În ciuda convingerii că suntem persoane independente, contextul social ne marchează gândurile, sentimentele și chiar traiectoria vieții. Ortega y Gasset (1930) nota în lucrarea Revolta maselor: Poate că structura vieții din vremea noastră îl împiedică pe om, în cel mai înalt grad, să trăiască în calitate de individ.

Privind la marile orașe, astăzi imensele aglomerații de ființe umane care vin și se duc pe străzi sau se îmbulzesc la festivaluri și la manifestări publice, un gând își face loc în minte, obsedant: mai este, oare, posibil ca un om de douăzeci de ani să-și facă un proiect de viață care să aibă caracteristici individuale și care, prin urmare, să poată fi realizat prin propria sa inițiativă și prin eforturile personale? Astăzi, după mai bine de 80 de ani de când Ortega a scris cuvintele de mai sus, suntem confruntați cu aceeași realitate. La o analiză mai atentă, observă Ștefan Boncu (2002), autonomia se dovedește a fi doar o iluzie: cu toții cerem sfaturi, aderăm la opiniile prietenilor, cumpărăm produsele cărora li se face reclamă și ne supunem autorității.

Influența socială este resimțită la toate nivelele vieții sociale, având ca efect o stare de tensiune între valorile asociate individualității și valorile asociate conformismului. Pe de-o parte, în cultura noastră cu orientare individualistă a fi etichetat drept conformist este neplăcut, invocând o imagine a unor indivizi tăcuți, cu unghii tăiate, în costume gri, cu gulere impecabile, cu obrajii proaspăt bărbieriți și care nu ridică niciodată vocea—niște birocrați veritabili. Pe de altă parte, nonconformiștii, chiar dacă sunt puși la mare cinste în literatură, istorie și cinematografie, nu sunt prea agreați de oamenii de rând care se laudă că trăiesc într-o “cultură individualistă”. Spre exemplu, într-un studiu condus de Stanley Schachter (1951) niște studenți aveau sarcina de a stabili pedeapsa potrivită pentru un delincvent juvenil pe nume Johnny Rocco. Decizia trebuia luată în grupuri de câte nouă  participanți, dintre care trei erau complici la cercetare. Acești complici erau instruiți să adopte una dintre cele trei poziții: poziția modală—complicele se conforma părerii majoritare, poziția deviantă—complicele adopta poziția opusă majorității, și poziția de glisor (slider)—complicele adopta o poziție similară cu cea a “deviantului”, dar apoi, ca rezultat al discuției de grup, trecea la poziția majorității. Rezultatele cercetării arată că persoana cea mai apreciată dintre cele trei era cea care se conforma normei de grup, iar persoana cel mai puțin apreciată era persoana care îndeplinea rolul deviantului. În cadrul grupurilor sociale conformistul este apreciat, pe când nonconformistul nu. Desigur, există situații în care conformismul este atât dezirabil, cât și necesar, contribuind la coeziunea societății—spre exemplu, persoana care conduce regulamentar. De asemenea, o persoană poate adopta un comportament distructiv doar de dragul de a fi “altfel”. Spre exemplu, adolescentul “rebel”, care se droghează, ascultă muzică dată la maximum și petrece până noaptea târziu doar pentru a-și irita părinții, este mai degrabă “anticonformist” decât independent. De aceea e important să diferențiem nonconformismul de anti-conformism, fiindcă uneori oamenii nu dau dovadă de judecată critică specifică non-conformismului, ci doar acționează împotriva dorințelor sau așteptărilor celorlalți, cu alte cuvinte sunt doar anticonformiști. Considerați, spre exemplu, mărturia făcută de o tânără psihologului social Robert Cialdini (2001:317): Crăciunul trecut am întâlnit un bărbat de 27 de ani. Eu aveam 19. Cu toate că nu era deloc genul meu, am ieșit cu el—probabil pentru că era o chestiune de statut să ieși cu cineva mai în vârstă. Însă nu am devenit interesată de el cu adevărat decât atunci când părinții mei s-au arătat îngrijorați de vârsta lui. Cu cât mă presau mai mult cu această poveste, cu atât mă îndrăgosteam mai tare. Relația nu a durat decât câteva luni, adică cu vreo patru mai mult decât ar fi durat dacă pă- rinții nu spuneau nimic. Tânăra din exemplul de mai sus nu a dat dovadă de independență, cât a reacționat față de restricționarea “libertății” ei. Intensitatea sentimentelor ei a fost cauzată de perceperea barierelor ridicate de familie, iar în psihologia socială acest lucru este numit efectul Romeo și Julieta. Acest efect explică modul în care cuplurile de adolescenți care percep o interferență parentală reacționează printr-un angajament mai puternic față de relația lor. Studiile de specialitate arată că acest efect este mai puternic în cadrul unei relații de cuplu în care există probleme precum angajarea în comportamente negative sau percepția critică a unuia asupra celuilalt. Aceste aspecte negative sunt ignorate de tineri pe măsură ce se intensifică interferența parentală, iar când   interferența se diminuează, sentimentele romantice urmează aceeași cale (Driscoll, Davis & Lipetz, 1972). În acest capitol vom analiza trei procese de influență socială:

