent Yzerbyt şi Georges Schadron, este contrară concepţiei clasice conform căreia stereotipurile sunt judecăţi rigide, suprasimplificatoare şi eronate, ei spun că sterotipurile fac parte din percepţia socială şi că ele funcţionează ca „explicaţii teoretice naïve ale lumii“.