1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Discutând despre guvernare, despre exercitarea puterii, trebuie menţionat că un asemenea proces este strâns legat de ceea ce politologia, sociologia politică numesc clasă politică, o categorie care are interese, funcţii şi comportamente specifice şi al cărei înţeles nu se integrează sensului economic sau sociologic de grup social diferenţiat în funcţie de proprietate, rol social, nivel de viaţă, prestigiu etc. Termenul de clasă politică exprimă diferenţierea ce se instituie în societate, prin afirmarea (sau autoafirmarea) unei pături sau categorii distincte, relativ restrânse de persoane care îndeplinesc un rol semnificativ în conducerea societăţii. Unele abordări se referă la categorii precum: elita puterii, clasa conducătoare sau oligarhia politică.

Ar fi unilateral şi tendenţios a socoti „clasă politică" numai pe cei aflaţi la guvernare la un moment dat, deoarece, în realitate, şi cei ce „aspiră la putere", prin urmare, opoziţia, sunt parte componentă a acestei categorii, a cărei geneză se află în procese, fenomene şi comportamente cum ar fi alegerile parlamentare, numirile în aparatul guvernamental, promovarea ierarhică în sistemul partidist, favorizarea persoanelor provenind din familii privilegiate, recrutarea pe baza unor criterii socio-politice etc.

Din perspectivă politologică este relevant comportamentul politic, adică modul de manifestare socială, publică a concepţiilor, intenţiilor şi acţiunilor politice. Alături de alte metode, analiza comportamentului politic înlesneşte descifrarea „feţei nevăzute" a omului politic (percepţii, judecăţi, atitudini, convingeri, nu întotdeauna exprimate direct şi recunoscute ca atare) în conexiune cu manifestări vizibile cum ar fi: votul, protestele, întrunirile publice, campaniile electorale, discursurile şi declaraţiile etc.

Ca subiect al politologiei, comportamentul politic are în vedere o multitudine de aspecte, de la cele de ordin psiho-social la personalitatea şi acţiunea actorilor politici, analiza descifrând astfel dorinţe şi „trăiri" politice - explicite sau inconştiente, legitime sau refulate, convergente sau conflictuale - după cum ajunge să măsoare sau să evalueze diferenţieri sau trăsături comune ale alegătorilor şi aleşilor, ale electoratului şi clasei sau elitei politice, suscitând poziţionarea lor doctrinară, ideologică etc. Devin astfel accesibile analizei politologice comportamente individuale şi colective cum sunt: participarea (activă sau pasivă), gradul de adeziune sau de militantism, interesul activ sau indiferenţa faţă de politică, absenteismul, căile şi scopurile politizării, ale socializării politice, ajun-gându-se la sesizarea şi delimitarea comportamentelor apatice.

In ce priveşte clasa politică, mai precis, elita politică („esta­blishment", „power elite" sau „nomenclatura"), aceasta desemnează acele categorii sau grupuri care prin status şi rol alcătuiesc „structura de putere", exercitând o influenţă majoră şi controlând direct sau indirect elaborarea deciziilor în sfera politicii, a economiei, a societăţii, în general, ca şi aplicarea acestora.

Politologia se ocupă de acel grup sau cerc al persoanelor ce intră în sfera conducerii sistemului politic, participă la exercitarea puterii, pe care o obţin (cuceresc) în mod public, pe căi legitime, o exercită mai mult sau mai puţin transparent, uneori chiar ocolind instituţiile politice. Analiştii consideră că elita se caracterizează prin conştiinţă de grup, coerenţă şi conspiraţie. Vilfredo Pareto acreditase ideea că elitele sunt categorii minoritare ce conduc societatea prin forţă şi viclenie, formându-se şi dispărând în timp, iar cum echilibrul social şi politic este instabil, se impune cu necesitate o circulaţie a elitelor, într-un fenomen de osmoză permanentă. Unele şcoli de politologie - cea americană îndeosebi, prin David Reisman, Robert Dahl sau Gabriel Almond, - au abordat teoria elitelor prin prisma descifrării mai degrabă a funcţionalităţii acestora decât a genezei şi evoluţiei istorice, observând astfel dispersarea în grupuri (elite neunitare), elite multiple (echipe de lideri grupate după diverse criterii) şi elite specializate (politică, administrativă, de comu­nicaţie etc.).