  1. în primul rând vom studia motivele pentru care oamenii se conformează normelor grupului;
  2. în al doilea rând vom descrie tehnicile de influență interpersoană,
  3. și în al treilea rând vom analiza cauzele şi efectele supunerii în fața autorită- ții.

Definirea influenței sociale. Influența socială formează nucleul disciplinei de psihologie socială, fiind responsabilă pentru toate comportamentele umane care nu sunt determinate doar biologic. Influența socială este definită ca fiind “orice schimbare pe care relațiile persoanei cu alții (indivizi, grupuri, instituții ori societatea în ansamblu) o produc asupra activităților ei intelectuale, asupra emoțiilor sau atitudinilor ei” (Abrams & Hogg, 1990). Astfel, termenul de influenţă socială se referă la modul în care oamenii sunt afectaţi de presiuni reale sau imaginare din partea altor persoane (Cialdini & Trost, 1998.  Influența socială se numără printre subiectele primelor cercetări de psihologie socială. Aici îi putem aminti pe Norman Triplett (1897-1898), care a studiat impactul co-acțiunii asupra performanței, sau pe Max Ringelmann (1913), care a avut ideea de a examina reducerea efortului individual în grup, urmați de cercetători precum Muzafer Sherif, Solomon Asch, Kurt Lewin, Stanley Milgram și Robert Cialdini.

Tipurile de influenţe sociale care se răsfrâng asupra individului diferă atât în funcţie de formă, cât şi în funcție de puterea exercitată. Influența socială poate fi împărțită în trei forme care variază în funcție de puterea exercitată asupra individului, anume:

  • conformitatea,
  • complianța
  • obediența.

