Tipărire
Categorie: Administrație publică
Accesări: 270
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

In limbajul comun, mai ales în viaţa politică, termenul de regim politic este asociat, uneori, polemic-peiorativ, alteori ca recunoaştere a unor merite, cu numele unui conducător, al unei personalităţi politice.

In literatura de specialitate, regimurile politice sunt analizate din diverse perspective teoretice; o seamă de abordări extind definirea acestuia la organizarea întregului sistem politic, identificând regimul cu sistemul. Intre cele două concepte există, însă, o distincţie clară. Conceptul de regim politic, deşi are ca temei aceeaşi existenţă politică a societăţii, reflectă doar unele elemente din sistemul politic şi se subinclude acestuia. Astfel, în timp ce regimul este rezultatul raporturilor politice complexe care, prin intermediul instituţiilor, dă expresie poziţiei şi acţiunii grupurilor sociale şi politice în lupta pentru cucerirea, exercitarea şi menţinerea puterii, sistemul se compune din întreg ansamblul vieţii politice, cuprinde, deci, toate componentele politicului şi nu doar ceea ce este în legătură cu puterea politică a unui stadiu sau altul, a unei legistraturi, ca în cazul regimului politic. De aceea, mai multe regimuri pot fi expresia aceluiaşi sistem politic, rămas neschimbat.

Unii analişti, constatând complexitatea crescândă a raporturilor politice, extensia socială a acestora, susţin că politica nu este o activitate autonomă, disociată de contextul uman şi social din care izvorăşte; politica şi politicul pot fi considerate un instrument al reînnoirii „ordinii sociale" şi, în consecinţă, a omului însuşi, politica exprimând „socialul devenit conştient". Intr-o asemenea accepţie largă asupra politicii, regimurile sunt considerate moduri de exercitare a puterii, în timp ce, după alte abordări teoretice, regimul politic poate fi definit numai prin referire la modul de organizare a statului, echivalând statul, ca principală instituţie politică, cu un tip sau altul de regim politic.

Răspunde exigenţelor analizei ştiinţifice şi este mai aproape de realitate opinia, relativ mai răspândită, potrivit căreia prin regim politic se poate înţelege modul concret de organizare şi funcţionare a sistemului politic, de constituire a organelor de conducere în societate în raport cu cetăţenii, regimul exprimând un raport direct între organele de conducere din societate şi cetăţeni.

Regimurile care, într-o formă sau alta, dau expresie voinţei şi intereselor cetăţenilor sunt, în esenţa lor, democratice, după cum cele care nu urmează aceste căi sunt de factură autoritară şi totalitară, dictatorială. Regimurile autoritare se caracterizează prin „pluralism politic limitat, în care clasa politică nu dă socoteală de faptele săvârşite, care nu sunt bazate pe o ideologie clar articulată, dar sunt caracterizate de mentalităţi specifice, în care nu există o mobilizare politică la bază şi pe scară mare, cu excepţia unor momente din dezvoltarea lor, şi în care un lider, sau uneori un mic grup, îşi exercită puterea în limite slab definite în plan formal, dar în fapt mai degrabă previzibile", în timp ce regimurile 108 totalitare se caracterizează prin „a) prezenţa unui partid unic; b) o poliţie secretă foarte bine dezvoltată; c) monopolul statului asupra mijloacelor de comunicare; d) controlul centralizat al tuturor organizaţiilor politice, sociale, culturale, până la crearea unui sistem de planificare economică; e) subordonarea completă a forţelor armate puterii politice."1

Diversitatea constituirii şi evoluţiei regimurilor politice este în strânsă legătură cu modul preluării şi exercitării puterii, pe căi democratice sau nedemocratice, după cum anumiţi factori sociali şi economici pot genera sau stimula un gen sau altul (democratic sau autoritar, totalitar) de regim politic. Criteriile viabile de apreciere a unui regim politic sunt, deci, natura şi modalităţile sale de funcţionare (democratică sau dictatorială), valorile pe care le promovează, eficienţa procesului de guvernare etc.

In funcţie de formele de expresie ale exercitării puterii sau actelor de guvernare, analizele politice disting câteva tipuri de regim politic:

Gianfranco Pasquino, Curs de ştiinţă politică, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 284.

 

Regimurile politice au o dinamică proprie, aflându-se mereu sub semnul schimbării, al continuităţii şi discontinuităţii - schimbări normale, într-un fel controlabile, aşteptate, la distanţe mai mari sau mai mici de timp, în funcţie, uneori, de durata ciclurilor electorale, alteori de acumularea unor procese negative şi amplificarea disfuncţiilor. Regimurile politice cunosc, însă, şi schimbări bruşte, rupturi sau revoluţii, generate de izbucnirea unor ciocniri de interese, de procese de erodare, mai ales în cazul regimurilor nedemocratice.

