Tipărire
Categorie: Administrație publică
Accesări: 206
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Studiul ştiinţific al puterii în diferite comunităţi sociale presupune analiza metodică a deciziilor cu impact social larg, a activităţii de aplicare a acestora, a relaţiilor de conducere-supunere, de reglementare a tensiunilor şi conflictelor, a proceselor de control social, a reţelelor de influenţă. De altfel, unii politologi asimilează puterea cu influenţa, acreditând ideea potrivit căreia puterea politică exprimă capacitatea cuiva (o persoană, un grup, un organism) de a genera „efecte de ordine" în viaţa socială, prin intermediul „cutumelor" ori al anumitor reguli, ca şi prin constrângeri.

Totuşi, cei doi termeni, influenţă şi putere, nu sunt identici, existând deosebiri evidente între exercitarea influenţei şi aplicarea puterii. Influenţa este un însoţitor şi un mijloc firesc de acţiune al puterii politice. Spre deosebire de putere, care este în mod esenţial asimetrică, aşa cum sunt, spre exemplu, raporturile conducere-supunere, dominare-subordonare etc., influenţa are caracter reciproc, de simetrie, şi este utilizată în diverse situaţii ca un substitut al forţei pentru a convinge şi a obţine consimţământul faţă de deciziile şi obiectivele puterii. In acest sens, Bertrand Russell aprecia că puterea „poate fi clasificată în funcţie de maniera prin care se exercită influenţa asupra indivizilor, sau în funcţie de tipul de organizaţie implicat în acest proces".

In abordările privind conceperea cât mai apropiată de realitate şi de complexitatea socio-umană a exercitării ei, analiştii atrag atenţia că problemele oricărei definiţii a puterii includ: 1) intenţionalitatea, 2) com­patibilitatea şi cuantificarea, 3) timpul şi cauzalitatea. Totodată, printre principalele atribute ale puterii sunt menţionate: persuasiunea, autoritatea, forţa, constrângerea şi manipularea7.

Unii autori definesc autoritatea prin intermediul influenţei: „Autoritatea = Influenţă derivând din acceptarea voită din partea altora a dreptului cuiva de a elabora reguli sau de a emite imperative, aşteptând în schimb ascultare (supunere). Autoritatea poate fi caracterizată prin influenţă bazată pe legitimitate"8. Se înţelege că forţa şi manipularea nu sunt suficiente pentru menţinerea puterii dacă ea este lipsită de autoritate şi de consens public, deoarece autoritatea exprimă legitimitatea puterii. In sfera politicii, legitimitatea este raţiunea de a exista, justificarea şi temeiul ultim al puterii. In acest sens, M. Duverger consideră că „singura sursă a legitimităţii unei puteri constă în faptul că ea este conformă schemei de legitimitate definită de sistemul de valori şi norme al colectivităţii în cadrul căreia se exercită şi că asupra acestei scheme există un consens în interiorul colectivităţii"9.

Puterea are caracter de autoritate, exercitându-se prin coerciţie, dar şi prin persuasiune, prin influenţare, autoritatea semnificând, generic, forţă de convingere. Politologia se referă, de regulă, la sensul de capacitate a unei persoane ori structuri sau instituţii politice de a se face respectată şi de a inspira supunere, autoritatea însemnând, în acelaşi timp, putere de a emite dispoziţii obligatorii sau de a impune ascultare în temeiul unei împuterniciri. Intr-un alt sens, instituţional, autoritatea reprezintă anumite instanţe şi organisme constituţionale competente să ia măsuri cu caracter obligatoriu.

In oricare dintre sensurile ei, autoritatea este o creaţie logică şi istorică a societăţii umane, care funcţionează ca o ordine normativă. Autoritatea politică se cere a fi abordată în contextul analizei raporturilor de dominaţie politică, iar - aşa cum atrăgeau atenţia, îndeosebi, sociologi ai politicii - formele istorice de autoritate se dovedesc a întruni anumite caracteristici. Acestea au fost descrise analitic, la noi, de Petre Andrei, sub influenţa unor gânditori germani şi francezi ai epocii, după cum urmează: 1. Autoritatea se constituie ca „o putere obiectivă, ca o normă stabilită" (subl. ns.), exterioară individului, persoanei, cetăţeanului, inclusiv celui învestit cu anumite funcţii. 2. Autoritatea este un produs conştient al judecăţilor de valoare şi al evaluării diferenţiate a forţelor în confruntare. 3. Autoritatea este normativă sub raportul acţiunii, gândirii şi comportamentelor umane, influenţând opinia publică, dar fiind şi sub incidenţa ei. 4. Autoritatea presupune ierarhie şi dependenţă „organi­zată", contrariul ei fiind anarhia. 5. Autoritatea este sau trebuie să fie legitimă şi necesară .