In analiza politică, un rol aparte revine comportamentului electoral al guvernaţilor, al „celor mulţi", care, prin opţiunile faţă de ofertele politice, decid periodic prin vot, reacţia lor probabilă constituind un factor cu o pondere importantă în oferta politică şi elaborarea diverselor strategii de acţiune proprie a forţelor politice. Studiile privind comportamentul la vot se preocupă de influenţa pe care o au asupra orientărilor la urne factori cum sunt: afilierea la un partid, legăturile de familie, prieteniile, vârsta, religia, ocupaţia, naţionalitatea (sau etnia), locul de reşedinţă, nivelul de educaţie, convingerile ideologice, nivelul venitului, starea economică generală, statutul social, permeabilitatea la propagandă etc.

Organisme specializate de sondare a opiniei publice strâng date şi dezvoltă tehnici folositoare în a stabili cum şi de ce electoratul are anumite preferinţe sau pur şi simplu se „refugiază" în zona indiferenţei, a absenteismului. Astfel, în funcţie de diverşi parametri, se pot distinge mai multe atitudini posibile ale cetăţenilor cu drept de vot, detaşându-se, în principal, următoarele comportamente: l) Participarea activă - prezenţă la vot din interes direct pentru politică, angajare în practici politice, participare la reuniuni electorale, tendinţe de a influenţa pe alţii etc. 2) Participarea pasivă - respect pentru legea electorală sau înţelegerea prezenţei la vot ca o datorie cetăţenească, însă fără interes manifest pentru politică sau pentru practici politice în general. 3) Absenteism activ -neparticiparea la vot ca un act politic deliberat, ca urmare a voinţei de a nu participa la legitimarea unui sistem politic, oricare ar fi el. 4) Absenteism pasiv - generat de lipsa interesului pentru politică sau motivat prin eventuala izolare geografică sau socială a unor alegători.

Cele patru modele sau atitudini de participare la vot pot fi întâlnite ca atare, dar ele intră şi în conexiune, mai ales în ce priveşte prezenţa la practici politice (activă sau pasivă). Spre exemplu, în privinţa partizanatului, unele teorii, bazate pe cercetări şi sondaje de opinie, susţin existenţa mai multor „tipuri de partizanat", sau comportamente partizanale: deschis, apatic, intens, parohial.

Prin paralelism cu „feţele partizanatului", analiza politologică propune şi o incitantă departajare a „faţetelor indiferenţei", semnalân-du-se: indiferenţa datorată depărtării (cu o logică istorică specifică până târziu în secolul al XIX-lea, după revoluţia tehnico-informatică din secolul al XX-lea apărând „prăpastia" între politicieni consacraţi, de carieră, şi categorii de cetăţeni lipsiţi de cultură politică adecvată); indiferenţa datorată unei insuficiente înţelegeri (izvorâtă din izolare şi din neînţelegerea mecanismelor majore ale politicii, ca şi din distorsionarea informaţiei sau din strategiile „fumigene" ale derutării adversarului etc.); indiferenţa datorată abandonării (izvorâtă din sentimentul că sistemul sau regimul politic nu oferă soluţiile aşteptate de electorat, din convingerea - falsă ori reală - că guvernanţii nu vor sau nu pot să răspundă acestor aşteptări)1.

Activ sau inactiv, partizan sau indiferent, corect informat ori supus manipulării, alegătorul este ţinta vie sau „adevărată" a politicii şi politi­cienilor, iar într-un sistem democratic, dreptul de vot este unul din pilonii statutului de cetăţean, constituind „prerogativa civică prin excelenţă".

Comportamentele politice se află în continuă modelare, sub impactul unei diversităţi de factori, imprimă anumite dimensiuni schimbării electorale, adică opţiunilor electoratului. Cercetătorii au stabilit astfel că se poate vorbi despre trei dimensiuni distincte: 1) magnitudinea schimbării electorale, în cazul transferului masiv de voturi sau de preferinţe de la o forţă politică la alta; 2) viteza sau rapiditatea schimbării opţiunilor înainte, în timpul campaniei electorale sau chiar în ziua scrutinului şi 3) durata schimbării, care poate fi critică, tranzitorie sau deviantă.