Un reputat politolog consideră că „o revoluţie este o schimbare rapidă, fundamentală şi violentă a valorilor şi miturilor dominante ale unei societăţi, o schimbare a instituţiilor sale politice, a structurii sociale, a conducerii, a activităţii şi strategiilor politice guvernamentale", fiind necesar ca, analitic, să se facă „deosebire între revoluţii şi insurecţii, rebeliuni, revolte, lovituri şi războaie de independenţă". In acest sens, „o lovitură de stat, prin ea însăşi, schimbă numai conducerea şi, poate, strategiile politice; o rebeliune sau o insurecţie pot schimba conducerea, politica şi instituţiile politice, dar nu structura şi valorile sociale; un război de independenţă este o luptă a unei comunităţi împotriva conducerii unei comunităţi străine şi nu determină în mod necesar schimbări în structura socială a oricărei comunităţi. Ceea ce numim aici simplu «revoluţie» este ceea ce alţii au numit marea revoluţie, suprema revoluţie sau revoluţia socială. Exemple demne de amintit sunt revoluţiile din Franţa, China, Mexic, Rusia şi Cuba"2. Dintr-un alt unghi de vedere, al relaţiei dintre regim politic şi schimbare sau modernizare, autorul discută despre „revoluţia occidentală" şi „revoluţii orientale", propunând filiaţii şi caracteristici, particularizând revoluţia americană, despre care afirmă, citând pe istoricul britanic Arnold Toynbee, că aceasta „a pornit ca o reacţie în lanţ", începută de Revoluţia franceză şi continuată de Revoluţia rusă, care a fost „copilul Revoluţiei americane, deşi unul nedorit şi nerecunoscut".

In concepţia aceluiaşi politolog şi din perspectiva temei abordate, „revoluţia este situaţia extremă a exploziei participării politice. Fără această explozie nu există revoluţie. Totuşi, o revoluţie completă impune şi o a doua etapă: crearea şi instituţionalizarea unei noi ordini politice. Revoluţia încununată de succes îmbină mobilizarea politică rapidă cu instituţionalizarea politică rapidă", încât „măsura succesului unei revoluţii este dată de autoritatea şi stabilitatea instituţiilor cărora le dă naştere". (Desigur, nu „peste noapte", ci, cum spun alţi autori, în timpul unui proces revoluţionar complex şi îndelungat).

In cadrul unuia şi aceluiaşi sistem politic, inclusiv cel democratic, pluralist, se pot succede tipuri diverse de regim politic, în înţelesul de modalitate concretă de exercitare a puterii politice, de îndeplinire a mandatului încredinţat de alegători, dar şi moduri specifice de „continuitate şi ruptură" în sistem, în succesiunea regimurilor politice. Adevărul este că „în lumea reală, oamenii şi grupurile luptă pentru putere şi bunăstare. O astfel de luptă constituie sursa schimbării. Dacă am inventa instituţii de canalizare a luptei, am putea controla chiar procesele de schimbare. Aceasta cu atât mai mult cu cât schimbarea incontrolabilă -revoluţia - distruge mai mult decât realizează. Conflictul şi schimbarea sunt vitale societăţilor deschise. Fără acestea, toate talentele umane ar rămâne nefructificate"4.

In evoluţia (sau involuţia) sistemelor şi regimurilor politice, deci în procesele schimbării, un rol important revine reformelor. Conceptul de reformă implică, în teoria socială şi politică, schimbări moderate, graduale, limitate în amploare şi „temporizate" (dar nu părăsite), urmărind consecvent şi raţional, în funcţie de condiţii şi posibilităţi, obiective precise în direcţia ameliorării vieţii sociale, economice, juridice etc.

Reformele sunt mereu confruntate cu problema esenţială a priorităţilor şi opţiunilor.

In acest sens, sunt acreditate două teorii asupra reformei capabile de schimbări semnificative în structura social-economică şi în instituţiile politice: 1. Teoria acţiunii totale, „anunţate" şi a aplicării ei ferme, fără pauze şi reveniri (tip „rădăcină"); 2. Teoria acţiunii impuse, fără „explicaţii" prealabile (tip „ramură"), caracterizată de ascunderea sco­purilor şi impunerea bruscă a schimbărilor. In primul caz este vorba despre strategia rezolvării separate a fiecărui „pachet de obiective", iar în al doilea, de strategia izolării fiecărui asemenea „pachet", cunoscută şi sub numele de strategie fabiană. Ambele variante generează mobilizări politice diferite, determină lărgirea sau restrângerea participării politice, reunirea sau izolarea diverselor forţe politice. Analiştii susţin că peste tot în lume, în istoria naţiunilor, reformele sociale, economice şi politice semnificative sunt însoţite de violenţă sau pândite de perspectiva înlocuirii sistemelor politice în vederea modernizării lor. Intre revoluţie şi reformă există tot timpul, ca expresie a dialecticii schimbării, o multitudine de interrelaţii, reforma putând să îndeplinească, în funcţie de împrejurări economice, sociale şi politice, interne şi internaţionale, funcţia de substitut sau catalizator al revoluţiei specifice fiecărui timp istoric.