 Conformitatea, complianţa şi obediența nu sunt tipuri de influenţe sociale distincte din punct de vedere cantitativ. În toate cele trei cazuri, influenţa poate fi exercitată de o persoană, un grup sau o instituţie, și în fiecare situație comportamentul adoptat poate fi adaptativ sau dezadaptativ. Trebuie reţinut faptul că oamenii nu capitulează întotdeauna sub presiunea socială. Uneori, oamenii își afirmă autonomia și nu cedează la presiunile de conformitate; alteori răspund asertiv în fața cerințelor de complianță; iar câteodată un grup de indivizi se revoltă în fața autorității. Totuși, înainte de a analiza influența socială a conformismului vom prezenta succint câteva exemple de imitație, datorită faptului că aceasta stă la baza achiziționării comportamentelor sociale, fiind principalul proces implicat în socializare (Boicu, 2002: 23-25). Dacă nu este ea însăși un tip de influență, imitația apare adesea ca element component în diferite forme de influență. În acest sens vom prezenta trei exemple:   În ultimii ani, o serie de studii care au ca subiecți o populație drăgălașă, au arătat că în primele 79 de ore de la naştere, bebeluşii nu doar că se uită la chipurile celor din jur, dar, spre încântarea părinţilor de peste tot din lume, adesea imită gesturi cum ar fi mişcarea capului, ondularea buzelor şi scoaterea limbii (Gopnik, Meltzoff & Kuhl, 1999). Chartrand şi Bargh (1999) au observat că, în timpul interacțiunilor de grup, comportamentele adoptate de un complice, anume ducerea frecventă a mâinii la frunte sau scuturarea frecventă a piciorului, influența comportamentul participanților la cercetare. Cadrele filmate arată că, fără să își dea seama, participanții preluau aceste comportamente. Un lot de subiecți au fost rugaţi de Milgram și Toch (1969) să se oprească pe o stradă aglomerată din New York și să privească insistent timp de un minut la geamul de la etajul şase al unei clădiri de peste drum. Postați în apropiere, experimentatorii fac fotografii pentru a putea determina cu precizie câți trecători se opresc lângă participanți și câți se uită la rândul lor în sus, realizând o acțiune imitativă completă. Rezultatele acestui studiu amuzant, dar riguros din punct de vedere științific, dovedesc puterea influenței exercitată de numărul participanților: un participant determină 4% dintre trecători să se oprească și 42% să scruteze îndelung în aceeași direcție; 15 participanți determină 40% dintre trecători să se oprească și 86% să privească îndelung în aceeași direc- ție. Exemplele de mai sus au în comun stabilirea corespondenței dintre comportamentul subiecților și al complicilor. Imitarea comportamentului poartă numele de efectul cameleon (the chameleon effect) (Chartrand & Bargh, 1999). Imitația este larg răspândită, având rol important în adaptare. Chartrand și Bargh observă că interacțiunea socială este mai favorabilă în situația “comportamentelor sincronizate” decât în situația în care comportamentele sunt “nesincronizate.” În ultimul exemplu, corespondența dintre comportamentul trecătorilor și al complicelui este un indiciu clar de imitație. Totuși, în situația cu 15 participanți, Boicu (2002) explică că se poate trece spre influența exercitată de conformism dacă: (1) modelele de comportament au fost preluate în urma perceperii unei norme de grup, și (2) subiecții îi percep pe cei ce privesc în sus ca pe niște membri ai grupului intern.

Conformismul Este foarte greu de găsit un comportament care să nu fie afectat de interacțiunea cu ceilalţi. Când vorbesc despre conformism, psihologii sociali se referă specific la tendinţa oamenilor de a-şi schimba percepţiile, opiniile, atitudinile şi comportamentul astfel încât să le aducă în concordanţă cu normele și modelele grupului intern. Ceea ce se observă este că oamenilor le este greu să nu respecte normele sociale. De exemplu, într-un studiu, Milgram și Sabini (1978) i-au rugat pe câțiva asistenți ai lor să le ceară pasagerilor dintr-un metrou din New York să le cedeze locul pe scaun: o evidentă violare a normelor unei conduite acceptabile. Rezultatul studiului a fost că mulți dintre asistenți nu au fost în stare să ducă misiunea la bun sfârșit, iar câțiva care au încercat s-au simțit atât de jenați, încât s-au prefăcut a fi bolnavi, sperând că astfel cererea lor va fi mai puțin obraznică. În mod ironic, deși conformismul este atât de răspândit, participanții la diverse cercetări, care au fost manipulați să se conformeze normelor grupului, de obicei refuză să admită acest lucru, încercând fie să-și raționalizeze comportamentul, fie să dea o reinterpretare sarcinii (Buehler & Griffin, 1994). Așa cum am menționat, această atitudine ambiguă față de conformism este firească. De exemplu, puțini oameni ar fi invidioși pe Mersault, protagonistul solitar al romanului Străinul. Camus ilustrează destinul acestui individ care sfidează toate formele de loialitate și empatie necesare vieții sociale. Refuzând participarea socială, el renunță la convențiile care l-ar proteja în cadrul societății. Astfel, combinația dintre libertatea și detașarea sa indiferentă îl face un “străin” în sensul cel mai radical al termenului. Unii ar spune că este, de fapt, un monstru. Astfel, pe de-o parte conformismul este necesar pentru coexistența pașnică a indivizilor în societate, dar pe de altă parte conformismul poate avea consecințe negative (e.g. un individ spune glume jignitoare la adresa unor comunități etnice pentru că și ceilalți fac la fel). Scopul psihologului social este de a înțelege condițiile care favorizează conformarea și motivele comportamentului conformist.