Având asemenea caracteristici, autoritatea constituie o modalitate de a evidenţia (şi chiar clarifica) originea şi diversele forme de exercitare a puterii politice în timp şi spaţiu. Sunt cunoscute în acest sens tipurile „ideale" de autoritate teoretizate de Max Weber, cum sunt cea tradiţională sau patrimonială (legături de supunere personală, uneori arbitrară, faţă de şeful administrativ şi în afara unei sfere de competenţe precis delimitate, corespunzătoare formelor monarhice de putere), cea charismatică (recunoaşterea puterii şi influenţei unui lider în virtutea calităţilor sale personale, în afara sau în cadrul procedurilor democratice, corespunzătoare regimurilor autoritare, dictatoriale sau totalitare) şi cea legal-raţională (un corp de reguli generale, impersonale, legale, raţionale şi delimitarea precisă a sferelor de competenţă, ca în cazul birocraţiei, corespunzătoare regimurilor democratice moderne).

Noile demersuri politologice aduc în discuţie şi alte variabile de legitimitate şi autoritate relevate de amploarea şi complexitatea dezvoltării societăţii contemporane, dar care se pot regăsi, într-o măsură sau alta, şi în vechile forme de putere politică, cum sunt cele de tip democratic (bazat pe principiul majorităţii), tehnocratic (bazat pe cunoaşterea şi competenţa specializată), ideologic (bazat pe reprezentarea subiectivă, ideatică, a unei ordini sociale dezirabile) sau ontologic (bazat pe conformitatea puterii politice cu adevărul-realitate, cu legile naturale,

 

 

 

 

Tip de legitimare

Prevalentă

Procedură

Acţiune politică

Democratică

Libertate

Aritmetică

Retorică

Tehnocratică

Competenţă

Management

Pragmatică

Ideologică

Ideal

Promisiune

Propagandă

Ontologică

Natură

Adecvare

Adevăr

 

In lumea de azi şi cu atât mai evident în viitor, puterea politică trebuie privită în sens evolutiv, dat fiind că - aşa cum relevă analişti de prestigiu - de la puterea-substanţă s-a ajuns la puterea-relaţie şi puterea-acţiune, de la puterea-lege la puterea-normă, de la dictatură şi constrângeri la societatea deschisă. In acest sens, se discută despre modernizarea politică; din perspectivă istorică, aceasta implică cel puţin trei ipostaze: 1) „procesul de raţionalizare a autorităţii, înlocuirea unui mare număr de autorităţi politice tradiţionale, religioase, familiale şi etnice, cu una singură, seculară şi naţională", iar pe de altă parte, 2) „diferenţierea unor noi funcţii politice şi dezvoltarea structurilor specializate care să îndeplinească aceste funcţii", 3) „o participare crescută în politică a grupurilor sociale din întreaga societate".

In prima ipostază, raţionalizarea autorităţii înseamnă conştiinţa faptului că guvernul este produsul oamenilor, iar o societate bine organizată trebuie să aibă autorităţi de natură umană şi să se conducă după legi pozitive, constructive, emanate de la instituţii legiuitoare recunoscute (legitime), modernizarea politică implicând şi afirmarea suveranităţii naţionale, a statului naţional. In cea de-a doua ipostază a modernizării, domeniile de competenţă particulară - juridică, militară, administrativă, ştiinţifică - devin separate de politică, structurându-se în instituţii specializate, autonome, ierarhiile şi funcţiile aflându-se sub incidenţa disciplinei armonizate. In sfârşit, modernizarea prin lărgirea participării politice a maselor poate conferi eficienţă vieţii democratice.

Astfel, autoritatea raţionalizată, structura diferenţiată şi participarea de masă deosebesc regimurile politice moderne de cele anterioare.