Psihologia socială foloseşte conceptul de normă pentru a desemna media opiniei, atitudinii, percepţiei actului, fenomenului tipic  la care sunt raportate variaţiile psihoindividuale. Ideea de normă este strâns legată de aceea a regulii de conduită, care este recunoscută, acceptată şi percepută de toţi membri la fel. În general norma prescrie anumite modele comune de gândire, percepere, simţire, acţiune şi imprimă membrilor grupului o anumită regularitate ce se reflectă în mintea lor ca acord asupra acestei regularităţi.

Prin intermediul normei, grupul acţionează asupra membrilor reglându-le conduitele, în sensul că le imprimă o anumită convergenţă, ce asigură unitatea, consensul şi coeziunea grupului.

Conduita de acceptare a normativităţii unui grup trebuie diferenţiată astfel:

  • prin motivare externă norma este acceptată şi urmată în mod mecanic;
  • prin motivare internă norma capătă o formă liber consimţită în conduită.

Influenţa normativă este un caz particular al influenţei sociale, în sensul că oamenii îşi schimbă comportamentul sau atitudinile exprimate atunci când se află în afara grupului, departe de realităţile sale, când tind să se apropie de ele în această situaţie, înseamnă că  norma funcţionează.

Norma reciprocităţii – exprimabilă în dictonul „trebuie să-i tratăm pe alţii aşa cum suntem noi trataţi“ nu este creată de cineva anume, ea este inerentă unor „relaţii normale“ între oameni. Că nu se întâmplă aşa, că oamenii îi aservesc pe ceilalţi intereselor proprii, după care în virtutea altor trebuinţe şi interese se debarasează de ei, convine unor principii care nu au nimic comun cu etica interrelaţionării. Din punct de vedere etic oamenii ar trebui să valorizeze atât respectul faţă de sine cât şi respectul pentru alţii. Dictonul  de mai sus se poate transforma în „trebuie să-i tratăm pe alţii aşa cum am dori noi să fim trataţi“

Consensul,  în relaţia membri-grup, îşi are obârşia în trebuinţa membrilor grupului de a respecta normele existente şi evidenţiază potrivirea sau concordanţa între atitudini, opinii şi comportamentele individuale faţă de un obiect, o problemă sau o valoare.

Ca element al integrării optime în viaţa de grup, consensul are la bază cunoaşterea de către individ a atitudinilor, opiniilor şi comportamentelor celorlalţi membri.

Consensul ca trebuinţă se manifestă atunci când oamenii doresc să se asocieze, să acţioneze unitar, să ia decizii. Tehnicile frecvent folosite pentru a ajunge la consens sunt: discuţiile, negocierile, tranzacţiile, votul ş.a..

Criticile la adresa volatilităţii opiniilor, a tiraniei majorităţii, a manevrelor mass-media care pregătesc consensul, sunt suficiente motive pentru  cercetătorii fenomenelor sociale pentru a face o analiză pe temeiuri ştiinţifice asupra obiectului consensului.

Există discuţii cu privire la soluţiile gata pregătite şi promovate, prin punerea în contact, prin mass-media, a imaginilor, sloganurilor, prejudecăţilor în loc să pună în contact interesele şi ideile; în această situaţie nu mai putem vorbi de formarea consensului, ci de conformarea faţă de un consens dinainte pregătit.

Consensul devine cu atât mai convingător cu cât oamenii nu rămân indiferenţi faţă de treburile publice cu privire la medierea disensiunilor şi găsirea unor compatibilităţi între termenii de conţinut şi valoare ai consensului.

Rămâne să fie stimulată  dorinţa membrilor unui grup, a unei părţi a societăţii de a căuta şi forma consensul, care să funcţioneze ca un cadru social capabil să absoarbă noutăţile şi controversele în jurul unei dileme apărute pe fondul tranziţiei, schimbării, pe un „teren “ în mişcare.

În majoritatea situaţiilor sociale, consensul are ca sursă caracteristică alegerea. Convingerea conform căreia adevărul şi forţa alegerii depind de existenţa unui consens care elimină pericolul unui drum fals a fost semnalată de Serge Moscovici.

Critica reciprocă, examinarea în comun a diferitelor puncte de vedere conduc la o decizie eliberată de prejudecăţi şi deformări subiective. Cum altfel, s-ar putea proceda, se întreabă S.Moscovici, atunci când se prezintă alternative ai căror termeni nu sunt satisfăcători, şi nici ştiinţa, nici tradiţia nu pot oferi un reper?

Actul de a consimţi poate fi înţeles ca voinţa unui individ de a se asocia cu alţii. Dovezi ale consimţământului pot fi: semnarea unui document, votul, luarea cuvântului într-o adunare, dar ceea ce este cu adevărat important în aceste acte este că ceilalţi pot conta pe cei care au procedat aşa.

Consensul depăşeşte, şi simpla aderare şi acordul, deoarece convergenţa indivizilor spre aceleaşi interese şi idei hrăneşte încrederea reciprocă a membrilor, ea semnifică faptul că se poate discuta, se poate problematiza prin cuvinte sau acte, absolut orice.

Încrederea reciprocă, girul pe care şi-l dau unii altora, creditul ce se acordă oamenilor sunt tot atâtea motive pentru a păstra ordinea, pentru a elimina suspiciunea „inoculată“, teama de violenţă ş.a.

Fiecare individ consimte la atitudinile şi normele unui grup, la opţiunile majorităţii în schimb grupul nu decide asupra unei soluţii dacă nu o consfinţeşte prin vot. Aceasta este una dintre regulile democraţiei, ca garant al respectării drepturilor şi a precizării îndatoririlor membrilor unui grup.