Influenţa majorităţii și influența minorității

Sesizarea că oamenii cedează adesea în faţa presiunii de grup este numai primul pas în înţelegerea procesului de influență socială. Următorul pas este identificarea factorilor situaţionali şi individuali care produc conformismul. De exemplu, știm că oamenii au tendința de a se conforma când presiunea socială este accentuată și nu sunt siguri de comportamentul corect (Campbell & Fairey, 1989). Dar ce anume determină aceste sentimente de nesiguranță și presiune? În cele ce urmează vom analiza patru factori care influen- țează acest proces de influență socială, și anume: mărimea grupului, conştientizarea normelor, prezenţa unui aliat şi caracteristicile personale ale individului, precum vârsta și cultura. Psihologie socială 47 Mărimea grupului Intuitiv credem că un grup mai numeros are un impact mai mare asupra unui singur individ. Totuși, cercetarea în psihologie socială infirmă din nou sim- țul comun. Bibb Latané (1981) compară puterea influenței sociale cu puterea unor becuri de a ilumina o încăpere. Când într-o încăpere este aprins un bec, după care se mai aprinde unul, efectul este pregnant. Când însă se aprinde și al zecelea bec, efectul abia dacă mai este sesizabil (Latané & Wolf, 1981). Aplicând această ilustrație influenței sociale, conformarea este mai accentuată când, așa cum notează David Wilder (1977), oamenii sunt confruntați cu părerea membrilor a două grupuri de câte trei sau a trei grupuri de câte doi, decât cu părerea unui grup de şase membri. Când suntem confruntați cu o opinie majoritară, nu ne rezumăm la numărarea capetelor care ne înconjoară, ci urmărim să identificăm numărul minților independente care gândesc altfel decât noi. Dar poate o minoritate să determine majoritatea să creeze norme noi? O echipă formată din psihologi francezi a transformat această întrebare într-un studiu științific, pornind de la rezultatele studiului lui Levine (1989), care arată că o minoritate deviantă, dar perseverentă, chiar dacă deranjează majoritatea, este văzută ca fiind competentă şi onestă. Moscovici și Faucheux (1972) lansează ipoteza că majorităţile sunt puternice datorită numerelor, iar minoritățile au putere datorită stilului adoptat. Autorii notează că acest stil de comportament, care este cel mai important determinant al influenței minoritare, constă în “organizarea opiniilor și comportamentelor, în înlănțuirea lor și intensitatea exprimării lor: pe scurt în retorica lor” (Moscovici & Faucheux, 1972). Pentru a-şi exercita influenţa, cei aflați în minoritate trebuie să fie convingători, persistenţi şi de neclintit în convingeri. Tot pentru a-și testa ipoteza, Moscovici, Lage și Naffrechoux (1969) au reluat experimentul lui Asch, dar de data aceasta subiecții au fost confruntați cu o minoritate deviantă. În grupuri de câte şase, subiecții, crezând că participă la un studiu de percepție a culorilor, au privit mai multe benzi de hârtie albastră, dar de nuanțe și intensități diferite. La vederea fiecărei benzi, participanţii numeau cu glas tare culoarea