În analiza comportamentelor politice, inclusiv în privinţa atitudinii la vot, sunt de luat în seamă o serie de variabile, caracterul schimbător al acestora: oferta politică, gradul de cultură civică, „mişcările" în interiorul absenteismului, evoluţiile în timp ale unui sistem sau actor politic şi, nu în ultimul rând,posibilele şi diversele „reconversii"politice,

 

 

Astfel divizată, acţionând între „graniţe" mai mult sau mai puţin perceptibile, mai mult sau mai puţin recunoscute, lumea politică se comportă şi se prezintă adesea în sisteme de „coabitare", de alianţă. In funcţie de situaţii concrete, de forţa organizatorică şi influenţa lor socială, actorii politici, îndeosebi partidele, dar şi persoanele politice influente, componenţii proeminenţi ai clasei sau elitei politice se regăsesc în alianţe politice. In funcţie de ţelurile urmărite şi de mijloacele de realizare a acestora, alianţa politică reuneşte, pe baza unui acord în prealabil negociat, partide, grupări organizate sau persoane care convin să urmeze o anumită linie politică, centrată în jurul menţinerii sau cuceririi puterii. De regulă, alianţa rezultă din unirea a două sau mai multor partide, înainte sau după alegeri, urmărind diverse scopuri, cum ar fi câştigarea alegerilor, formarea guvernului, constituirea în cadrul parlamentului a unui „bloc" în favoarea sau împotriva unei propuneri legislative etc.

Forţele politice, inclusiv cele provenind din doctrine contrare, opuse şi opozabile, pot realiza între ele pacte politice, care nu întotdeauna sunt explicate public sau justificate, asemenea forme de alianţe convenind reguli de guvernare sau de exercitare a puterii pe baza unor garanţii mutuale asupra intereselor participanţilor la înţelegere specificate într-un protocol public ori secret. Alianţele, cartelurile, pactele sau blocurile politice nu se încheie la întâmplare, oricând şi oricum; ele ţin de strategia şi tactica politică (în principiu), iar în mod practic, de conjunctura politică.

In contextul vieţii politice, forţele în luptă (în competiţie sau concurenţă) ajung la compromis, adică la renunţări şi concesii reciproce. Datoria analistului este de a sesiza forma şi conţinutul, valoarea şi fina­litatea strategiilor compromisului politic, descifrând procesul ajustării treptate a opiniilor privind probleme şi soluţii sociale, spre a se depăşi reprezentările contradictorii, stările tensionate, conflictele latente. Prin compromis se poate ajunge la consens, ca acord unanim de voinţă pentru o anumită rezolvare a unei probleme.

Consensul politic nu înseamnă „armonie" sau contopire a poziţiilor de principiu, ci înţelegere sau acord pentru soluţionarea unor probleme de interes general, cu alte cuvinte, preponderenţa raţiunii asupra pasiunii. Abordând ideea de compromis, ca element constitutiv al politicii realiste moderne, se poate spune că „netăgăduit, unui om politic i se cere să fie 170 realist, nu romantic, să aibă o vedere clară a realităţii şi să înţeleagă că el nu poate impune, după voia sa, anumite idei, ci trebuie să vadă ce se poate realiza din planurile sale şi ce nu. Ţinând seama de împrejurările sociale, el trebuie să recurgă adeseori la compromis, nu în sensul moral, ci pur politic, adică să admită o realizare treptată a unui scop după etapele indicate de evoluţia politică şi de relaţiile dintre factorii politici. Compromisul e legat de democraţie, el face posibilă înţelegerea între majoritate şi minoritate, evitând tirania. Prin urmare, compromis nu înseamnă în politica bine înţeleasă compromitere a scopurilor şi renunţare la morală"2.

Alianţele, înţelegerile, strategiile sunt Influenţate de conjunctura politică dată, de condiţiile politice şi contextul social-economic intern şi internaţional. De fapt, conjunctura politică este constituită de întâlnirea, într-un anumit timp şi context, a unor serii diferite de evenimente, care generează situaţii specifice (criză politică sau economică, destabilizare social-politică, perturbare a relaţiilor externe, internaţionale, situaţii geopolitice defavorabile sau favorabile etc.). Analiza lucidă a acestui „nod de evenimente", uneori cruciale, obligă pe analişti, dar mai ales pe oamenii politici, să fie flexibili în gândire şi acţiune, să evite închistarea în tipare ideologice sau acţiuni stereotipe.

 

Загрузка...