percepută. Sarcina a fost simplă și complet neambiguă. Două studente complice au numit consecvent culoarea albastră ca fiind “verde”, iar aproape o treime din majoritatea naivă a sfârșit prin a le urma exemplul. Confruntaţi cu o astfel de opoziţie, membrii majorităţii sunt luați prin surprindere și uneori vor adopta poziția minoritară. Întrebarea este: “De ce?” O posibilitate este că perseverenţa minorității atrage atenţia majorităţii, iar aceasta constituie un prim pas necesar pentru influenţa socială. O altă posibilitate este că semnalele de consecvenţă sugerează faptul că este puțin probabil ca minoritatea să se plieze pe comportamentul majoritar, situație SALOMEA POPOVICIU 48 care determină majoritatea să caute un compromis. O a treia explicație este că, atunci când majoritatea se confruntă cu o minoritate încrezătoare în sine și devotată, aceasta presupune că grupul minoritar ar avea ceva important de spus. Un grup confruntat cu un punct de vedere minoritar este încurajat să se intereseze mai mult de aspectele situației, să gândească într-un mod mai divergent, să descopere mai multe soluții noi și să elaboreze noi decizii. Pe baza numeroaselor cercetări asupra influenței minoritare, Nemeth (1986: 25) remarcă faptul că, în ansamblu, soluțiile sau deciziile propuse de o minoritate sunt mai corecte în sensul că reflectă mai îndeaproape realitatea. În schimb, persoanele confruntate cu poziția majoritară gândesc în manieră conformistă, fiind tentate să accepte soluția propusă în detrimentul unor eventuale soluții și decizii noi. Astfel, deciziile majorității tind să fie luate fără angajarea gândirii critice a indivizilor din grup. Dată fiind forța normativă a grupului de a modela opiniile și atitudinile membrilor, care se conformează fără să gândească, aceste decizii sunt adesea luate superficial. Așa cum observa psihologul social Gustave Le Bon în cartea sa Psihologia Mul- țimilor (1895), Mulţimile, contrar indivizilor care le compun, nu au capacitatea judecăţii critice. Individul din cadrul unei mulţimi nu mai este el însuşi, ci un automat pe care propria sa voinţă nu-l mai poate dirija. În momentul în care face parte dintr-o mulţime, un individ, chiar dacă este o persoană foarte cultivată, îşi pierde capacitatea de a judeca critic şi se comportă în mod afectiv, având chiar manifestări primitive şi barbare. În consecinţă, judecăţile morale ale unei mase sunt independente de originea sau intelectul indivizilor care o compun. Spre deosebire de majoritate, o minoritate perseverentă îi forțează pe ceilalți să proceseze mai atent informația relevantă (Langer, 1989). Pe baza metaanalizei unui număr de 97 de cercetări asupra influenței minoritare, Wendy Wood și colegii săi (1994) au observat că există un sprijin științific puternic pentru susținerea concluziei după care consecvenţa este aspectul esențial în dobândirea influenței de către un grup minoritar. Trebuie menționat, însă, că minoritatea are influență doar dacă nu este percepută în termeni negativi (e.g. un grup de obsedați, încăpățânați, fanatici) (Moskowitz, 1996).

Conştientizarea normelor

Normele sociale produc conformism doar dacă subiectul le conștientizează. Acest lucru pare evident, dar de multe ori oamenii au păreri diferite cu privire la ce este normativ; totodată, acest lucru devine mai pregnant în situația în care oamenilor le este teamă sau se jenează să-și exprime public adevăratele Psihologie socială 49 gânduri și sentimente. Oamenii nu sunt influențați doar de existența normelor sociale, ci și de percepţiile lor cu privire la aceste norme. Acest fapt este clar demonstrat de o serie de studii efectuate asupra cură- țeniei în locurile publice. În primul studiu, realizat de Robert Cialdini și colegii săi (1990), o serie de complici au împărțit fluturași cu anunțuri comerciale vizitatorilor dintr-un parc de distracții. În parc existau zone mai îngrijite şi zone mai puțin îngrijite, cu gunoaie pe jos (o indicaţie a felului în care ceilalţi se comportaseră în acea zonă). Rezultatul: cu cât erau mai multe gunoaie pe jos, cu atât erau mai mulți vizitatorii care aruncau fluturașii pe jos. În al doilea studiu, aceeași echipă a observat că trecătorii sunt influenţaţi în mai mare măsură de comportamentul anterior al celorlalţi dacă li se atrage atenţia asupra normei existente. De această dată, subiecții au fost observați în două garaje subterane (unul foarte curat, celălalt foarte murdar: plin de mucuri de țigări, ambalaje de dulciuri, pahare de plastic etc.). În jumătate din cazuri, norma deja instituită (curațenia sau mizeria), a fost semnalată subiecților cu ajutorul unui complice care, trecând pe lângă ei, arunca o hârtie pe jos. În cealaltă jumătate din cazuri, complicele trecea pe lângă subiecți fără să arunce nimic pe jos. Când subiecţii ajungeau la maşinile lor găseau sub ștergătorul de parbriz un fluturaș pe care scria “Conduceți cu atenție.” Rezultatul: probabilitatea de conformare era mai mare dacă subiecții observau complicele aruncând hârtia pe jos, indiferent de gradul de curățenie a garajului. Astfel, norma socială trebuie “activată” pentru a influența comportamentul. În al treilea studiu, efectuat într-o parcare curată sau murdară, unele persoane observau un complice aruncând pe jos o pungă de hârtie de la un fastfood din apropiere, iar alţii vedeau complicele ridicând punga de hârtie și aruncând-o la gunoi; acte de natură să atragă atenția asupra normelor existente. Rezultatul: cea de-a doua situaţie a influenţat mai mult comportamentul subiecţilor, indiferent de starea de curățenie a parcării. Când complicele a aruncat punga pe jos, oamenilor li s-a atras atenția asupra normei descriptive; când, însă, complicele a curățat mizeria lăsată de alții, subiecților li s-a semnalat existența normei executorii, anume modul în care toți oamenii ar trebui să se comporte. Subiecții, făcând legătura dintre comportament şi aprobarea socială, au decis să nu arunce nimic pe jos.\

Complianța

În situaţiile de conformare, oamenii adoptă normele implicite ale grupului. Există, însă, şi o formă explicită de influenţă socială, care are loc atunci când cineva acceptă o cerere, rugăminte sau sugestie în condițiile în ținta are libertatea de a refuza. Această formă explicită de influență socială poartă denumirea de complianță2 (compliance). Complianța îmbracă forme variate: de la rugăminea unui prieten: “Pot să te rog ceva?”, la promisiunea unui agent comercial: “E produsul de cea mai bună calitate. Nu-l puteți refuza!” Câteodată cererea este directă: ți se oferă ceea ce vezi. Alteori, însă, cererea face parte dintr-un sistem de manipulare mult mai elaborat şi subtil. Cum reuşesc unii oameni să-i determine pe ceilalţi să fie de acord cu solicitările lor? De exemplu, putem întreba: “Cum îi determină anchetatorii pe suspecți să-și recunoască infracțiunile?” sau “Cum reuşesc unii agenţi comerciali să facă o avere din vânzări?” De fapt?: “Cum reușesc oamenii, în general, să-i influențeze pe cei din jur?” Recurg la amenințări, promisiuni, argumente logice, mint, negociază, fac crize de furie sau se folosesc de atributele rangului? Strategiile de complezenţă depind de mai mulți factori, anume: (1) cât de bine cunoaștem ținta; (2) rolul nostru în relație; (3) trăsă- 2 În traducerea conceptelor din textele americane am optat pentru precizie, uneori sacrificând eleganța exprimării în limba română. Psihologie socială 55 turile noastre de personalitate; (4) cultura noastră și (5) natura cererii pe care o facem (Holtgraves & Yang, 1992). O mare parte a informațiilor pe care psihologii sociali le au cu privire la tehnicile de complianță au fost dobândite pe baza observațiilor efectuate asupra maeştrilor în influenţă socială: agenţii comerciali, politicienii, colectorii de fonduri şi oamenii de afaceri. Ceea ce este comun în toate tehnicile de influență interpersonală folosite de aceștia în dobândirea complezenței este: punerea de capcane ingenioase

Obedienţa

 O formă aparte de complianță o constituie obediența, care reprezintă “procesul de acceptare a influenței din partea persoanelor cu status social superior sau cu autoritate legitimă” (Chelcea, 1998:160). Influența autorității este adesea directă, iar în teorie oamenii ar putea decide să nu-l urmeze pe lider. Totuși, deseori realitatea este diferită. Luați în considerare următoarele exemple: Profesorii de farmacie Cohen și Davis (1981) descriu în lucrarea Medication Errors: Causes and Prevention următorul caz: un medic a prescris niște picături unui pacient care avea o infecție în urechea dreaptă (eng., R ear). Medicul, în loc să indice clar locul administrării picăturilor, a folosit o prescurtare (eng. R ear) care putea fi înțeleasă ca făcând trimitere la o altă zonă a corpului. În consecință, asistenta medicală, citind prescripția, i-a administrat pacientului cu precizie și conștiinciozitate picăturile în anus. Deși era evident că durerea de ureche nu se tratează rectal, pacientul și asistenta medicală nu au pus la îndoială re- țeta, ci fără să cugete au dat ascultare celui aflat în autoritate. Într-un studiu condus de Bickman (1974), un solicitant oprea trecătorii cerândule să facă tot felul de lucruri neobișnuite. Spre exemplu, uneori arăta spre un ambalaj de plastic aruncat pe jos, spunând cu autoritate: “Ridicați ambalajul de pe jos!”, sau alteori, stând lângă un automat de parcare: “șoferul acesta nu mai are mărunt să pună în aparat. Dați-i o monedă!” Indiferent de solicitare, în situa- țiile în care complicele era îmbrăcat în uniforma unei firme de pază, numărul celor ce se conformau era mult mai mare decât atunci când acesta era îmbrăcat în haine obișnuite. De asemenea, majoritatea oamenilor duceau la îndeplinire ordinul și după ce tânărul în uniformă părăsea locul. În data de 18 noiembrie 1978, Jim Jones, conducătorul organizației de tip religios Templul Poporului (People’s Temple), a adunat întreaga comunitate de la Jamestown, Guyana, și a cerut într-un act unitar de autodistrugere moartea fiecăruia. Evenimentul declanșator al sinuciderii în masă a fost vizita unui membru   al Congresului SUA, care la insistențele unor rudenii îngrijorate de soarta adepților, a mers împreună cu reprezentați ai mass-media în junglele Guyanei pentru a inspecta complexul. Jim Jones a comandat asasinarea lor la plecare, iar apoi, convins că va fi arestat, iar Templul Poporului desființat, a hotărât să pună capăt mișcării. A reușit să convingă mai mult de nouă sute de discipoli să se sinucidă în masă sau să se lase uciși de rudele și prietenii lor. Din cele 910 persoane care au murit acolo, majoritatea au băut de bună voie și într-o manieră ordonată din butoiul cu otravă—Kool Aid cu cianură și aromă de căpșună— administrând doze și copiilor, care au murit în convulsii în câteva minute. Jones, un egomaniac, și-a înregistrat toate cuvântările publice și o parte a ședințelor de tortură administrate celor ce încălcau vreuna dintre numeroasele sale reguli. Jones a înregistrat inclusiv sinuciderea în masă. În ultima sa cuvântare distorsionează realitatea, minte, pledează, face analogii și apelează la ideologie, insistând ca ordinele sale să fie urmate de credincioșii cărora li s-a promis o viață viitoare transcendentă.